Veșmintele liturgice sunt diferite în funcție de treapta ierarhică, prima lor categorizare, în forma de astăzi îi aparțne patriarhului Gherman al Constantinopolului [1].
Veșmintele preoțești sunt în număr de cinci: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuțele și felonul, iar dacă preotul are vreun oarecare rang bisericesc se adaugă și bedernița (epigonatul).
Stiharul este un veșmânt lung, cu mâneci largi, ca o cămașă de noapte, care acoperă corpul de la grumaz până la picioare. Denumirea provine de la dungile sau șirurile de purpură (broderie), numite stihuri cu care era împodobit [2].
El ne aduce aminte de veșmintele luminate, în care s-au arătat îngerii în timpul Învierii (Luca 24, 4) și în ziua Înălțării la cer a Domnului (Matei 17, 2) [3].
Acest veșmânt este purtat de către toate treptele ierarhice – diaconi, preoți și arhierei.
Epitrahilul sau stola este veșmântul care vine pus pe grumaz, de unde și
denumirea. Sfântul Simeon al Tesalonicului ne arată cum la hirotonia diaconului întru preot se lua orarul de pe umărul stâng și se punea pe cel drept, fiind astfel amândouă părțile în față și formând un epitrahil cu care cel hirotonit poate să slujească și să săvârșească tainele.
Patrafirul, cum îi spune poporul, este cel mai important veșmânt al preotului. Fără epitrahil preotul nu săvârșește nicio slujbă. Epitrahilul are la capătul de jos așa numitele franjuri. Acestea semnifică sufletele pe care Dumnezeu le-a încredințat fiecărui preot. Dacă creștinul de rând va da răspuns înaintea lui Dumnezeu doar pentru sufletul său, preotul va răspunde și pentru sufletele care i-au fost încredințate.
Epitrahilul simbolizează jugul slujirii lui Hristos, cât și darul Duhului Sfânt, după cum se vede din rugăciunea pe care o rostește preotul atunci când îl îmbracă („Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoții Săi…”). El ne aduce aminte și de funia cu care a fost legat Mântuitorul în noaptea prinderii Lui. Partea dreaptă a epitrahilului simbolizează trestia pe care i-au dat-o în batjocură soldații, iar partea stângă ‒ Crucea pe care a dus-o Domnul pe umerii Săi. Epitrahilul este veșmântul liturgic cel mai important, deoarece fără el nici preotul, nici arhiereul nu pot săvârși nici un serviciu religios [4].
Brâul este un veșmânt liturgic, de asemenea comun treptelor preoției, constând dintr-o bucată de stofă, confecționat din același material ca și epitrahilul, mânecuțele și felonul.
Brâul simbolizează puterea cu care sunt investiți preoții și arhiereii de către Dumnezeu și totodată, fiind un simbol al înfrânării arată viața cuviincioasă de care trebuie să dea dovadă aceștia. Acest lucru reiese din rugăciunea rostită la îmbrăcarea acestuia: „Bisecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere și a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmește picioarele mele ca ale cerbului și peste cele înalte mă așează” (Psalmii 17, 35 – 36) [5].
Mânecuțele, sunt piese vestimentare comune celor trei trepte ierarhice, care se pun peste marginea
mânecilor stiharului, pentru a le strânge, ca să nu stânjenească mișcările mâinilor. Părintele profesor Ene Braniște ne spune că mânecuțele „sunt un fel de manșete cu care se strâng mânecile stiharului, având rolul practic de a nu împiedica pe slujitor în îndeplinirea îndatoririlor în timpul Sfintei Liturghii. Despre mânecuțe se amintește pentru prima dată în anul 1054, iar până spre sfârșitul secolului al XII-lea ele erau folosite numai de arhierei. Ele simbolizează puterea cu care este învrednicit slujitorul și ne aduce aminte de acele legături cu care a fost legat Iisus în timpul Pătimirilor Sale. Sfântul Simeon al Tesalonicului ne arată că mânecuțele închipuiesc „lucrarea lui Dumnezeu cea atotfăcătoare și că Însuși Iisus, prin mâinile Sale, Și-a făcut jertfa Trupului și Sângelui Său” [6].
Felonul este veșmântul specific treptei preoțești, asemănător unei mantale confecționată dintr-o singură bucată de pânză, cu o deschizătură în mijloc pentru introducerea capului, lungă în spate până peste genunchi, iar în față mai scurtă, pentru a nu stânjeni mișcările slujitorilor. [7].
Majoritatea liturgiștilor afirmă faptul că felonul provine din vechea manta întrebuințată la romani – care o numeau „paenula” – și de greci – la care denumirea era „felon” – și care era folosită și în mediul iudaic, fiind purtată de către Mântuitorul Hristos ori de către Sfinții Apostoli – așa cum reise din Epistola a doua către Timotei (4, 13). [8].
Felonul reprezintă puterea lui Dumnezeu și curăția cu care trebuie să fie împodobită viața slujitorilor, așa cum reiese din rugăciunea rostită la îmbrăcarea sa: „Preoții tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate și cuvioșii Tăi întru bucurie se vor bucura, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin” (Psalmii 131, 9) [9].
Sfintele Canoane ale Bisericii ne arată faptul că veșmintele care se învechesc sau se strică nu trebuie nicidecum aruncate, ci arse, iar cenușa acestora trebuie aruncată într-un loc curat, după cum se arată la tâlcuirea canoanelor 72 și 73 apostolic din Pidalion.
În vechime veșmintele se confecționau din material de culoare albă ca simbol al curăției. Mai târziu însă, din sec. al IV-lea au început să fie folosite și alte culori, precum: roșie, purpurie, neagră, etc. fiecare având semnificația ei.
Cu timpul au apărut veșmintele brodate cu fir de aur și argint. În prezent, veșmintele sunt confecționate
din materiale precum catifea, mătase, tafta sau bumbac, țesute sau brodate cu fir metalic. Acesta imită aurul, însă nu este din aur.
La rugăciunea de sfințire a veșmintelor se cere de la Dumnezeu ca acestea să fie spre podoaba și buna cuviință slujitorilor Sfântului Altar și Sfintelor Taine.
Surse bibliografice
[1]. Sfântul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, traducere de Pr. Nicolae Petrescu, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova 2005, pp. 40-44.
[2]. Pr. Prof. Ene Braniște, Liturgica Generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2022, p. 245.
[3]. Pr. Ene Braniște, Ghenadie Nițoiu, Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Editura Credința Noastră, București, p. 130.
[4]. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 127-128.
[5]. Liturghier, p. 105; a se vedea și Pr. Ene Braniște, Liturgică generală, p. 250.