Cuvânt rostit în Catedrala Arhiepiscopală din Suceava
Chiar dacă în istoria poporului român nu a existat o unitate politico-teritorială, putem observa că a existat în permanenţă o unitate de limbă, cultură şi credinţă, ceea ce a constituit un declanșator în actele unirii din anii 1859 şi 1918. Unitatea spirituală s-a manifestat în cadrul schimburilor dintre ţăranii, negustorii, clericii, copiştii de manuscrise, dar și artişti trăitori între teritoriile de la sud, nord şi est de Carpaţi. Cu toţii au purtat în permanenţă acelaşi grai şi aceeaşi credinţă[1].
Datorită prevederilor Tratatului de Pace încheiat la Paris ce a avut loc în perioada februarie – martie 1856), s-a accentuat problema unirii celor două ţări: Moldova şi Ţara Românească. În avântul şi luptele pentru Unire, clerul ortodox s-a alăturat partidului unionist, sprijinindu-l în majoritatea acţiunilor.
Remarcăm că printre cei mai de seamă susţinători ai Unirii s-a numărat însuşi mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei (1851-1861), arhimandritul Neofit Scriban, profesor la Seminarul de la Socola, care a scris lucrarea „Unirea şi neunirea Principatelor”, în care prezenta avantajele de ordin bisericesc, politic, administrativ şi economic pe care le-ar aduce Unirea: „neunirea loveşte şi naţionalitatea şi religia, naţionalitatea, căci naţia nu este altceva decât o familie mare, şi desbinătorul familiei este pe jumătate ucigaş de părinţi şi religia creştină, prin neîmplinirea poruncii date de către Mântuitorul Iisus Hristos „«toţi una să fie, precum Tu întru Mine şi Eu întru Tine», de asemenea «şi ei Una să fie»” (Ioan XVII, 21).
Așadar, între semnatarii Comitetului Unirii de la Iaşi, format din patrioţii timpului din diferite zone ale ţării, întâlnim şi numele multor slujitori ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi de mir şi călugări. Clerul din Ţara Românească a avut aceeaşi atitudine patriotică între anii 1856-1859, spre exemplu episcopii Calinic al Râmnicului şi Filotei al Buzăului au adresat câte o circulară preoților, îndemnându-i să înalţe rugăciuni pentru unirea românilor.
În adunarea electivă, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, clerul a fost reprezentat numai prin mitropolitul Sofronie, care era preşedintele acesteia. Întrucât în şedinţa din 5/17 ianuarie 1859, urma să se aleagă noul domnitor, s-a săvârşit slujba de Te-Deum (de mulțumire) la Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, la care arhimandritul Neofit Scriban a rostit o predică în acest sens.
Ierarhii şi clerul din Ţara Românească şi Moldova au avut o contribuţie importantă la realizarea Unirii celor două Principate, prin săvârşirea unor rugăciuni şi prin îndrumarea credincioşilor. Slujitorii Bisericii au manifestat aceeaşi atitudine patriotică în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878 şi în Primul Război Mondial, dar mai ales în actul memorabil al unirii tuturor românilor de la 1 Decembrie 1918.
În aceiași măsură, momentul zilei de 24 ianuarie a fiecărui an ne oferă ocazia de a ne reaminti, cât se poate de limpede, că fără credința în valorile perene ale Evangheliei lui Hristos, în valorile dragostei de patrie, precum și respectul față de istoria pământului căruia îi aparții, România nu poate să fie perseverentă și unitară în proiectele ei de bunăstare economică, în primenirea ei spirituală și în crearea unui spațiu în care meritele și performanța să aibă întâietate[2]. Sufletul românesc, același în Transilvania, Muntenia și Moldova, este moștenirea cea mai de preț pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri. (…) Călit la focul necruțător al istoriei, sufletul românesc a făcut în fața lumii întregi dovada rezistenței și a însușirilor sale creatoare.
Vrednicul de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului spunea: „vom face reforme economice și politice, dar toate acestea nu vor avea roade dacă nu vom face o reformă morală a poporului român. Poporul nostru nu se poate redresa moral decât prin două puteri: religia și cultura” [3].
Unirea Principatelor a fost posibilă și prin atitudinea și contribuţia Bisericii și Armatei la pregătirea, înfăptuirea și desăvârșirea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, plecând de la menirea acestor două instituţii, pe care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, o consideră a fi: „Biserica apără integritatea spirituală și darurile specifice ale creștinismului românesc, care au contribuit la cultivarea și promovarea continuităţii și unităţii de neam” pe când „armata apără integritatea teritorială și valorile perene ale istoriei poporului român, care, prin luptă dreaptă, jertfă și suferinţă creștinească îndurată, a ajuns la libertate și unitate naţională”[4].
Participarea și implicarea clerului, a ofiţerilor, comandanţilor și structurilor militare în realizarea Unirii Principatelor, în perioada 1857-1859, este o realitate incontestabilă, remarcată în epocă și consemnată în izvoarele istorice.
Ar trebui să redescoperim fiecare dintre noi, ceea ce spunea marele istoric bucovinean Dimitrie Onciul în deschiderea cursurilor sale de Istoria Românilor: „Ideea unității naționale, cum s-a dezvoltat de la Mihai Viteazul încoace, avea drept bază și putere susținătoare conștiința latinității… această conștiință înălțătoare a dat mai ales viață și putere ideii de unitate națională… conștiința unității naționale a tuturor românilor, prin limbă, religie și obiceiuri, întărită și prin conștiința originii romane, era în fondul sufletesc al națiunii…”[5].
Adevăratul sentiment al românilor în simțirea unității naționale o exprimă și marele poet Vasile Alecsandri în versurile:
„E scrisă-n ceruri sfânta Unire,
E scrisă-n inimi cu foc ceresc.
O, Românie, l-a ta mărire
Lucrează, brațul dumnezeesc.”
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român!
Pr. dr. Constantin OPREA
consilier cultural
[1] Mihai Floroaia, O țară, un popor, o credință: Unirea Principatelor Române, în „Apostolul” – revista cadrelor didactice editată de sindicatul din învățământ și cercetare Neamț, nr. 206 – ianuarie, Piatra Neamț, 2018.
[2] https://episcopiahusilor.ro/unirea-principatelor-romane-24-ianuarie-1859-aurora-unitatii-noastre-nationale
[3] Ioan St. Lazăr, Bartolomeu Valeriu Anania. Puterile cuvântului. Antologie de studii, eseuri, articole şi mărturii despre Bartolomeu Valeriu Anania. Omagiu la centenarul naşterii, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022.
[4] Mesajul Patriarhului României la ziua Armatei Române, Ziarul Lumina, 25 octombrie 2010.
[5] Dimitrie Onciul, Ideea Latinității și a Unității Naționale, Tipografia „Cultura Neamului Romănesc”, București, 1919.