Contextul întemnițării Sfântului Ioan Botezătorul, pe lângă cel politic, are două motive: autoritatea sa morală asupra conaționalilor – mulțimea „îl socotea pe el ca prooroc” (Matei 14, 5) – și faptul că în mod public condamna legătura adulterină și incestuoasă dintre Irod și Irodiada, mustrându-l pe Irod: „Nu ți se cuvine s-o ai de soție”, căci ea era „femeia lui Filip, fratele său” (Matei 14, 3-4).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sărbătoarea martiriului Sfântului Ioan Botezătorul are o evidentă argumentare scripturistică. Despre momentul în discuție vorbesc Sfinții Evangheliști Matei (14, 1-12), Marcu (6, 14-29) și Luca (9, 7-9 și 3, 19-21). Esențial este faptul că ei sunt în deplin acord în privința evenimentului relatat, cu care se încheie istorisirile evanghelice despre Sfântul Ioan Botezătorul.
Praznicul este la fel de vechi precum cel închinat nașterii sale. Deși tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc înaintea Paștilor iudaice (14 Nissan), Biserica a ales 29 august ca zi de prăznuire, zi în care a fost sfințită biserica ridicată deasupra mormântului său în Sevasta, capitala Samariei.
Irod (4 î.Hr. – 39 d.Hr.), cunoscut sub numele de Irod Antipa, de numele căruia se leagă martiriul Sfântului Ioan Botezătorul, a fost unul dintre fiii lui Irod cel Mare. Stăpânea peste Galileea și Pereea, cam a patra parte din regatul de odinioară al lui Israel.
Irodiada era nepoata și soția lui Filip, fratele vitreg al lui Irod, deci cumnata lui Irod. De asemenea, era fiica lui Aristobul, un alt fiu al lui Irod cel Mare. Comportamentul ei se arată a fi asemenea celui al Izabelei, soția lui Ahab, vinovată de omorârea lui Nabot (III Regi 21, 5-15).
Contextul întemnițării Sfântului Ioan Botezătorul, pe lângă cel politic, are două motive: autoritatea sa morală asupra conaționalilor – mulțimea „îl socotea pe el ca prooroc” (Matei 14, 5) – și faptul că în mod public condamna legătura adulterină și incestuoasă dintre Irod și Irodiada, mustrându-l pe Irod: „Nu ți se cuvine s-o ai de soție”, căci ea era „femeia lui Filip, fratele său” (Matei 14, 3-4).
Desigur, ne-am putea gândi că la iudei se admitea căsătoria între cumnați, căsătorie numită de levirat, ceea ce ar reprezenta o circumstanță atenuantă. Însă această căsătorie impunea niște condiții speciale ca să se poată realiza (Deuteronomul 25, 5-10): dacă fratele cel mai mare se căsătorea și murea fără să aibă moștenitori, atunci unul dintre frații mortului, cumnat al soției răposatului, trebuia să o ia de soție. Și această îngăduință era rânduită de Legea lui Moise pentru a se ridica urmași răposatului. Primul copil născut din această nouă căsătorie era socotit ca fiind moștenitorul celui plecat dintre cei vii, motiv pentru care îi purta numele și era îndreptățit să pretindă moștenirea. Numai în aceste condiții era, așadar, permisă o căsătorie de această natură. Altfel, nu.
În cazul Irodiadei și al lui Irod Antipa nu era vorba despre o atare situație. Știm că Filip trăia și avea chiar și un moștenitor, pe Salomeea, care a dansat în fața lui Irod Antipa. Practica un dans oriental cu diferite mișcări ale corpului, prin care a reușit să-i impresioneze pe participanții la festinul lui Irod.
Dată fiind atitudinea Sfântului Ioan față de legătura nepermisă dintre cei doi, Irodiada „îl ura și voia să-l omoare” (Marcu 6, 19). După cum vedem, conflictul dintre ei este prezentat în Sfintele Evanghelii cu economie de cuvinte. Dacă în prima parte a relatărilor Irod s-a arătat a fi un susținător fervent al Sfântului Ioan, cu care în anumite momente se și sfătuia, după cum spune Sfântul Matei, în cele din urmă, notează Sfântul Marcu, s-a întors împotriva lui, aruncându-l în închisoarea Macherus, nunită și „Fortăreața neagră”.
Oferind Irod o petrecere prietenilor săi cu ocazia aniversării zilei sale de naștere, „zi cu bun prilej ” (Marcu 6, 21), fiica Irodiadei, Salomeea, a dansat în mijlocul oaspeților, – dacă ținem seama că, după obiceiul oriental, masa se servea într-un anume fel, în grupuri laterale, mijlocul rămânând liber –, adică în fața publicului prezent, dans care a plăcut mult atât lui Irod, cât și bărbaților participanți. Protocolul impunea ca la astfel de ospețe să fie prezenți numai bărbați. Serbarea zilei de naștere avea o sorginte faraonică, pentru că în Sfânta Scriptură se menționează că doar faraonul Egiptului își serba ziua de naștere.
Îmbătat de frumusețea dansului, dar și de băuturile amețitoare, Irod i-a făgăduit cu jurământ să-i dea Salomeei, fără întârziere, orice va cere, „până la jumătate din regat” (Marcu 6, 23). Fără îndoială, jurământul își are solemnitatea lui. De aceea se recomandă să-l folosim numai atunci când nu se poate mărturisi adevărul pe alte căi.
Clipa de slăbiciune a lui Irod a fost speculată, pentru că Salomeea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: „Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6, 25). Sau: „Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Matei 14, 8). Era momentul cel mai prielnic pentru a pune capăt atacului declanșat din partea prorocului; de aici și graba de a nu rata ocazia, subliniată prin mențiunile evangheliștilor: „îndată” și „aici”.
Atunci Irod, deși s-a întristat, – pentru că nu se aștepta la o astfel de cerere și, în plus, „se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și-l ocrotea. Și ascultându-l, multe făcea și cu drag îl asculta.” (Marcu 6, 20) –, potrivit cuvântului dat, a poruncit unui călău să-i taie prorocului Ioan capul, cu satârul. Capul a fost adus pe o tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus, ca pe un trofeu personal dobândit prin dans, mamei sale. Aceasta s-a întâmplat după un an de detenție în închisoarea din fortăreața Macherus.
Este un caz unic în istoria crimelor omenești. În aceste condiții, Sfântul Ioan a primit nimbul cununii martirice spre sfârșitul celui de-al doilea an al activității Mântuitorului (30 d.Hr.). Câteva zile mai târziu, la urechile lui Irod a ajuns zvonul despre activitatea minunată a Mântuitorului. Irod, îngrijorat, striga: „Acesta-i Ioan Botezătorul; el s-a sculat din morți”, ceea ce denotă frământarea sufletească pe care acest nelegiuit rege a trăit-o și înainte, și după uciderea Sfântului Ioan.
Despre regretul lui Irod nu putem spune decât că nu a mai aflat odihnă și iertare. Pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat. Irod a fost învins de fostul său socru, Aretas (36 d.Hr.), iar mai târziu (în anul 39 d.Hr.), împreună cu Irodiada, a fost exilat de către împăratul Caligula în Galia, apoi în Spania. Salomeea, încercând să traverseze pe gheață râul Sikus și spărgându-se gheața, a sfârșit în apele acelui râu.
Revenind la martiriul celui care încheie șirul profeților vechi-testamentari, sfinții evangheliști mai consemnează că venind ucenicii Sfântului Ioan „au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus”. Iar Iisus, auzind, „S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu” (Matei 14, 12-13).
Conform tradiției, Sfântul Ioan Botezătorul a fost înmormântat în Sevasta. Din mărturiile Fericitului Ieronim (secolul al V-lea), aflăm că aici veneau mulți pelerini, atrași fiind de minunile ce se petreceau la mormântul lui. Ioan de Bet-Rufina a lăsat chiar o descriere a criptei. Aceasta era un paraclis separat de biserica mare, protejat de un grilaj, în care se aflau două relicvarii acoperite cu aur și argint: unul al profetului Elisei și celălalt al Sfântului Ioan. În fața acestor relicvarii ardeau neîncetat două candele.
Tot aici se găsea și un tron împodobit, pe care nu se așeza nimeni, simbolizând puterea Sfântului Ioan Botezătorul. În secolul al IV-lea circulau diferite ipoteze privind aflarea capului Sfântului Ioan. În cinstea acestei descoperiri s-a ridicat în Sevasta o a doua biserică, lângă acropolă. Biserica mare se afla mai jos, în partea de est, în cimitir. Cutremurul din 551 a dus însă la decăderea cetății Sevastei și la ruinarea celor două biserici.
Cruciații au fost cei care le-au reconstruit, astfel încât în 1106 un pelerin rus, starețul Daniel, a vizitat biserica ridicată pe locul mormântului Sfântului Ioan, precum și mănăstirea franciscană construită alături. În 1145 s-a început refacerea Bisericii „Aflării capului Sfântului Ioan”, prilej cu care moaștele sale au fost redescoperite.
Lucrările au fost continuate de greci, căci pelerinul Focas a întâlnit aici, în 1177, o mănăstire grecească. Biserica, acoperită cu o cupolă, adăpostea într-o criptă subterană capul Sfântului Ioan. În ea au fost integrate o parte din coloanele bisericii inițiale, pereții fiind decorați cu fresce impresionante. Fresca din criptă reprezenta scena aflării capului. Din nefericire, musulmanii care au participat ulterior la săpăturile arheologice au distrus o mare parte din pictură.
După plecarea cruciaților, numărul creștinilor rămași fiind foarte mic, biserica mare – ridicată pe locul mormântului – a fost confiscată de musulmani și transformată în moschee. Doar biserica de pe acropolă a fost lăsată ortodocșilor.
În Muzeul Topkapi din Istanbul se păstrează un relicvariu ce conține craniul (partea frontală) și mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul. Din inscripții rezultă că acestea au aparținut inițial bizantinilor. Craniul a fost dăruit de Mahomed Cuceritorul prințesei sârbe Mara Despina. Intrând în posesia pașei Cezayioli Hasan, a fost readus în palat, în 1790. Brațul drept, adus din Antiohia în Constantinopol în 956 de împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), a fost dăruit cavalerilor maltezi în 1484 de către Baiazid II (1481-1512). Descoperit ulterior în Nicosia (Cipru), a fost readus la Istanbul în 1585.
Moscheea Omeiazilor din Damasc (Siria), ridicată pe locul unei biserici din secolul al IV-lea dedicate Sfântului Ioan Botezătorul, păstrează în interior, înconjurat de coloane, altarul în care s-ar afla partea occipitală a capului Sfântului Ioan Botezătorul. Creștinii, evreii și musulmanii se roagă și cinstesc împreună relicvele Sfântului Ioan; putem spune despre acest sfânt că este cinstit în cele trei religii monoteiste, fapt pentru care înțelegem de ce în icoana Dreptului Judecător Sfântul Ioan apare mijlocind împreună cu Maica Domnului, pentru ca Mântuitorul să-Și manifeste mai mult mila decât dreptatea Sa.