Deși parabola din textul lucanic seamănă cu cea a talanților, în anul 1888, odată cu dezvoltarea domeniului numit critica textuală biblică de către J. Jülcher, s-a susținut că parabola ar fi „un rest” dintr-o pildă care ar fi fost numită Parabola pretendenților la tron.
Sigur, din punct de vedere istoric, întregul episod devine interesant, atunci când este contextualizat: Iisus a criticat pe bună dreptate adversarii Săi din toate timpurile și din toate locurile.
În epocă, celebra călătorie a lui Arhelau la Roma în anul 4 î. Hr., pentru a avea parte de confirmarea demnității regale moștenită de la tatăl său, Irod, a fost însoțită și de o „delegație a oponenților”. În final, sub presiunile evreilor, cezarul Augustus a fost convins să-i acorde lui Arhelau doar titlul de rege al Iudeii, în timp ce Irod Antipa a moștenit Galileea și Pereea. Parabola se potrivește în contextul în care Iisus urcă pentru ultima dată în Ierusalim ca Rege-Mesia, pentru a părăsi această lume, dar cu scopul de a se întoarce sub chipul Regelui și Judecătorului nemitarnic.
Din moment ce textul lucanic nu menționează niciun fel de pedeapsă îndreptată asupra celui de-al treilea slujitor, este clar că intenția teologică a Sfântului Luca a fost aceea de accentuare simbolică a modului groaznic în care vor sfârși oponenții Domnului Hristos.
Cu toate că documentele istorice îl descriu pe Arhelau sub chipul unui tiran cu o cruzime nemaipomenită, totuși, lipsesc documentele credibile privitoare la răzbunarea sa sângeroasă, cu toate că, în textele veterotestamentare sunt inserate momente de mare cruzime a regilor asupra oricăror rebeliuni, inculpații fiind executați pe loc (cf. 1 Regi 15, 33; 4 Regi 25, 7).
Mesajul este clar: creștinul implicat se va dovedi implicat în totalitate pentru Domnul Hristos, astfel că, în lipsa unor dovezi empirice ale imanentei Parusii, el se ostenește să rămână alături de Domnul având nădejde neclintită.
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
