În majoritatea bisericilor din Moldova secolelor XV – XVI (Dobrovăț, Popăuți, Voroneț, Humor, Moldovița, Sfântul Dumitru din Suceava, Sfântul Gheorghe din Hârlău), Pătimirile Mântuitorului sunt pictate în friză continuă[1]fiindu-i consacrat registrul principal. Primul pictor care folosește acest procedeu este ieromonahul Gavriil, autorul picturilor bisericii din Bălinești (1493). Însă compoziția în friză, reluată constant de pictorii moldoveni a suferit un proces de evoluție culturală și artistică, fiind atrași de compoziții complexe, cu aglomerări de personaje, detalieri ale recuzitei vestimentare, deplasând accentul în zona decorativului și pitorescului. Ele sunt ilustrate amănunțit și urmează textul evanghelic al sinopticilor (Matei, Marcu și Luca).
Reprezentarea faptelor biblice este așezată în flux continuu și reprezintă „cea mai importantă și mai concludentă parte din ansamblul picturilor care decorează naosul”[2]. Ea începe de pe peretele de miazăzi de lângă catapeteasmă și continuă pe peretele din apus sub scena Adormirii Maicii Domnului și se sfârșește pe peretele de miazănoapte până la catapeteasmă urmând în cele două abside laterale și glafurile ferestrelor. Se începe cu Rugăciunea cea mai presus de fire din grădina Ghetsimani (în două episoade) și continuă cu Întâlnirea dintre Hristos și soldații veniți să-L prindă, Sărutarea lui Iuda și prinderea lui Iisus, Petru taie urechea lui Malchus, Lepădarea lui Petru, pe peretele vestic – Iisus la Ana și Caiafa, Iisus înaintea lui Pilat, Scena batjocoririi lui Iisus, Iuda înapoiază arginții trădării, Spânzurarea lui Iuda, pe peretele nordic – Drumul spre Golgota, Suirea pe Cruce, Împărțirea hainelor Mântuitorului, Coborârea de pe Cruce, Plângerea lângă trupul lui Hristos, Mormântul lui Iisus sigilat și păzit de ostași, Coborârea la iad. Pe lângă această reprezentare în friză a pătimirilor, pictorul folosește bolta absidiei de miazănoapte pentru a reprezenta scena Răstignirii.
Toată această reprezentare ni-l arată pe pictor stăpânând mijloace de expresie indiferent de scenă: fie că exprimă calmul din scena Rugăciunii din Ghetsimani sau dramatismul din scena Încoronarii cu spini sau strălucirea unui cortegiu ecvestru în Drumul spre Golgota. Autorul se folosește de recuzita obișnuită a tradiției bizantine precum stânci stilizate, arhitecturi fanteziste, copaci cu siluete abstracte dar pe lângă acestea introduce și elemente de artă care surprind figura umană în atitudini variate sau care reproduc bogăția costumelor din epoca respectivă.
Rugăciunea cea mai presus de fire din grădina Ghetsimani
Rugăciunea din grădina Ghetsimani este proiectată în mijlocul unui peisaj aspru plin de stânci colțuroase și sfâșiat din loc în loc de chiparoși ascuțiți. Ea este reprezentată în două scene.
În prima dintre ele îl vedem pe Mântuitorul depărtat de apostoli, urcat pe munte și rugându-Se Tatălui să depărteze paharul acesta de este cu putință. Poziția de rugăciune a Mântuitorului în genunchi și plecat până la pământ arată faptul că El se încredințează întru totul voii Tatălui Său față de Care arată ascultare desăvârșită: „Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”[3]. Hainele sale sunt de un purpuriu închis sugerând pătimirea și jertfa care se apropia. La poalele muntelui îi vedem pe apostoli surprinși până la caricatural în diferitele ipostaze ale somnului. Deși sunt îndemnați să privegheze și să se roage împreună cu Iisus aceștia au adormit cu toții de întristare[4]. În colțul din dreapta sus Îl vedem pe Mântuitorul care dialoghează cu îngerul trimis de Tatăl ca să-L întărească[5].
În cea de-a doua scenă îl vedem pe Hristos care se apropie de apostolii care încă dorm cu excepția lui Petru care are ochii deschiși și care dialoghează din priviri cu Mântuitorul. Hristos privește mustrător spre apostolii care nu au putut priveghea împreună cu El, deși nu cu mult timp în urmă au promis că nu se vor lepăda de Hristos (Petru[6]) și că vor putea bea paharul pe care Hristos îl va bea (fiii lui Zevedeu[7]): „Doamne, venind spre Patima cea de voie, ai zis ucenicilor tăi: de n-ați putut priveghea un ceas împreună cu Mine, cum v-ați făgăduit că veți muri pentru Mine? … Sculați de vă rugați! Să nu se lepede cineva de Mine văzându-mă pe Cruce”[8]. Muntele de pe care a coborât Hristos nu mai este alb și este reprezentat în culoarea roșie tocmai pentru a exprima intensitatea rugăciunii Mântuitorului din Ghetsimani – știm că Mântuitorul se roagă aici cu lacrimi de sânge[9]. Aici „inima lui Iisus s-a frânt la propriu … Iisus deja <a început să moară prin propria alegere>”[10].
Întâlnirea dintre Hristos și soldații veniți să-L prindă
După rugăciunea din grădina Getsimani Mântuitorul îi trezește pe ucenici și îi anunță că a sosit timpul ca Fiul Omului să fie dat în mâna păcătoșilor. Hristos știa că cel care L-a vândut se apropie. Mântuitorul este reprezentat în fruntea grupului de apostoli părând a merge de bunăvoie spre soldații înarmați care îl căutau. Apostolii sunt grupați și stau unul lângă celălalt parcă ascunși în spatele Mântuitorului și îngrijorarea li se citește pe chipuri. Soldații sunt înarmați cu sulițe și făclii iar uniformele militare și armura este redată în detaliu. O parte din soldați sunt reprezentați căzuți la pământ exprimând fidel dialogul dintre ei și Iisus[11], și anume faptul că atunci când Iisus le mărturisește Cine este, aceștia se dau înapoi și cad la pământ. Cei puternici se văd dintr-o dată neputincioși și descoperim și aici faptul ca Mântuitorul nu ezită să împlinească lucrarea de răscumparare a omului căci „Cel pe care Isaia mai înainte Miel l-a numit, vestindu-L, Acela vine spre junghiere de bunăvoie”[12]. Adam cel Nou oferă Tatălui răspunsul pe care l-a așteptat în rai de la Adan cel vechi.
Sărutarea lui Iuda și prinderea lui Iisus
Mântuitorul este înfățișat în mijlocul soldaților care sunt îmbrăcați în armură, având coifuri metalice pe cap iar în mâini ținând lănci și săbii. Ucenicii au fugit de frica soldaților lăsându-L pe Mântuitorul singur. Aici Iuda se apropie de Hristos dându-I acea sărutare plină de otravă a vânzării: „O, sărutare înșelătoare! Bucură-Te, Învățătorule, zice Iuda lui Hristos, și, împreună cu cuvântul, L-a vândut spre junghiere; și sărutarea era semnul ce dăduse celor fără de lege: pe Care eu Îl voi săruta, Acela este pe Care am făgăduit a-L da vouă”[13].
La o privire mai atentă se vede că Mântuitorul pare desprins de pământ iar Iuda încercând să ajungă la obrazul Mântuitorului pentru a-L săruta pare că se cațără pe Mântuitorul. Soldații par pregătiți să-L lovească pe Mântuitorul: unul are sabia pe jumătate scoasă din teacă, altul are un toiag pregătit să lovească iar un om de rând are palma ridicată deasupra capului Mântuitorului.
Peisajul din spatele scenei prinderii Mântuitorului sporește și el dramatismul: avem două piscuri ascuțite, unul de culoare roșu aprins și unul deschis la culoare, cu muchiile asemenea unui ferăstrău care pare că sfâșie cerul. Durerea Mântuitorului se poate citi pe chipul Lui.
Petru taie urechea lui Malchus
Mântuitorul este escortat la arhiereul Anna având mâinile legate și fiind ținut de slujitorii arhiereului. Atunci Petru, disperat să-L salveze scoate sabia și taie urechea lui Malhus, slujitorul arhiereului. Mântuitorul însă, se întoarce, și privind spre el îl îndeamnă să nu-I zădărnicească planul său dumnezeiesc și mântuitor: „Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?[14]” Gestul vindecării (Lc 22, 51) nu este redat în compoziția picturală.
Lepădarea lui Petru
Pictorul reușește să așeze într-un spațiu restrâns toate cele trei lepădări ale lui Petru la care adaugă plânsul amar al acestuia.
Astfel în partea stângă, în porticul unei intrări vedem slujnica portăreasă care îl introduce pe Petru în curtea arhiereului la intervenția apostolului Ioan. Însă aceasta recunoaște în Petru pe ucenicul „Omului acestuia” (In 18, 16-17) iar Petru se leapădă pentru prima dată de Hristos. Următoarea scenă îl așează pe Petru lângă foc, încălzindu-se, iar sluga arhiereului și rudă a lui Malhus îl vădește pe Petru ca fiind un apropiat al Mântuitorului (Mc, 14, 66-68, In 18, 26). Însă Petru tăgăduiește și de această dată. A treia lepădare a lui Petru – vădit de graiul său că era galilean este redată în partea dreaptă a scenei. Chiar deasupra, este reprezentat cocoșul care îi aduce aminte lui Petru că Mântuitorul știa dinainte că se va lepăda de trei ori de El (Mt 26,75): „Petru văzând cele ce se petreceau atunci, de spaimă fiind cuprins, fiind întrebat de o slujnică, s-a lepadat de Tine, Domnul, nu numai precum ai zis, ci precum ai știut, Cel ce toate le știi”[15].
„Și ieșind afară a plâns cu amar” (Mt 26, 75). Pocăința lui Petru este redată în mod ingenios de pictor care îl așează înafara zidurilor, deasupra lor, sugerând în felul acesta că pocăința este singura care îl poate înălța deasupra acestei cumplite căderi, singura cale de împăcare cu Hristos. Inima plină de durere a lui Petru este foarte expresiv redată prin gestul sprijinirii capului pe mâna stângă, ochii apostolului fiind închiși.
Iisus la Anna și Caiafa
Încă pe peretele de miazăzi este reprezentată aducearea Lui Iisus de către soldați (care gesticulează agitați) în cetate spre a fi înfățișat arhiereului. Mântuitorul are mâinile legate (In 18,12) și este îmbrăcat într-o haina roșie. Scena continuă pe peretele de apus unde vedem pe Anna și Caiafa, așezți pentru a judeca pe Mântuitorul. Autorul nu prezintă cronologic înfățișarea Lui Hristos mai întâi la Anna și apoi la Caiafa (In 18, 13-24), ci îi înfățișează pe amândoi împreună. Ridicat în picioare, arhiereul Caiafa este înfățișat sfâșiindu-și hainele (Mc 14, 63) la auzul mărturiei despre Sine a Mântuitorului: „De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Mt 26, 64). Astfel dă sentința: „Este vinovat de moarte” (Mt 26, 66). Încep astfel cele mai întunecate momente din istoria omenirii. Făptura se ridică împotriva Ziditorului, hotărâtă să-L scoată din viața ei, hotărâtă să-L ucidă. Însă așa cum vom vedea nu moartea are ultimul cuvânt, ci iubirea care arată moartea lui Hristos a fi cu adevărat făcătoare de viață.
Iisus înaintea lui Pilat
Scena surprinde momentul spalării pe mâini a lui Pilat. Acesta este înfățișat așezat pe tron, îmbrăcat în veșminte imperiale, cu încălțări roșii (rezervate celor de neam împărătesc) și cu coroană pe cap. Un slujitor îi toarna apa cu care se spală pe mâini, atunci cand rostește acele cuvinte care marchează lașitatea lui, abandonarea apărării Celui în care nu găsește nici o vină (Lc 23, 4): „nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia” (Mt 27, 24).
Scena batjocoririi lui Iisus
Scena care evidențiază Încoronarea cu spini a Mântuitorului ocupa un loc central în reprezentare pătimirilor Domnului, pictorul apelând la „o foarte savantă rezolvare a ansamblului compozițional”[16]. Așezată pe chiar mijlocul peretelui de vest, scena Încoronării cu spini, a Batjocoririi lui Hristos formează chiar axul geometric al întregii reprezentări. Scopul vădit al acestei așezări este acela de a așeza în centrul câmpului vizual și al atenției această imagine a suferinței.
Inveșmântat într-o hlamidă roșie (Mt 27, 28) și cu trupul așezat într-o poziție verticală, Iisus pare a fi Cel asupra Căruia se concentrează întreg peretele de vest. Figura lui este evidențiată de faptul că zugravul Toma lasă în jurul lui un spațiu gol care are menirea de a sublinia „imaginea suferinței însingurate”[17].
Rămas singur și dat pe mâna ostașilor dregătorului, Iisus trebuie să înfrunte toată ura și răutatea omului: „Şi împletind o cunună de spini I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor! Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap”[18]. Imnograful subliniază și el cruzimea lor: „Dezbrăcatu-M-au pe Mine de veșmintele Mele, și M-au îmbrăcat cu hlamidă roșie; pus-au pe capul Meu cunună de spini, și Mi-au dat trestie în mâna dreaptă, ca să-i sfărâm pe ei ca pe vasele olarului”[19]. Din pricina acestei răutăți toate mădularele Mântuitorului au de suferit. Însa dragostea Mântuitorului este fără de margini și nimic nu poate sta în calea ei: nici suferința, nici durerea, nici crucea și nici măcar moartea: „Fiecare mădular al sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; fața, scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oțetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgânești; spatele, biciuiri și mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, și cuie, încheiturile și coasta, suliță. Cel ce ai pătimit pentru noi, și ne-ai mântuit pe noi din patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, și ne-ai înălțat, Atotputernice Mântuitorule, miluiește-ne pe noi”[20].
Gesturile încoronării cu spini, a așezării trestiei în mâna lui Iisus, scuipatul, lovirile sunt redate pictural cu acuratețe, într-o atmosfera plină de dinamism și zarvă sugerată prin poziția trupurilor celor implicați dar și prin prezența muzicanților care au trompete și instrumente de percuție.
Iuda înapoiază arginții trădării / Spânzurarea lui Iuda
Aducerea înapoi a arginților și suicidul lui Iuda sunt unite în aceeași scenă, ultima de pe peretele de apus.
Deși Vasile Drăguț vorbește de primirea arginților trădării[21] totuși, scena – astăzi curățată de fum și depuneri sugerează că avem reprezentat momentul returnării arginților de către Iuda. Îl vedem pe Iuda în templu răsturnând pe o masă dintr-o pungă arginții trădării. Iuda ține de fund o pungă din care se revarsă banii aceia blestemați[22]. Așezați, vedem patru preoți care fie arată cu mâinile spre Iuda, fie au o poziție defensivă a mâinilor parcă exprimând cuvântul Evangheliei: „Ce ne privește pe noi? Tu vei vedea”[23].
În același tablou, în lateral îl vedem pe Iuda spânzurându-se de un palmier. Faptul că funia este legată de frunza unui palmier sugerează că i-ar fi fost de ajuns pocăința pentru a birui și a frânge păcatul deznădăjduirii. Faptul că mâinile îi par a fi legate exprimă vizual ceea ce spune textul Evangheliei și anume că după îmbucătură a intrat Satana în el[24].
Drumul spre Golgota
Acest episod are o reprezentare amplă, care deschide scena pătimirilor pe peretele de miazănoapte și este așezat în trei scene. În prima scenă vedem un grup de ostași costumați în armură, înarmați și având o flamură, în spatele lor fiind doi trompetiști cu pieptănătură paj. Grupul de ostași este condus de însuși Pilat care ține în mână inscripția în trei limbi: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”[25].
În scena din mijloc Îl vedem pe Iisus îmbrăcat într-un veșmânt roșu, cu mâinile legate în mijlocul unui grup compact de soldați, înarmați cu lănci și îmbrăcați în armura specifică vremurilor, urmați îndeaproape de un arhiereu care ține într-un coș cele patru cuie care îl vor țintui pe Hristos pe cruce. Muntele din spatele soldaților, de un roșu aprins și cu muchiile foarte ascuțite accentuează dramatismul acestei scene.
În următoarea scenă care se află în absida laterală îi vedem pe cei doi tâlhari care își duc crucile spre dealul Golgotei iar lângă dânșii îl vedem pe Simon Cirineul care duce Crucea Mântuitorului[26]. Tâlharul cel bun, recunoscut prin prezența bărbii deschide calea, privind înainte, spre calea care avea sa-i deschidă raiul, în timp ce celălalt tâlhar privește înapoi.
Suirea pe Cruce
Întrucât Pătimirile au fost socotite alături de Înviere și într-o mare măsură împreună cu Nașterea Domnului, evenimente capitale ale vieții lui Hristos și Evangheliei, acestea sunt de cele mai multe ori puse în valoare și pictate la loc de cinste. Datorită suprafețelor mărginite, pictorii nu au putut detalia pătimirile Mântuitorului, atenția lor concentrându se pe scenele importante ale Răstignirii sau Nașterii Domnului[27].
Scena ni-L arată pe Hristos urcând pe o scară rezemată pe cruce și ajutat de un soldat aflat la baza scării și un slujitor aflat în capul scării. Lângă cruce este un alt slujitor care pregătește cuiele având un ciocan în mână. Această reprezentare în care Mântuitorul urcă de bunăvoie pe cruce se inspiră dintr o legendă medievală întemeiată pe cuvintele profetului Isaia din capitolul 53. Legenda ne spune că Hristos a urcat singur pe scară, de bunăvoie, uimind pe ofițerul care punea în practică execuția Mântuitorului: < ce minune e aceasta, că proorocul acesta vine de bunăvoie să fie răstignit. Nu se opune niciun fel și nu murmură>[28].
Împărțirea hainelor Mântuitorului
Scena ne înfățișează doi soldați șezând și un slujitor care are un foarfece în mână, împreună ținând haina lui Hristos. Pe masă se văd sorții aruncați. Imaginea nu reflectă fidel textul de la Ioan (In 19, 23-24) care ne vorbește despre patru ostași care și au împărțit hainele lui Hristos, cămașa urmând a nu fi împărțită și sfâșiată întrucât nu avea cusătură.
Răstignirea
Scena Răstignirii nu este așezată în registrul frizei continue, ci în bolta absidei de miazănoapte, „în cea mai bună lumină”[29], sugerând importanța ei prin locul ales și suprafața mult mai largă. Rezultatul este o compoziție monumentală care umple întreaga absidă dinspre miazănoapte.
Această frescă îl prezintă pe Hristos, potrivit tradiției, în clipa morții sau imediat după moarte. Ochii Lui sunt închiși, capul aplecat și trupul îndoit în partea stângă. Izvorul de inspirație pentru reprezentarea capului plecat al Mântuitorului este textul de la Ioan „și plecându și capul, și-a dat duhul”[30]. Acest mod de a reprezenta scena răstignirii a fost influențat de slujbele din Vinerea Mare, rugăciuni și imne care se recită acum și care recunosc în Hristos atârnând pe Cruce atât pe Dumnezeul cel adevărat cât și pe Omul cel adevărat.
În partea dreaptă este Fecioara Maria care se tânguie împreună cu un grup de femei mironosițe. Fecioara Maria, susținută de femeile din jurul ei își exprimă durerea prin faptul că duce o mână spre obrazul ei. Imnograful adâncește și el în cuvinte durerea Maicii: „Astăzi văzându-Te pe Tine, Cuvinte, răstignit pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, și suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul se chinuia; de aceea în piept bătându-se striga cu jale: vai mie, dumnezeiescule Fiu! Vai mie, Lumina lumii! Cum ai apus de la ochii mei, Mielul lui Dumnezeu?”[31]
În partea stângă este apostolul Ioan alături de un grup de soldați, între ei aflându-se și centurionul Longhin înfățișat nu în clipa în care îl străpunge pe Hristos în coastă, ci numai ca martor al morții (Lc 23, 47). Deja se încrede în dumnezeirea celui răstignit, fiind reprezentat cu aureolă: „Chiar de-ai și murit/ dar Sutașul Dumnezeu te știe”[32]. La durerea celor prezenți lângă Cruce participă întreaga creație, pământul se cutremură, soarele se întunecă, catapeteasma templului se sfâșie, morții înviază (Mt 27, 51-53); căci, „răstignindu-Te Tu, Hristoase, toată făptura văzând s-a cutremurat; temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii Tale. Că înălțându-Te astăzi se pierde neamul evreiesc. Catapeteasma Templului s-a rupt în două și morții din morminte au înviet; sutașul văzând minunea s-a înfricoșat; iar Maica Ta, stând lângă Tine, a strigat, plângând ca o maică și zicând: cum nu voi plânge și nu mă voi bate în piept, văzându-Te pe Tine spânzurat pe lemn, gol ca un vinovat? Cel ce ai fost răstignit și ai fost îngropat și ai înviat din morți, Doamne, slavă Ție!”[33]
De o parte și de alta a Mântuitorului sunt răstigniți cei doi tâlhari. Ei nu sunt țintuiți pe cruce ci doar legați. Tâlharul cel bun are aureolă, este încins la mijloc cu o pânză albă și este înfățișat cu barbă. În credințele populare lipsa bărbii este un semn rău. El este așezat cu fața spre Mântuitorul, în timp ce tâlharul cel rău este întors cu spatele către privitor, el neavând barbă și fiind reprezentat gol. Ambii tâlhari sunt reprezentați în momentul în care li se zdrobesc fluierele picioarelor. Tâlharul cel bun ne arată importanța pocăinței dar și puterea ei de a schimba viața unui om chiar în câteva clipe, când aceasta este trăită la intensitate maximă. Această pocăință a tâlharului îi va deschide astăzi raiul care fusese odinioară închis: „Puțin glas a slobozit tâlharul pe cruce, și mare credință a aflat. Într-o clipă s-a mântuit, și întâi el deschizând ușile raiului, a intrat”[34].
Sub Crucea Mântuitorului, într-o groapă deschisă se observă bustul gol al strămoșului Adam peste care curge sângele lui Iisus, sugerând împreună cu pasaje din slujba din Vinerea Mare și Sâmbăta Mare curățirea păcatului strămoșesc a lui Adam cel vechi prin sângele lui Adam cel Nou.
Ca o particularitate, vedem prezența a două figuri alegorice. Una înfățișează Biserica, personificată sub forma unui bărbat cu o coroană pe cap și însoțit de un înger. Acesta ține potirul îndreptat spre Hristos pentru a primi în el Cinstitul Sânge dătător de viață. Cealaltă figură înfățișează Sinagoga, personificată de un arhiereu al Vechiului Testament, însoțit de asemeni de un înger care pare că îl depărtează de Hristos.
Răstignirea Mântuitorului trădează nerecunoștința, ura și răzvrătirea omului înaintea lui Dumnezeu. Cei ce trebuiau să cunoască Legea și să o respecte, se arată călcători de Lege și nerecunoscători. Aceasta a fost durerea cea mai mare a lui Hristos. „Nu Crucea a fost atât de grea. Nu piroanele L-au durut pe Iisus. Suferința cea mai mare era pricinuită de necuviința celor dinaintea Lui. … Nu o lance a sutașului L-a străpuns la inimă – deja sângerândă – ci ura pornită împotrivă-I. Amar I-a fost gustul nerecunoștinței mai mult decât al oțetului și al fierii”[35].
Răstignit pe Cruce, Iisus lucrează iertarea omului și îl reașează în iubirea lui Dumnezeu. „Coasta Ta cea purtătoare de viață, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă, Hristoase, biserica Ta, ca pe un rai cuvântător; de unde împărțindu-se ca la început în patru Evanghelii, adapă lumea veselind făptura și învățând neamurile să se închine cu credință împărăției Tale”[36]. Sângele Lui adapă biserica, izvorând viața cea veșnică: „ răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tău, pe cruce fiind pironit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor Mântuitorul nostru, slavă Ție”[37]. Și toate acestea le face pentru că este Dumnezeu: „Pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, veniți toți să-L lăudăm, că pe Acela L-a văzut Maria pe lemn și a zis: deși rabzi răstignire, Tu ești Fiul și Dumnezeul meu”[38].
Coborârea de pe Cruce
Redată de toți cei patru evangheliști, scena ne arată coborârea de pe Cruce ca pe un gest de mare iubire și tandrețe. „Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu”[39] după ce a cerut trupul lui Iisus de la Pilat, cu multă grijă, ca într-o îmbrățișare, îl coboară de pe Cruce în vederea îngropării: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-l și cu miresme în mormânt nou îngropându-l L-a pus”[40]. El este sprijinit pe scară, într-o îmbrațișare duioasă care trădează multă grijă pentru trupul mort al lui Iisus. Este ajutat de o parte și de alta de Fecioara Maria și de apostolul Ioan, care, în semn de prețuire și mare dragoste sărută fiecare mâinile Mântuitorului.
Plângerea lângă trupul lui Hristos
Din nou observăm prezența lânga Mântuitorul a Maicii Sale, a ucenicului iubit și a lui Iosif cel din Arimateea. Trupul Lui Iisus, gol, este intins pe piatrea ungerii. Iosif, plin de grijă, cu trupul aplecat înainte așează picioarele lui Iisus. Apostolul Ioan aplecat până la pamant, sărută smerit mâna stăngă, iar Fecioara Maria, cuprinsă de durere tine capul lui Iisus în maini, în timp ce într-un gest matern își atinge fața ei de fața iubitului ei Fiu. În spate, un grup de femei exprimă durerea morții lui Hristos prin capetele plecate, sprijinirea fețelor în mâini sau prin mânile înălțate spre cer. Urmează ungerea trupului lui Iisus cu cele „ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe”[41]aduse de Nicodim și înfășurarea lui în giulgiu: „Când Te-a pogorât de pe lemn, mort, cel din Arimateea pe Tine, viața tuturor, cu smirnă și cu giugiu Te-a înfășurat Hristoase, și cu dragoste s-a îndemnat a săruta, cu inima și cu buzele, trupul Tău cel nestricat”[42].
Giulgiul în care va fi înfășurat trupul Mântuitorului este așezat înaintea pietrei ungerii și atrage atenția prin felul în care este reprezentat. Aceasta trădează atenția la detalii a pictorului, arătând un „veritabil studiu de draperie, o demonstrație de atelier”[43].
Mormântul lui Iisus sigilat și păzit de ostași
Scena Plângerii este continuată cu imaginea mormantului sigilat care ține într-însul, pentru puțină vreme trupul lui Iisus. Iosif din Arimateea și Nicodim, înfricoșați de moartea Fiului Omului îi groapă trupul cu toată cuviința în pământul pe care tot El l-a creat, în grabă, fără un ritual de înmormântare. Mormântul era unul nou, săpat în stâncă și pregătit de Iosif pentru el însuși (Mt 27, 60). Pictorul nu redă fidel textul evanghelic ci îl reprezintă ca pe un mormant de piatră, împărătesc. Sigiliul regal este și el redat cu grijă. De frică să nu fie furat trupul lui Iisus, arhiereii și fariseii obțin de la Pilat îngăduința de a întări mormântul cu strajă (Mt 27, 62-66). Însă tocmai acești străjeri vor fi primii martori ai Învierii lui Hristos.
Ostașii sunt îmbrăcați în armură avand coifuri pe cap și înarmați cu sulițe. Pictorul îi surprinde dormind , sugerând minciuna pusă la cale de arhierei și bătrâni, cum că pe când ei dormeau, ucenicii au furat trupul lui Iisus (Mt 28, 11-14). Prețul acestei minciuni este prețuit, asemeni prețului vânzarii, tot în arginți (Mt 28, 15).
Coborârea la iad
Ultima scenă a pătimirilor Mântuitorului, care arată și finalitatea întrupării Fiului Lui Dumnezeu este cea a Coborârii la iad. „Coborârea la iad înlocuiește scena Învierii propriu-zise”[44], fiind numită în monumentele vechi direct Învierea. Dacă Învierea apare în epoca veche creștină în formă simbolică, din secolele VIII – IX, când motivele bisericești încep a se dogmatiza, intră în arta bizantină scena Pogorârii la iad.
În centrul icoanei îl vedem pe Hristos care poarta semnele răstignirii, cu aureolă. El stă în picioare pe porțile sfrâmate ale iadului și își întinde mâinile spre Adam și Eva, pe care îi trage afară din groapă. Aceștia arată cu mâinile spre Hristos și priviresc spre Izbăvitorul lor. În partea dreaptă a Mântuitorului se află un grup de drepți, cu aureole, între care se văd: Sfântul Ioan Botezătorul, doi regi – David și Solomon, doi profeți. Aceștia arată cu mâinle înspre Hristos, în timp ce Acesta are capul și privirea întoarse spre ei.
În partea stângă este un grup de oameni fără aureole și care, spre deosebire de celălalt grup, nu mai arată cu mainile spre Hristos. Ei reprezintă grupul celor nemântuiți (apar și în frescele atonite din secolul al XVI – lea).
Sub picioarele lui Iisus, in gura iadului se văd cuie, lacătul și cheia care până atunci ferecau porțile iadului. Satana însuși este reprezentat biruit, neputincios, legat cu lanțuri de mâini și de picioare.
Izvoarele pentru aceată compoziție sunt înafara evangheliilor canonice. Se pare că sursa o constituie Evanghelia apocrifă a lui Nicodim, tradusă în slavona bisericească și transpusă în cazanii dar și cântările slujbelor din Vinerea Mare și Sâmbăta Mare: „analogiile … sunt atât de evidente, încât orice lămuriri mai precise sunt de prisos deoarece alăturarea compoziției și a textului este suficientă ca să confirme legătura dintre cuvânt și imagine”[45].
Cu trupul fiind în mormânt, Hristos coboară cu sufletul în iad și zdrobește puterea iadului și izbăvește pe cei ce erau ținuți aici în robie. Pentru că este Stăpân al vieții, El poate să dăruiască viață și celor din iad. „Astăzi iadul strigă suspinând: mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea, mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat. Slavă, Doamne, Crucii Tale și Învierii Tale”[46].
Hristos se face cel dintâi înviat din morți. El coboară cu sufletul în iad, dar necuprins de acesta, se arată a fi surpător al morții și în același timp izvor de viață. „Astăzi iadul strigă suspinând: stricatu-s-a puterea mea; primit-am mort ca pe unul din morți, dar nu poți să-L țin pe Dânsul nicidecum; ci pierd împreună cu Dânsul și pe aceștia peste care eram împărat. Eu am avut morți din veac, dar Acesta iată că pe toți îi ridică”[47]. Coborând în adâncurile iadului, Hristos îl caută pe Adam, făptura mâinilor sale, pentru a împlini promisiunea făcută în rai (Fac 3, 15), să „surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul” (Evr 2, 14) și să izbăvească pe Adam și pe cei de după el de moarte, aducând amărăciune iadului. „Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât văzându-Te om îndumnezeit, rănit de bătăi și Atotputernic; și de înfricoșătorul Tău chip a rămas fără de glas”[48].
Moartea Sa este dătătoare de viață și din mormântul Său țâșnește lumina Învierii, umplându-le toate de slava dumnezeiască. Hristos duce până la capăt ascultarea față de Tatăl, și în această ascultare se arată inima plină de iubire a Tatălui pentru cel care a rămas să-i poarte chipul întru asemănare în veșnicie – omul. Fie ca și inimile noastre să răspundă sincere și pline de căldură acestei iubiri, liniștite fiind abia atunci când se vor odihni întru Dumnezeu (Fer. Augustin).
Pr. Felician Buzilă
Bibliografie
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019;
***, Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012;
***, Triodul, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010;
Balș, Ștefan, Mănăstirea Humor, Editura Meridiane, București, 1965;
Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Elemente de antropologie duhovnicească, Editura Crimca, Suceava, 2022;
Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Adam la răsCruce 8 meditații la zilele Pătimirilor, Editura Crimca, Suceava, 2023
Drăguț, Vasile, HUMOR, Editura Meridiane, București, 1973;
Podlacha, Wladyslaw și Nandriș, Grigore, Umanismul picturii murale postbizantine, Editura Meridiane, București, 1985;
Sinigalia, Tereza și Boldura, Ovidiu, Monumente Medievale din Bucovina, Editura ACS, București, 2010;
Ștefănescu,I. D., Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Editura Meridiane, București, 1973.
[1] Ștefan Balș, Mănăstirea Humor, p.19.
[2] Vasile Drăguț, Humor, p. 11.
[3] Mt, 26, 39.
[4] Lc 22, 45.
[5] Lc 22, 43.
[6] Mt 26, 35.
[7] Mc 10, 38-39.
[8] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Antifonul 6, tropar 3, p. 609.
[9] Lc 22, 44.
[10] Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri. p. 485.
[11] In 18, 4-8.
[12] Triodul, Vecernia din Sfânta și Marea Joi, Stihira 5, p. 595.
[13] Triodul, Pavecernița mică din Sfânta și Marea Joi, Cântarea 8, troparul 5, p. 604..
[14] In, 18, 11.
[15] Triodul, Pavecernița mică din Sfânta și Marea Joi, Cântarea 5, troparul 5, p. 603..
[16] Vasile Drăguț, HUMOR, p . 16.
[17] Ibidem, p. 16.
[18] Mt 27, 29-30.
[19] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Laude, Slava…, p. 619.
[20] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Laude, tropar 2, p. 619.
[21] Vasile Drăguț, HUMOR, p . 55.
[22] Mt 27, 3-4.
[23] Mt 27, 4.
[24] In 13, 27.
[25] In 19, 19
[26] Mt 27, 32
[27] I.D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, p. 116.
[28] Ibidem, p. 117.
[29] Ibidem, p. 118.
[30] In 19, 30.
[31] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Stihoavna, Stihira 3, p. 620.
[32] Triodul, Denia de vineri seara, Prohodul Domnului, Starea 2, troparul 36, p. 659.
[33] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Laude, tropar 3, p. 619.
[34] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Antifonul 14, Stihira 2, p. 612.
[35] Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Adam la răsCruce, p. 115-116.
[36] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Fericiri, Stihira 4, p. 613.
[37] Triodul, Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, Denia de Joi seara, Troparul, gl 4, p. 620, și în Liturghier, Rânduiala Proscomidiei.
[38] Triodul, Ceasul I, Sfânta și Marea Vineri, Condac, p. 624.
[39] Mc 15, 43.
[40] Triodul, Sfânta și Marea Vineri, Vecernia, Tropar, p. 645.
[41] In 19, 39.
[42] Triodul, Sfânta și Marea Vineri, Vecernia, Stihoavna, p. 644.
[43] Vasile Drăguț, HUMOR, p . 17.
[44] Wladyslaw Podlacha și Grigore Nandriș, Umanismul picturii murale postbizantine, p. 205.
[45] Ibidem, p. 209-210.
[46] Triodul, Sfânta și Marea Sâmbătă, Vecernia, Stihira 5, p. 673.
[47] Triodul, Sfânta și Marea Sâmbătă, Vecernia, Stihira 6, p. 673.
[48] Triodul, Sfânta și Marea Sâmbătă, Utrenia, Cântarea 4, tropar 3, p. 666.
