În cel rău îmbrăcat nu s-a văzut dorința de a-și câștiga haină de nuntă. În cel rău îmbrăcat nu s-a văzut dorința de a-și câștiga haină de nuntă. A rămas și după primirea sa în Biserică îmbrăcat cu haina veche a omului trupesc.
Unul ca acesta nu putea să încapă printre cei care erau îmbrăcați cu haina de nuntă, strălucind de lumina harului Duhului Sfânt. Omul păcătos nu poate să îmbrace o astfel de haină. Nu poate să se facă părtaș nunții celei cerești și cinei celei duhovnicești. Dacă spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să ne îngrijim cu toată stăruința de haină, pe măsura ospățului, ca nu cumva să ne numărăm printre cei respinși de la cina oferită de Dumnezeu în Împărăția Sa. Căci, Dumnezeu îi fericește doar pe cei care vor prânzi în Împărăția Sa (Matei 8, 11)!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Parabola Cinei celei mari este relatată de Sfinții Evangheliști Matei (22, 1-14) și Luca (14, 16-24). Trăsăturile comune celor două pericope evanghelice sunt refuzul invitaților de a da curs chemării la cină și invitarea celor „răi și buni”, aflați la răspântiile drumurilor.
Parabola vizează pe adversarii lui Iisus, care au desconsiderat cina la care au fost invitați. Locurile lor au fost oferite „celor buni și răi”, adică vameșilor, păcătoșilor și păgânilor, adunându-i într-o singură credință, prin Taina Sfântului Botez. Ușa acestei Taine s-a deschis și celor buni, și celor răi. Greșeala iudeilor, constată Sfântul Apostol Pavel, a fost bogăție neamurilor lumii (Romani 11, 12).
Sfântul Evanghelist Matei a adăugat parabolei propriu-zise avertismentul legat de respingerea „omului intrat la cină fără haină de nuntă” (Matei 22, 11-13). Este evidențiată aici o condiție obligatorie pentru a face parte din trupul Bisericii: haina luminoasă a Sfântului Botez. De fapt, prin primirea Sfântului Botez se triază cei aleși dintre cei chemați: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.” (Matei 22, 14).
Episodul cu cel îndepărtat de la cină apare și la Sfântul Evanghelist Luca, numai că el se referă la cina unui fariseu (Luca 14, 1). Sfântul Evanghelist Luca sugerează chiar îndemnul către slugi, venit din partea Stăpânului casei, de a invita la cină pe sărmani și neputincioși, pe șchiopi și pe orbi (Luca 14, 12-14), adică pe cei care nu aveau fapte vrednice de o astfel de cină, dar care vor fi recompensați la „învierea drepților” (Luca 14, 14). După invitația vameșilor, păcătoșilor și păgânilor, „încă mai fiind loc” (Luca 14, 22), a urmat invitarea adresată celor ce aparțin altor neamuri, adică celor „de la drumuri și de pe la garduri” (Luca 14, 23), celor de dincolo de granițele istorice ale lui Israel.
Sfântul Evanghelist Luca a înțeles că prima invitație se limita doar la cei din cetate, adică la vameșii și păcătoșii din sânul lui Israel, în timp ce invitația făcută celor din afara cetății îi viza pe păgâni. Or, acceptarea păgânilor la cină subliniază universalitatea mântuirii, dimensiunea misionară a Bisericii, în acord cu misiunea lui Hristos, Care vedea în participarea păgânilor la cină universalitatea Evangheliei Sale (Matei 8, 11). Sfinții Părinți spun că împăratul din parabolă este Însuși Dumnezeu, Care a făcut nuntă Fiului Său. Întruparea lui Iisus Hristos nu este doar o logodire, ci o reală căsătorie cu Biserica, mireasa Sa.
În Vechiul Testament, relația poporului ales cu Dumnezeu era văzută ca o relație matrimonială (Osea 2, 16, 21-22; Cântarea Cântărilor 3, 11). Imaginea nunții revine și în Apocalipsa, descriind ospățul bucuriei unirii în chip desăvârșit a Mirelui Hristos cu Biserica Sa (Apocalipsa 19, 7-9). Și când toate au fost gata, „a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină” (Matei 22, 3).
Casa nunții este considerată Biserica. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: „Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă. Dar ei, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui.” (Matei 22, 4-5). În repetatele trimiteri ale slujitorilor săi, ca să-i cheme pe cei invitați la nuntă, întrucât ospățul era pregătit cu junci îngrășate, înjunghiate și gătite în cele mai diverse bucate, dar și în refuzul aparent justificat de grijile trupului (țarina), de lăcomia vieții (târgul) și de poftele trupului (căsătoria), Sfinții Părinți văd lucrarea pe care au împlinit-o prorocii și apostolii.
Aceștia au fost trimiși ca să-i invite pe fiii lui Israel la mântuire, dar au fost refuzați. Mai mult, prinzându-i, pe unii i-au batjocorit și bătut, iar pe alții i-au omorât (Matei 22, 6; Fapte 7, 52). Ajungând la urechile împăratului atitudinea îndărătnică a celor invitați, acesta s-a mâniat. Trimițând oștile lui, i-a pierdut pe ucigașii aceia și a ars cetatea lor (Matei22, 7). În general, Dumnezeu trimite pe cei răi pentru pedepsirea celor răi, spune psalmistul (Psalmii 77, 48-65).
Pe fondul acestei supărări, cauzată de refuzul celor aleși și chemați, a intrat împăratul ca să privească pe oaspeții veniți la cina sa, aceștia fiind și răi, și buni. Și printre ei a văzut pe unul care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Atunci i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”
De unde să fi avut haină de nuntă, dacă el era unul din josnicii ținutului, ar putea unii să se întrebe. Dar aici, lipsa hainei este tot un refuz, venit de data aceasta din partea celor care nu au fost aleși dintru început.
Este refuzul exprimat prin haina necorespunzătoare și prin muțenia duhovnicească, dacă ar fi să folosim cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur. Iată de ce se spune că el a tăcut. Atunci, împăratul a zis slugilor: „Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.” (Matei 22, 11-14). Era și firesc ca printre mesenii nunții, preferați de Dumnezeu, asemenea sfinților, să nu fi avut loc omul care se afla îmbrăcat în haina veche a păcatului, adică stăpânit de vreo patimă sau păcat.
Dar cei „răi”, oare, nu ar fi trebuit să aibă aceeași soartă? Poate că așa s-ar fi întâmplat și cu ei, dacă nu ar fi acceptat chemările evanghelice și lucrarea harului lui Dumnezeu, care îndată i-a prefăcut. Or, în cel rău îmbrăcat nu s-a văzut dorința de a-și câștiga haină de nuntă. A rămas și după primirea sa în Biserică îmbrăcat cu haina veche a omului trupesc.
Unul ca acesta nu putea să încapă printre cei care erau îmbrăcați cu haina de nuntă, strălucind de lumina harului Duhului Sfânt. Omul păcătos nu poate să îmbrace o astfel de haină. Nu poate să se facă părtaș nunții celei cerești și cinei celei duhovnicești. Dacă spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să ne îngrijim cu toată stăruința de haină, pe măsura ospățului, ca nu cumva să ne numărăm printre cei respinși de la cina oferită de Dumnezeu în Împărăția Sa. Căci, Dumnezeu îi fericește doar pe cei care vor prânzi în Împărăția Sa (Matei 8, 11)!