Duhul Sfânt a fost trimis pentru continuarea operei începute de Mântuitorul Hristos. Activitatea Sa continuă activitatea lui Hristos după preamărirea Sa, dar nu în sens de consecvenţă, ci de concomitenţă; pentru că Duhul Sfânt nu este unde lipseşte Hristos, ci împreună cu Hristos. Ceea ce Duhul Sfânt va învăţa pe apostoli va fi vechi ca esenţă doctrinară revelată, însă nou numai ca inspiraţie, ca formulare şi adaptare la situaţiile concrete ale Bisericii şi credincioşilor. De aceea, Sfântul Duh ia din cele ce sunt ale lui Hristos pentru a vesti celor ce vor primi Evanghelia (Ioan 16, 13-15), preamărindu-L. Pe Hristos nu-L poţi numi Domn, decât numai în Duhul Sfânt, învață Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 12, 3).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
În primele secole, Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea se sărbătorea în aceeaşi zi cu Înălţarea Domnului; abia începând cu secolul al V-lea cele două praznice au fost sărbătorite separat.
Menţiuni despre sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh găsim la părinţii şi scriitorii bisericeşti Irineu († 202), Tertulian († 220/240) și Origen († 253). Canonul 43 al Sinodului de la Elvira (300), Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic şi Constituţiile Apostolice (secolul al V-lea) fac şi ele vorbire despre această sărbătoare.
Cincizecimea se numea în Vechiul Testament sărbătoarea săptămânilor (Ieşirea 34, 22; Deuteronomul 16, 10) sau sărbătoarea secerişului. În Cartea Jubileelor, o apocrifă evreiască, se spune că, la cincizeci de zile după Paşti, evreii serbau darea Legii pe Muntele Sinai.
Începând cu ziua Cincizecimii, Biserica poporului ales a fost considerată ca fiind sub adumbrirea Duhului Sfânt, Cel care susţine Legea, dar şi Cel care vestește tainele viitoare. Sfântul Evanghelist Ioan scrie că această sărbătoare este ziua cea mare (Ioan 7, 37). Cu această sărbătoare se încheie ciclul sărbătorilor dedicate activităţii pământeşti şi istorice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Mântuitorul Însuşi le-a promis apostolilor că nu-i va lăsa singuri, ci le va trimite pe Duhul Adevărului, Care „vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Într-un alt context, El i-a încredințat: „Dacă nu Mă voi duce [la Tatăl, n.n.], Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7). Deci, trimiterea Duhului Sfânt, prin Care Fiul lui Dumnezeu împlineşte toate lucrările Lui asupra noastră, a presupus Înălţarea Fiului; însă Fiul şi Duhul Sfânt rămân într-o perfectă colaborare, continuându-Se şi asistându-Se.
Activitatea soteriologică a Mântuitorului Iisus Hristos se îmbină cu activitatea sfinţitoare a Sfântului Duh (Isaia 48, 16). Iată cum prezintă profetul Isaia întruparea lui Hristos în relaţie cu Duhul Sfânt: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu.” (Isaia 11, 1-3). Şi iarăşi: „Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea.” (Isaia 42, 1).
De remarcat este faptul că, în Vechiul Testament, activitatea Duhului Sfânt se desfăşoară sub egida Tatălui, iar în Noul Testament sub cea a Fiului, pe Care Îl va însoţi în întreaga Sa activitate de mântuire a lumii. Însă atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Duhul Sfânt activează independent, atotputernic şi deplin personal (Isaia 11, 1-3; 61, 1).
Puterea Sa este harul necreat care guvernează Biserica; înţelepciunea Sa se manifestă în tezaurul revelat al Vechiului şi Noului Testament; iar bunătatea Sa se manifestă în noi toţi, spune prorocul Ioil (3, 1-5).
Modalităţile de manifestare ale Duhului Sfânt în cadrul istoriei mântuirii sunt multiple: însufleţeşte lucrul mâinilor lui Dumnezeu (Facerea 2, 7), zideşte omul în lăuntrul său (Facerea 6, 3); inspiră pe proroci (Isaia 61, 1-3); croieşte drum prin mijlocul apelor (Ieşirea 14, 21-22); plăsmuieşte luminătorii mari şi mici, stelele şi astrele (Facerea 1, 14-18; Psalmii 32, 6); este principiul de viaţă făcător al lumii (Iov 34, 14-15) sau, cum este scris, „Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate şi ştie orice şoaptă.” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 7).
În Noul Testament, activitatea Duhului Sfânt este mai pregnantă. De Duhul Sfânt s-au umplut Ioan Botezătorul (Luca 1, 15), Maica Domnului (Luca 1, 35), Zaharia şi Elisabeta (Luca 1, 41, 67), precum şi dreptul Simeon şi prorociţa Ana (Luca 2, 25-27, 38). Duhul Sfânt a fost prezent la Botezul Domnului (Ioan 1, 32-33), L-a însoţit pe Hristos în Carantania (Matei 4, 1) și în Galileea (Luca 4, 14). Cu Duhul lui Dumnezeu, Iisus a făcut minuni (Matei 12, 28), iar apostolii au fost trimişi la propovăduire în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19).
Dacă nu ar fi avut loc această permanentă lucrare a Duhului Sfânt, n-ar fi fost inspiraţi nici autorii Sfintei Scripturi, nici prorocii; în absența Duhului, nici păstorii şi nici învăţătorii Bisericii n-ar fi lucrat cu puterea lui Dumnezeu.
De Duhul Sfânt fiind plini, apostolii biruie lumea, fac minuni, rabdă persecuţiile şi martiriul, pecetluindu-se astfel prin jertfa lor de mărturisitori ai Evangheliei lui Hristos. Dată fiind importanţa Sa, pentru dobândirea vieţii veşnice, hula împotriva Duhului Sfânt nu are iertare (Marcu 3, 28-29).
Fără Duhul Sfânt nu este posibilă mântuirea, nu este posibilă Biserica, pentru că numai Duhul Sfânt îi comunică acesteia (Bisericii) energiile divine și îi consacră pe slujitorii ei (Fapte 20, 28) ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1); El păstrează unitatea, sobornicitatea şi apostolicitatea Bisericii, împarte harismele tuturor credincioşilor şi slujitorilor Bisericii (I Corinteni 12, 1-11).
Pecetea Duhului Sfânt de la Botez este arvuna vieţii veşnice (Efeseni 1, 13-14). Iar ca Duh al Adevărului, păzeşte Biserica pentru a nu greşi (Ioan 14, 26), arătând-o – cum afirmă Sfântul Apostol Pavel – a fi „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15).
Sub călăuzirea Sfântului Duh se propovăduieşte Evanghelia, se săvârşesc minunile care însoţesc propovăduirea, se fac profeţiile, lucrează apostolii şi se înscăunează arhiereii; într-un cuvânt, Biserica devine loc de mântuire, iar credincioşii temple vii şi bineplăcute lui Dumnezeu. Or, numai în Duhul Sfânt omul poate fi numit teofor, hristofor sau pnevmatofor.
Sfânta Scriptură, referindu-se la lucrarea Duhului Sfânt, îndeamnă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” sau „Cel ce crede în Mine, […] râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Ioan 7, 37-38). Aici trebuie să înţelegem că setea este strigătul întregii fiinţe după Dumnezeu, iar această sete nu poate fi potolită decât prin lucrarea Cuvântului şi a Duhului Sfânt, Care sunt de nedespărţit în acţiunea lor de manifestare a iubirii Tatălui. Hristos cel preamărit este El Însuşi Duh pentru Apostolul Pavel (II Corinteni 3, 17-18), întrucât trupul Său transfigurat are stare spiritualizată.
Duhul Sfânt a fost trimis pentru continuarea operei începute de Mântuitorul Hristos. Activitatea Sa continuă activitatea lui Hristos după preamărirea Sa, dar nu în sens de consecvenţă, ci de concomitenţă; pentru că Duhul Sfânt nu este unde lipseşte Hristos, ci împreună cu Hristos. Ceea ce Duhul Sfânt va învăţa pe apostoli va fi vechi ca esenţă doctrinară revelată, însă nou numai ca inspiraţie, ca formulare şi adaptare la situaţiile concrete ale Bisericii şi credincioşilor. De aceea, Sfântul Duh ia din cele ce sunt ale lui Hristos pentru a vesti celor ce vor primi Evanghelia (Ioan 16, 13-15), preamărindu-L. Pe Hristos nu-L poţi numi Domn, decât numai în Duhul Sfânt, învață Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 12, 3).
Duhul Sfânt purcede din Tatăl după existenţa Sa, dar are o mişcare veşnică de ieşire din Tatăl spre Fiul. Prin purcederea Sa, Duhul uneşte pe Tatăl şi Fiul, săvârşeşte o unitate de viaţă şi iubire între Tatăl şi Fiul. Duhul Sfânt Se odihneşte în Fiul (Ioan 1, 32-34), străluceşte prin Fiul şi este trimis de către Fiul: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15, 26). Sfântul Duh nu-L înlocuieşte pe Hristos, ci Îl aduce în noi, modelându-ne în El, ca Unul Care le ştie pe toate ale lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 2, 9-12).
Puterea Duhului Sfânt este harul necreat care se împărtăşeşte sfinţilor, dându-le puterea facerii de minuni, a înainte-vederii, a vindecării, a vederii lui Dumnezeu; puterea Duhului Sfânt se manifestă prin energiile necreate şi ne agoniseşte arvuna îndumnezeirii. Prezenţa sensibilă a Duhului Sfânt sub chipul limbilor ca de foc este un fapt extraordinar, o minune, pentru înțelegerea căreia ai nevoie de credinţă. Nu poţi primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38) fără o viaţă renăscută.
Coborârea Sa peste apostoli i-a transformat; din pescari au devenit scriitori cu idei coerente, logice, care s-au dovedit a fi „cugetări de sus” (Coloseni 3, 2). O logică pe care nu poţi să o contrazici şi care nu se dobândeşte decât prin credinţă.
Duhul Sfânt îi devine omului mai intim decât îi este însăşi interioritatea sa, cum spune Fericitul Augustin, punând în fiecare primitor al Său „început dumnezeirii”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Acest foc nu este altceva decât Duhul Sfânt.
Icoana praznicului sintetizează demersul. Apostolii sunt aşezaţi pe o bancă în formă de arc. În centru se găsesc Petru şi Pavel. Limbile ca de foc planează deasupra apostolilor. Sunt energiile treimice, concentrate în Duhul Sfânt. Sulurile pe care le ţin apostolii simbolizează misiunea Bisericii. Puterea Sfântului Duh s-a sălăşluit în sufletele lor, în chipul focului, pentru a arde păcatul, a izgoni patimile şi astfel a-i lumina în misiunea lor. Un bătrân sătul de zile, exilat într-un arc întunecos, simbolizează iadul universalizat.
Partea luminoasă a icoanei reprezintă lumina Evangheliei. Focul Sfântului Duh este lumină pentru sfinţi şi foc chinuitor pentru cei păcătoşi. Numai Duhul Sfânt ne eliberează de întunericul şi osânda infernului; uşa morţii se preface, prin lucrarea Duhului Sfânt, în uşă a Raiului sau uşă a vieţii.
La Cincizecime, Duhul Sfânt Se îndreaptă spre toţi oamenii şi-i înfiază, şi aceasta pentru că Duhul Însuşi mărturiseşte cu duhul nostru că suntem „fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 16). Dacă suntem fii, suntem şi „moştenitori ai lui Dumnezeu”, mai bine zis „împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17).
Da, în ziua Cincizecimii, apostolii au înţeles paradoxul legat de cele spuse de Hristos lui Filip: „Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14, 20). Da, Sfântul Duh are rolul de a ne pregăti pentru primirea harului sfinţitor al Sfintei Treimi.
Cele şapte rugăciuni ale Cincizecimii, care se citesc în cadrul Vecerniei, dezvăluie misterul lucrării lui Dumnezeu în lume prin Biserică. Ele sunt simbolul unei aşteptări deosebite, dar mai ales se constituie într-o adevărată epicleză a Duhului Sfânt. De remarcat este faptul că rugăciunea a cincea se referă la toţi cei adormiţi de la facerea lumii.
Aşadar, trăind în Hristos, simţim că Duhul saltă în noi. Iar cel ce crede în Hristos prin Duhul Sfânt, „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38). Însă rezultatul lucrării Duhului Sfânt în lume îl descifrăm în zilele şi în duminicile ce urmează.