„Anul Domnului 6965 (1457) aprilie 12, în Joia Mare, a venit din Ţara Muntenească Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod” (Cronica moldo-polonă redactată 1564-1565).
Era aşadar în primăvara anului 1457, în Săptămâna Mare, când pe Câmpia căreia i se spunea Direptate, nu departe de Cetatea de Scaun a Sucevei, un vlăstar al familiei muşatine domnitoare în Ţara Moldovei, Ştefan al III -lea ce va fi cunoscut în istorie sub titulatura Ştefan cel Mare, în urma unei victorii împotriva oştilor lui Petru Aron, era aclamat domn, potrivit tradiţiei.
Învins, Petru Aron, cel ce-l ucise pe Bogdan al II -lea la Reuseni, a fugit spre Cameniţa, unde-şi asigurase refugiul, cu dreptul de folosi veniturile oraşului, pentru sine şi boierii însoţitori, mari şi mijlocii panii şi slugile noastre, printr-un tratat întărit cu jurăminte de credinţă încheiat cu Móźilo şi Bartosz Buczacki, adevăraţii stăpâni ai Pocuţiei şi Podoliei în acea vreme.
Letopiseţele din vremea lui Ştefan cel Mare nu amintesc prea multe detalii despre acest moment. Astfel în Cronica moldo-germană, după înfrângerea şi alungarea lui Petru Aron,scrie că Ştefan voievod a rămas stăpân cu putere, iar în Letopiseţul anonim al Moldovei, cronică ce reproduce cel mai detaliat evenimentele de la curtea lui Ştefan cel Mare, spune că a luat schiptrul Moldovei. Acest fapt ne îndreptăţeşte să considerăm că nu s-a simţit nevoia nici unui comentariu, nici unei justificări, întrucât totul s-a petrecut firesc, în tiparele obişnuite ale înscăunării unui domnitor al Ţării Moldovei, scoborâtor din Dinastia Muşatină.
Despre acest moment din aprilie 1457, cronicarul Grigore Ureche în a sa Cronică în capitolul intitulat Cându s-au strânsu ţara la Direptate, preia ştirile redactate în Letopiseţul de la Putna , detaliind astfel momentul Deciia Ştefan vodă strâns-au boierii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Direptate şi i-au întrebatu pre toţi : ieste-le cu voie tuturor să le fie domnu?Ei cu toţii au strigat într-un glas : În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti. Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul ţărâi Moldovei şi să duse la Scaunul Sucevii.
După închinarea boierilor şi sosirea mitropolitului Teoctist cu călugării săi , următorul moment în ridicarea la domnie a lui Ştefan cel Mare a fost pomăzuirea – ungerea prin care domnitorului i se transmitea harul divin, era consacrat, potrivit tradiţiei bizantine, devenind o persoană înviolabilă. Din motive care în stadiul actual al cercetărilor nu sunt încă pe deplin cunoscute, dar care ţin desigur de strategia momentului, Ştefan a grăbit desfăşurarea ceremoniei, care nu a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Mirăuţi – catedrala mitropolitană a Moldovei în acea vreme, ci chiar în satul Direptate – după unul din Letopiseţele de la Putna, mai precis în biserica acestui sat.
Aşadar în uşa bisericii acelui sat, noul domnitor avea să fie întîmpinat de către mitropolit, sărutând Sf.Cruce şi Sf. Evanghelie prezentate de acesta, îngenunchind în faţa uşilor împărăteşti. Mitropolitul punînd omoforul pe cap avea să-i citească rugăciunile de încoronare molitva de domnie – cum spune cronicarul Grigore Ureche, ungându-l apoi pe frunte cu Sf. Mir. Domnul apoi avea să sărute Sf. Masă şi icoanele, iar mitropolitul Teoctist îi punea pe cap coroana de aur cu pietre scumpe – care la români în secolul al XV -lea era coroana regală deschisă cu fleuroane, care se folosea în Europa centrală şi apuseană, după cum rezultă din toate portretele lui Ştefan.
Apoi, domnitorul, însoţit de mitropolit avea să se îndrepteze spre tronul domnesc aflat în partea dreaptă a bisericii. Cu aceasta ceremonia se încheia în sunetul cântărilor bisericeşti şi apoi noul domnitor avea să pornească spre reşedinţa sa la Suceava de unde vreme de 47 de ani în ciuda tuturor greutăţilor şi adversităţilor a ridicat treptat Ţara Moldovei la rangul de adevărată putere europeană, numindu – o într-o scrisoare menită unei circulaţii europene – pe drept cuvânt Această Poartă a creştinătăţii – Questa Porta della Christianita.