După Înălţarea Domnului la cer, Maica Sa a rămas încă 11 ani sufletul comunităţilor creştine din Ierusalim, Efes şi Antiohia, după care s-a întors la Ierusalim, unde s-a săvârşit cu pace, fiind înmormântată, după toată rânduiala iudaică, în Grădina Ghetsimani, de unde a fost ridicată cu trupul la cer de Fiul său, ca, împreună cu El, să împărăţească în veci. Icoana praznicului surprinde momentul.
Taina acestei ridicări la cer a Maicii Domnului a fost descifrată de Apostolul Toma care, prin pronia divină, a cerut să fie deschis mormântul. Şi intrând într-însul, a aflat doar sicriul cu acoperământul şi brâul ei, odoare sfinte, care au fost duse ulterior în Biserica Vlaherne din Constantinopol.
Preacuvioșiile Voastre, Preacucerniciile voastre,
Iubiți credincioși și credincioase,
Viaţa Maicii Domnului – o sinteză pentru omul grăbit
Biografia istorică şi teologică a Maicii Domnului cuprinde cinci perioade: 1–15 ani; 15–28 ani; 29–46 ani, o perioadă de 18 ani de tăcere; 46–49 ani şi 49–60 ani.
Prima perioadă cuprinde trei momente importante:
1. Naşterea Mariei din părinţii Ioachim şi Ana, fiind unicul lor copil, dobândit la bătrâneţe după stăruitoare rugăciuni;
2. Ducerea ei la templul din Ierusalim, construit de Zorobabel la porunca profeţilor Zaharia şi Agheu în anul 517 î.Hr., întrucât cel construit de Solomon, la îndemnul profetului Natan, a fost dărâmat în 587 î.Hr. de Nabucodonosor, şi încredinţarea ei lui Zaharia, ruda sa, tatăl lui Ioan Botezătorul, care s-a ocupat îndeaproape de creşterea ei spirituală;
3. Logodirea Mariei, la 15 ani, de către Zaharia, cu dreptul Iosif – un bătrân în vârstă de 80 de ani, văduv, din Nazaret, tâmplar de meserie, binecuvântat de Dumnezeu din căsătoria cu Salomeea cu 7 fii: 4 băieţi: Iacov, Iuda, Simeon şi Iosia, şi 3 fete: Salomeea (mama lui Iacov şi Ioan), Estera şi o fiică al cărei nume nu a fost reţinut de evanghelişti – fiindcă, potrivit tradiţiei evreieşti, fecioarele trebuiau să părăsească aşezământul de pe lângă templu şi să se întoarcă în familie; însă părinţii Mariei se mutaseră la cele veşnice, ea rămânând fără sprijin.
A doua perioadă din viaţa Maicii Domnului – 15-28 de ani – este indestructibil legată de întruparea Mântuitorului şi cuprinde ca evenimente de mare însemnătate:
- Buna Vestire;
- vizita de trei luni făcută Elisabetei, rudenia sa;
- Naşterea Domnului;
- tăierea împrejur a Pruncului Iisus;
- ducerea Pruncului la Templul din Ierusalim;
- închinarea magilor;
- fuga în Egipt;
- întoarcerea în Nazaret;
- pelerinajul la Ierusalim.
1. Vestea cea Bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, anticipată de profetul Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (7, 14), Maria a primit-o de la Dumnezeu prin Arhanghelul Gavriil; trupul Domnului S-a zămislit în pântecele Fecioarei odată cu pogorârea Duhului Sfânt peste ea, îndată ce a rostit Fiat-ul ascultării şi al smereniei în faţa chemării Tatălui.
Sfântul Evanghelist Matei, în cap. 1, v. 18, aduce lămuriri privind momentul: „Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Reţineţi: „Fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”.
Sfântul Evanghelist Luca spune că numai „se socotea” că Iisus este fiul lui Iosif (3, 23). Doar „se socotea”, pentru că, în fapt, după cuvântul profetului Miheia, „obârşia lui Iisus este dintru început, din zilele veşniciei” (5, 1).
Lucrul acesta a fost certificat şi de Arhanghelul Gavriil la întâlnirea cu Iosif, căruia i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). Aici avem dovada – rostită nu de un om, ci de îngerul lui Dumnezeu – că zămislirea Maicii Domnului este lucrarea Duhului Sfânt.
Aşadar, Iisus nu este copilul lui Iosif, ci doar al Fecioarei Maria. Este un caz unic în istorie, faptul că un prunc a fost născut dintr-o fecioară, fără tată după firea Lui omenească, fecioară care şi după naştere a rămas fecioară, întruparea Fiului lui Dumnezeu consumându-se prin iconomia lui Dumnezeu.
2. Impresionată de cele întâmplate, Fecioara Maria s-a dus în grabă la Elisabeta, care zămislise prunc la bătrâneţe, fiind în a şasea lună, în Ein Karem, localitate situată la 8 km de Ierusalim şi la 130 km de Nazaret, pentru ca împreună să guste din bucuriile dăruite fiecăreia, potrivit vocaţiei rânduite de Dumnezeu.
De remarcat este faptul că, la întâlnirea cu Logosul întrupat, pruncul Elisabetei, Ioan, a simţit în glasul Mariei rezonanţa glasului Fiului lui Dumnezeu şi a săltat în pântecele mamei sale. Iar Elisabeta, umplându-se de Duhul Sfânt, a rostit revelator: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 42–44). Iluminată de Duhul Sfânt, Elisabeta a înţeles taina „femeii înveşmântate cu soarele” (Apocalipsa 12, 1), numind-o „Maica Domnului”. Această numire, inspirată Elisabetei de Duhul Sfânt, va deveni pentru Biserică numele consacrat al Fecioarei Maria.
Şi a rămas Maria împreună cu Elisabeta ca la trei luni, adică până s-au împlinit zilele Elisabetei ca să nască, după care s-a întors la casa ei (Luca 1, 56).
3. La „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), Maria, fiind cam de 16 ani, fără să fi cunoscut bărbat, a născut – într-o peşteră din Betleemul Iudeii – pe Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). Actul Naşterii Domnului este „unicul act nou sub soare”, precizează Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica III, 1).
Întâiul sau Unul-Născut înseamnă nu numai primul născut, ci şi unicul, spune Dumnezeu prin profetul Isaia (44, 6). Aşa-zişii „fraţi ai lui Iisus”, despre care se face uneori vorbire, nu puteau fi fiii Mariei, căci Iisus este numit „întâiul născut”, or ei sunt mai mari decât El (Ioan 7, 3). Ei sunt cel mai probabil rude mai îndepărtate.
4. La opt zile, Iisus, purtând în trupul Său urma păcatelor noastre, a primit circumcizia, sau tăierea împrejur, anticipând prin acest semn Taina Sfântului Botez.
5. Iar la 40 zile, aşa cum prevedea Legea lui Moise, Maria şi Iosif „L-au adus pe Prunc la Templul din Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22). Acolo au fost întâmpinaţi de Simeon, un bătrân sătul de zile, căruia Duhul Sfânt îi făgăduise că nu va vedea moartea până ce nu-L va vedea pe „Hristosul Domnului” (Luca 2, 26), pe Cel născut din pururea Fecioara Maria.
La sfârşitul întâlnirii, Simeon, după ce a rostit rugăciunea „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”, prin care a confirmat o dată în plus că Iisus este Răscumpărătorul sau Izbăvitorul aşteptat, a binecuvântat-o pe Maria, mama Lui, zicând: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35).
Sabia adusă în discuţie anticipează Sfintele Pătimiri ale Domnului, care au străpuns şi îndurerat sufletul Sfintei Fecioare Maria.
6. La scurtă vreme, a fost martora închinării magilor, care au adus Pruncului daruri, aur, smirnă şi tămâie, simbolizând cele trei demnităţi ale Mântuitorului: de arhiereu, de învăţător şi de împărat.
7. Fuga în Egipt (Matei 2, 13-23) este momentul care a urmat, în derularea timpului, după închinarea Pruncului la Templul din Ierusalim (Luca 2, 22-38) şi, respectiv, după închinarea magilor (Matei 2, 11).
8. În Egipt, Maica Domnului, Pruncul Iisus şi Dreptul Iosif au pribegit timp de aproape 3 ani, moartea lui Irod facilitând întoarcerea lor în Nazaretul Galileei (Matei 2, 21-23).
9. Următorul episod cunoscut din viaţa Maicii Domnului s-a petrecut pe când Iisus avea 12 ani (Luca 2, 40-52), ea fiind în vârstă de aproximativ 28 de ani, când, împreună cu Iosif, „s-au dus de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim” (Luca 2, 41). Şi sfârşindu-se zilele prăznuirii, pe când se întorceau ei, Iisus a rămas încă trei zile, vorbindu-le celor din Templu.
Când Maria şi Iosif au constatat că Iisus nu i-a urmat în drumul lor spre casă, s-au întors îngrijoraţi la Ierusalim şi, găsindu-L, L-au întrebat: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa?” Însă El a zis către ei: „De ce mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu Mi se cade să fiu? Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte: Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu Mi se cade să fiu?” (Luca 2, 48-49, 51).
După acest moment, urmează 18 ani de tăcere, atât în viaţa Maicii Domnului, cât şi în viaţa lui Iisus.
Sfinţii Evanghelişti înnoadă firul biografic pentru Maica Domnului la Nunta din Cana, când Maria, care avea în jur de 46 de ani, a stăruit pentru „începutul minunilor şi arătarea slavei Lui”; pentru Mântuitorul, firul este reluat la Botez, urmat de întreita ispitire şi apoi de Nunta din Cana (Ioan 2, 1-11).
Ulterior, pe Maica Domnului o întâlnim în grupul mironosiţelor care-L urmau pe Iisus şi pe ucenicii Lui, prin cetăţi şi sate, ascultând cuvântul Lui despre cum se poate intra în Împărăţia cerurilor (Luca 8, 1-3).
Astfel, găsim relatat că, în Capernaum, pe când Iisus vorbea celor din casă, fiii şi fiicele lui Iosif, numiţi generic „fraţii şi surorile lui Iisus” (Marcu 3, 31-32), dar care „nu credeau în dumnezeirea lui Iisus” (Ioan 7, 5), I-au trimis vorbă că Îl aşteaptă afară împreună cu mama Lui. În contextul societăţii iudaice, expresia „fraţii Domnului” are un sens mai larg, incluzând, dincolo de rudenia de sânge, şi înrudirea mai îndepărtată (veri – Leviticul 10, 4; unchi – Facerea 28, 2; nepoţi – Facerea 14, 14).
Atunci Iisus, privind pe cei din jur şi cunoscând cum gândesc aşa-zişii fraţi ai Lui, care de fapt erau un fel de veri, a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei; că tot cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Marcu 3, 33-35).
Deci, celor care nu fac voia lui Dumnezeu, simplul fapt că sunt ruda de sânge a cuiva cu viaţă sfântă nu le ajută. Nu putem fi fraţi cu Hristos, în Duhul Sfânt, fără să avem o viaţă sporită în virtute, împlinirea poruncilor fiind de preferat înrudirii trupeşti!
Că afirmaţia Mântuitorului viza doar pe fiii şi fiicele lui Iosif şi nicidecum pe Maica Domnului reiese şi din faptul că Iisus a aprobat pe acea femeie din mulţime care, voind să-L laude pentru cuvântul rostit, dar şi să-i ruşineze pe cei care nu-L ascultau şi nu credeau în dumnezeirea Lui, I-a strigat: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt!” (Luca 11, 27). La auzul acestor cuvinte, Mântuitorul nu numai că nu a negat adevărul celor spuse, ci l-a întărit prin afirmaţia: „Aşa este…” (Luca 11, 28).
Legat de Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie să spunem că printre fiicele Ierusalimului care l-au însoţit pe Iisus pe drumul Crucii (Luca 23, 28) o întâlnim, evident, şi pe Maica Domnului. Pe Golgota – spune Sfânta Scriptură – „stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25).
Atunci Iisus – văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-L iubea stând alături de ea – a încredinţat pe mama Sa lui Ioan, zicând: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!”. Şi din acel ceas, „ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27). Interesant este că, pe Golgota, Hristos a încredinţat-o pe Maica Sa Sfântului Apostol Ioan. Or, dacă Iisus ar mai fi avut fraţi, cu siguranţă ar fi încredinţat-o unuia dintre ei.
Mai mult, Fecioara Maria este numită doar „mama lui Iisus”, iar „fraţii Domnului” nu poartă niciodată apelativul de „fiii Mariei”.
Tradiţia patristică susţine că, în dimineaţa Învierii, Maica Domnului a fost prima care L-a întâlnit pe Hristos înviat, nicidecum Maria Magdalena, care, atunci când a văzut piatra răsturnată de pe mormânt şi pe înger, s-a spăimântat şi a alergat să îi anunţe pe Simon Petru şi pe Ioan (Ioan 20, 2). E o taină rămasă ascunsă evangheliştilor!
Maica Domnului a fost prezentă, împreună cu Sfinţii Apostoli, la Înălţarea la cer şi, respectiv, la Cincizecime, fiind alături de cei care erau „împreună, în acelaşi loc, la frângerea pâini” (Fapte Apostolilor 2, 1). După Înălţarea Domnului la cer, Maica Sa a rămas încă 11 ani sufletul comunităţilor creştine din Ierusalim, Efes şi Antiohia, după care s-a întors la Ierusalim, unde s-a săvârşit cu pace, fiind înmormântată, după toată rânduiala iudaică, în Grădina Ghetsimani, de unde a fost ridicată cu trupul la cer de Fiul său, ca, împreună cu El, să împărăţească în veci. Icoana praznicului surprinde momentul.
Nu se putea ca Maica Vieţii să fie sortită putreziciunii. Taina acestei ridicări la cer a Maicii Domnului a fost descifrată de Apostolul Toma care, prin pronia divină, a cerut să fie deschis mormântul. Şi intrând într-însul, a aflat doar sicriul cu acoperământul şi brâul ei, odoare sfinte, care au fost duse ulterior în Biserica Vlaherne din Constantinopol.
Această mărturie a fost, de altfel, principalul argument al învierii şi mutării cu trupul la cer a Maicii Domnului, după cum va mărturisi Sfântul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), sinod în cadrul căruia s-au finalizat dezbaterile privind doctrina marială: maternitatea şi pururea fecioria Maicii Domnului înainte, în timpul şi după naşterea lui Iisus.
Însă atât sfârşitul pământesc al Maicii Domnului, cât şi pururea-fecioria Maicii Domnului rămân taine ale lui Dumnezeu încă nerevelate în complexitatea lor minţii omeneşti. Şi fiind taine, aş spune împreună cu poetul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / Şi nu ucid cu mintea-mi tainele ce se ascund / În flori, în ochi, pe buze ori morminte”.
Ţin să-l felicit pe părintele stareţ Melchisedec, în primul rând pentru obştea numeroasă şi de foarte bună calitate morală şi intelectuală strânsă în jurul sfinţiei sale; pentru iscusinţa cu care a organizat şi chivernisit mănăstirea, din punct de vedere spiritual, cultural şi administrativ; pentru bunele relaţii pe care le cultivă cu fraţii noştri de dincolo de Prut; şi, nu în ultimul rând, pentru seriozitatea cu care a organizat sectorul Exarhat de la Centrul Eparhial, numind în ascultările de exarh cultural, arhitect, grafician şi secretar părinţi cu o foarte solidă pregătire.
Un cuvânt de mulţumire se cuvine să adresez părinţilor şi fraţilor din această mănăstire pentru rugăciunile care m-au susţinut în alegerea mea în demnitatea de arhiepiscop, fiind şi eu unul dintre fiii Putnei, părinţilor stareţi şi maicilor stareţe pentru implicarea jertfelnică în buna chivernisire a mănăstirilor şi, nu în cele din urmă, frăţiilor voastre, care sunteţi „podoaba Bisericii”, care ne înfrumuseţaţi slujbele cu prezenţa frăţiilor voastre în duminici şi sărbători şi care susţineţi bisericile şi mănăstirile noastre din ţară şi străinătate din multul sau puţinul vostru, înveşnicindu-vă astfel prin actul creator.
Şi, pentru că tot vorbim aici, sub streaşina Mănăstirii Putna, ctitoria prin excelenţă a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, despre înveşnicirea prin actul creator, vă recomand să nu rataţi şansa de a vă număra printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului, singura ofrandă serioasă adusă de poporul român lui Dumnezeu în Anul Centenar.
Nu pot să închei cuvântul meu fără ca să mulţumesc corului de tineri care ne-a mângâiat sufleteşte cu excepţionalele partituri, Alexandrei Dan, pentru cele două Pricesne, dar şi pentru mulţimea trofeelor şi premiilor câştigate în cei 15 ani de slujire a cântului popular autentic şi, bineînţeles, protopsalţilor care au dat răspunsurile la strană cu măiestrie deloc uşor de egalat.
Închei prin a vă îndemna să împlinim testamentul Maicii Domnului, sintetizat în cuvintele: „Faceţi orice ce vă va spune!” (Ioan 2, 5), rostite cu prilejul nunţii din Cana Galileii – un memento peste veacuri!