Temeiuri biblice din Vechiul Testament pentru cultul morților

„Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia, cei ce mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți. Și a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a dus jertfă de curăție pentru cei morți ca să se slobozească de păcat.”

Neascultarea primilor oameni de porunca divină le-a adus pierderea harului dumnezeiesc, izgonirea din paradis, pierderea echilibrului dintre suflet și trup, suferințe care le macină forțele fizice și psihice readucându-i în pământul din care au fost luați (Facere 3,19). Plata păcatului este moartea, considerată ca o trecere a omului în lumea de dincolo, unde se află părinții și strămoșii săi (Facere 25,8; 37,35).

Cel mai vechi dintre textele literare, a doua Carte a Macabeilor, mărturisește despre existența și despre eficacitatea rugăciunilor pentru morți în Vechiul Testament[1]: ”Iar a doua zi (după luptă) au venit cei ce erau cu Iuda, precum au fost rânduiți, ca să ridice trupurile celor omorâți și să le așeze cu rudeniile în părinteștile morminte. Și au aflat sub hainele fiecărui dintre cei morți lucruri închinate idolilor din Iamnia, de la care îi oprea legea pe Iudei și tuturor vădit lucru a fost că pentru atare pricină au căzut aceștia. Și toți binecuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul Cel ce arată cele ascunse și întorcându-se la rugăciuni s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se șteargă, iar viteazul Iuda a îndemnat mulțimea să se păzească fără de păcat văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor ce mai înainte au căzut. Și strângând bani, după numărul bărbaților care erau cu el, 2000 de drahme de argint a trimis în Ierusalim să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia, cei ce mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți. Și a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a dus jertfă de curăție pentru cei morți ca să se slobozească de păcat.” (II Macabei 12, 39-46).

În Vechiul Testament mai sunt și alte mărturii mișcătoare despre mijlocirea celor ce viețuiesc pe pământ pentru acei ce au trecut la veșnicile locașuri.

Isus, fiul lui Sirah, deplin convins de existența vieții de dincolo de mormânt, precum și de necesitatea de a veni în ajutorul repausaților, ca și celor vii, învață în casa sa, Ecclesiastul, de a face binele unora ca și altora: ”Darul este plăcut celor vii și să nu-l oprești de a se întinde și asupra morților” (7,37); ”cu odihna mortului fă să înceteze pomenirea lui și se mângâie despre el pentru ieșirea duhului lui” (Isus Sirah 38, 24). Tobit, murind, poruncește fiului său: „Pune pâinile tale și vinul tău peste mormintele drepților și pândește de a bea și de a mânca din ele cu păcătoșii” (Tobit 4, 8). Părinții bisericești dau acestor sfaturi următoarele tâlcuiri: Tobit, cunoscând puterea și folosul rugăciunilor pentru cei repausați, pentru a-i îndemna la acestea pe cei vii, a instituit ospețele. Acest cucernic obicei de a face pomeniri după înmormântare sau în celelalte zile importante pentru cel repausat (a noua zi, a patruzecea, ziua aniversară a morții, ziua nașterii, ziua serbării sfântului ce poartă numele repausatului, zilele destinate amintirii repausaților Părinți) s-a transmis în Biserica primară a lui Hristos și se menține și în zilele noastre. Sfântul Ioan Hrisostom, aducând laudă celor ce lucrează astfel, învață de a se da astfel de ospețe  pentru ca cei ce iau parte la ele să se roage pentru repausat și să-L înduplece pe Domnul prin rugăciunile lor[2]. În Biserica primară se dădeau aceste ospețe pentru preoți și săraci în pridvoarele bisericilor. Mai târziu, acest obicei a fost oprit de către sinodul din Laodiceea, de a da aceste ospețe în pridvoare, iar ele s-au făcut de aici înainte prin case.

Sfântul prooroc Ieremia, în capitolul șaisprezece al cărții sale, numește blestemați și nedemni de a privi fața lui Dumnezeu pe toți aceea care nu fac ospețe și milostenie după îngroparea semenilor[3]. Deci, dacă după cuvintele profetului repausații pentru care nu se fac rugăciuni, nici milostenie sunt blestemați, noi înțelegem din aceasta că rugăciunea făcută pentru morți, ca și milostenia făcută în numele lor, îi ajută la mântuirea lor. Iată cuvintele profetului: ”Ei nu se vor plânge, nici se vor îngropa, căci iată ce zice Domnul: să nu intri în adunarea lor și să nu mergi să-i jelești și să-i tânguiești pe ei că am depărtat pacea mea de la poporul acesta, zice Domnul, mila și milostivirea. Și vor muri cei mari și cei mici în pământul acesta și nu se vor îngropa, nici se vor plânge. Nu se va frânge pâinea întru plângerea lor spre mângâiere pentru cel mort; și nu-l vor adăpa pe el cu pahare spre mângâiere pentru tatăl și pentru mama lui, la casa ospățului să nu intri ca să șezi împreună cu ei și să mânânci și să bei, căci așa zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel” (Ieremia 16, 5-8).

Patriarhii Iacov și Iosif au ordonat pe patul lor de moarte: cel dintâi să nu fie îngropat în Egipt, ci în țara Canaan, iar cel de-al doilea dorea ca trupul său să nu fie lăsat în Egipt când vor ieși evreii de acolo. În această dorința a patriarhilor noi nu vedem numai un motiv exterior în dorința de a fi îngropați cu frații lor, noi vedem aici un motiv spiritual, adică dorința de a împărtăși binefacerile rugăciunilor și ale jertfelor ce se făceau în amintirea morților. Aceasta este mărturisirea Cărții Facerii[4].

Iacov l-a pus pe Iosif să jure că nu-l va îngropa în Egipt: ”ci voi dormi cu părinții mei și mă voi ridica din Egipt și mă voi îngropa în mormântul strămoșilor mei” (Facere 47, 30). Și Iosif jură. Iacov muri în anul 147 al vieții sale. Evreii se considerau ca străini în Egipt și credeau că nu vor rămâne acolo decât pentru puțin timp; despre acestea vedem în cuvintele rostite de frații lui Iosif înaintea lui Faraon, când Iosif, după ieșirea lor în Canaan, îi prezintă regelui (Facere 47,4). Iată cauza pentru care Iacov, murind în Egipt, a cerut lui Iosif să-i jure că nu-l va îngropa în pământ străin, ci că-i va duce oasele în țara care este moștenirea lui Israel.

În Vechiul Testament postul celor vii era socotit în numărul faptelor de binefacere în favoarea repausaților; despre aceasta avem mărturisire în Cartea Întâi a Regilor. Locuitorii din Iavis, a lui Galaad, aflând de ceea ce făcuseră filistenii lui Saul (Saul s-a sinucis pentru a nu cădea în mâinile filistenilor) și fiilor săi, Ionatan, Avinadav și Malchisuah, pe care i-au ucis, au mers în tabăra filistenilor și au luat trupurile lor, apoi s-au întors în Iavis și au ars trupurile. Apoi au luat oasele și le-au îngropat sub un stejar, lângă Iavis și au postit șapte zile (I Regi 31, 11-13). David, aflând de moartea lui Saul a luat hainele sale și le-a rupt și toți bărbații care erau cu el și-au rupt hainele lor și au plâns și s-au tânguit și au ajunat până seara (II Regi 1, 11-12). David a plâns și a ajunat asemenea după moartea lui Avenir (II Regi 3, 35). De asemenea, Neemi zicea surorii sale: ”Fie binecuvântat de Cel veșnic pentru că a avut aceeași bunătate pentru cei vii, pe care a avut-o și pentru cei morți” (Rut 2,22). Proorocul Varuh ruga astfel pe Domnul pentru cei repausați: ”Doamne Atotputernice, Dumnezeul lui Israel, nu-Ți aduce aminte de nedreptățile părinților noștri” (Varuh 3,5).

Vedem în Cartea Judecătorilor (11,40) că legea lui Israel poruncea de a onora amintirea repausaților. De patru ori pe an, fiicele lui Israel mergeau să plângă pe fiica lui Iafte Galadeanu[5].

Proorocul și împăratul David zicea să starea repausaților poate fi îmbunătățită prin purtarea de grijă a celor vii, dar că morții nu puteau face nimic pentru ei înșiși. După moarte nu este pocăință: ”Că nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine” (Psalmi 6,5), ”Au doară va spune cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău în locul pierzării” (Psalmi 87,11).

Acel ce a murit nu se poate ajuta pe sine însuși. Pe parcursul vieții sale, el avea la îndemână toate mijloacele pentru mântuirea sa (mărturisirea și fapta cea bună), mijloace ce nu le are dincolo de pământ. De aceea David se roagă Domnului de a-i face milă să îl vindece de păcate în timpul vieții: ”Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea” (Psalmi 50,1)[6].

Dacă  cel ce a trăit pe pământ nu este înclinat spre mărturisire e sigur că, trecând în viața viitoare în Iad, acolo nu poate avea pocăință, căci această virtute nu este proprie repausaților a căror situație corespunde cu starea spiritelor rele. De aceea David zice că ”…nu este întru moarte cel ce Te pomenește pe Tine”. Pocăința, fie totală, fie parțială, nu există decât pe pământ, iar acei ce o practică nu mor; ei sunt întotdeauna vii în vreme ce acei ce nu cunosc pe Domnul și legile Sale și nu fac voia Sa, sunt deopotrivă morți pe pământ ca și în viața viitoare. De aceea David strigă: ”au doară va spune cineva mila Ta în mormânt…”, căci chiar în viață fiind acela nu laudă numele lui Dumnezeu prin faptele lui și cu atât mai puțin ar face-o în Iad, unde este în comunicare cu spiritele răului, adversarii lui Dumnezeu. David numește vii pe aceea ce îl cunosc pe Dumnezeu și fac voia Sa, în timp ce el numește morți pe aceea ce se închină idolilor și pe păcătoșii nepocăiți[7].

Numai viilor care îl adoră pe Dumnezeu Cel viu este dat a-l lăuda în această lume, pe pământ și în cealaltă în Rai. În Iad, moartea oprește de a-l lăuda pe Dumnezeu. Învățătura lui Hristos începe prin aceste cuvinte: ”Pocăiți-vă”, adresate acelora ce viețuiau pe pământ; prin urmare pocăința nu e proprie decât sufletului unit cu trupul. După despărțirea sa de trup și trecut în lumea de dincolo de mormânt, sufletul nu mai posedă nici forțele, nici mijloacele de pocăință: ”aceluia ce nu e îmbrăcat cu haina de nuntă, i se leagă mâinile și picioarele și se aruncă în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 22,13)[8]. Înțelegem din aceasta, că repausații nu pot face nimic pentru propria lor mântuire; numai cei ce sunt încă pe pământ pot să le vină în ajutor, urmând porunca: ”Iubiți-vă unii pe alții, rugați-vă și veți fi auziți, cântați Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa”[9].