Am eu credința tare că, deloc-deloc întâmplător, una dintre primele povești ce-ncep să se scrie în eparhia Sucevei și Rădăuților, în programul Vizidom. Bine de la om la om!, e una cu numele greu de sens: recunoștință.
Recunoștința – virtutea aceea ce face și sufletul-deșert să dea în floare; zvon ca din flautul iubirii de semeni ce se preface-n rugăciune, ca Cerul să Se-ndure și mai mult spre noi cu cele bune. Recunoștința aceea curată, și statornică, și blândă asemeni puiului de turturea, care se deprinde ușor și frumos în Familie, în Biserică, în Școală. Pentru că ele-s începutul devenirii, nu-i așa?
E început de făurar și-ncepem și noi, și-n Societatea Femeilor Ortodoxe „Maria de Mangop”, și-n școli, și-n biserici, să făurim „povești cu bine” pentru dragii de lângă noi. Vizidom. Bine de la om la om! Credem în binele făcut din drag de oameni, de lume și de Bine. În binele multiplicat după îndemnul și modelul hristic, binele făcut mai cu seamă din grijă și nu de milă. Pentru că, nu-i așa?, grija e-o stare de fiecare zi.
Vizidom! E un program-angajament la grijă de fiecare zi. Să cauți un suflet însingurat și abătut, poate neascultat îndeajuns, poate unul în care e mai anevoie de pătruns și să-l găsești „acasă”. Acasă, locul în care se simt și se știu cel mai frumos și-ncărcat de-nțeles și bucuria, și vindecarea, și mângâierea. Drumul către „acasă” ne e, poate că nu greșesc, ca răsuflarea și ca în întuneric străfulgerarea de lumină. Iar pentru „bunicii” lumii, locul de adăstat încă un timp, întotdeauna prea scurt, neînțeles de grăbit și trecător, în drumul către zarea senină.
S-a scris pe inimi, vă spuneam, deunăzi, o poveste cu numele recunoștință. La Școala Gimnazială Nr. 2 din Marginea, au fost sărbătoriți oamenii școlii de odinioară: educatori, învățători, profesori – azi pensionari, dar statornici mărturisitori ai grijii de fiecare zi pentru educație. A fost un timp frumos de taifas și de împărtășit amintiri, și recunoștință, și bucurie între mai multe generații: copii și tineri – profesori de azi – profesori de ieri și de încă azi.
Cum ne-a fost? Spun cei prezenți acolo, nu spun eu: ca de poveste. Se răsfira din caierul norilor o țesătură fină și imaculată, grea de împăcare și liniște, de fulgi amintind că profesorii duc, parcă, peste tot cu ei gândul că pot preface în avânt și zbor frumos copilăria. Poveștile s-au prefirat una câte una și oricât timp am fi avut tot n-ar fi fost îndeajuns pentru câte ar fi avut oamenii de ieri ai școlii de împărtășit și de spus. I-am urmărit pe fiecare-n parte cu emoție, cu recunoștință și cu drag. Și cu o abia acum recunoscută duioșie. Le-am urmărit frământările mâinilor înainte de a ne vorbi. Părea că au și uitat că ani întregi au făcut asta, în fața a generații și generații de copii. Sau că degetele acestea timide acum au purtat între ele cândva stiloul, sau creionul, sau creta și-au însemnat cu înțelepciune și curaj viața altora. Le-a tremurat unora dintre ei glasul la rugăciunea pentru cei care s-au strămutat la catedrele cerului, iar altora le-a râs cuminte și sănătos bucuria de a ne fi (re)întâlnit, de ne fi (tocmai) cunoscut. I-am văzut fascinați și împliniți între copii. Au fredonat împreună cu micii artiști și „Oda bucuriei” și „Mica serenadă”, și doine dulci și cântece de drag de țară, i-au admirat pe pruncii stăpâni încă de-acum pe flaut, pe acordeon, pe clape sau vioară.
Și le-am cerut sfat bun, de dus cu mine și de împărtășit cu tânăra profesorime. Gânduri de luat acasă, ca pe o carte mică de rugăciuni, pe care o deschizi când ai avea nevoie de un răspuns sau de-un răgaz. Mi-au spus că-n educație nu-i niciodată nimic desăvârșit și nici îndeajuns, că-n fiecare zi suntem chemați să-i călăuzim pe copii s-ajungă tot mai sus. Ca un umăr ce știe că e efort de fiecare zi învățarea.
Au rostit cuvinte pe care le și știm cei mai mulți dintre noi, dar nu le-am exersat poate îndeajuns. Poate că nici nu-i în zadar să le auzim ades repetate. E-un singur Atoateștiutor. Avem mereu de învățat câte-toate. Ne-a spus Însuși Blândul Iisus: „învăţaţi-vă de la Mine” (Matei 11,29). Gândesc, și nu cred să mă-nșel, că e un „verb” de exersat în fiecare zi astfel-învățatul. Cuvintele lor îndemn și sfat: echipă, prietenie, răbdare, modestie, ascultare, colaborare, comunicare, dialog, disciplină, studiu neîntrerupt, lectură, creativitate, îngăduință, nepărtinire, statornicie, consecvență, credință, speranță, curaj. Mi-a fost tare drag să-i aud invocând menirea educației prin cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom și spunând că „omul de la catedră e un mic și nou creator”, „un far călăuzitor”.
E acesta abia începutul unei înșiruiri de povești pe care ne dorim să le ortografiem cu recunoștință și drag în viața vârstnicilor care ne înconjoară. Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată? (Cartea lui Iov, 12,12). Fiecare dintre noi poate deveni mângâiere, poate spune da invitației de a participa la programul Vizidom. Bine de la om la om!.
Daniela Ceredeev, profesor
* Vizidom. Bine de la om la om! este un program de vizite sistematice la domiciliul vârstnicilor, care se desfășoară cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, în întreg anul 2023, Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice în Patriarhia Română.
