Activitatea Sfântului Ioan, deşi scurtă, a fost intensă, căci, răspunzând chemării pustiului, a fost curăţit de flacăra lăuntrică a vieţuirii ascetice. Sfântul Ioan a fost trimis ca să-L mărturisească pe Hristos (Ioan 1, 6-7); şi toate câte a spus despre Hristos au fost adevărate (Ioan 10, 41). Nu a făcut nicio minune, fiind el însuşi o minune vie, om şi înger în acelaşi timp.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Sărbătoarea de astăzi este destinată persoanelor care au participat la Botezul Mântuitorului, cu precădere Sfântului Ioan Botezătorul. El este cel care a săvârşit Botezul Domnului, indicându-L pe Iisus drept Mesia, Care a venit în mod manifest şi S-a arătat pentru a ridica păcatele lumii.
Am putea spune că Sfântul Ioan Botezătorul este primul mare teolog al Noului Testament, care ne arată cum trebuie gătită calea Domnului, pentru că „mâna Domnului era cu el” (Luca 1, 66). Sfântul Ioan Botezătorul este degetul lui Dumnezeu, Care Îl vădeşte pe „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). El nu devine înainte-mergător, ci este dintru început înainte-mergător, înainte de a veni în lume (Luca 1, 15).
Sfântul Evanghelist Matei îl numeşte „Botezătorul” (3, 1), pentru a sublinia coordonata principală a activităţii sale. Acestei activităţi i se acordă un loc important atât în Sfintele Evanghelii, cât şi în lucrarea Antichităţi iudaice, alcătuită de Iosif Flavius.
Mântuitorul l-a numit „făclia care arde şi luminează” (Ioan 5, 35). Da, într-adevăr, el era făclia luminii lui Hristos; era omul prin excelenţă trimis de Dumnezeu (Ioan 1, 6).
Activitatea sa, deşi scurtă, a fost intensă, căci, răspunzând chemării pustiului, a fost curăţit de flacăra lăuntrică a vieţuirii ascetice. Sfântul Ioan a fost trimis ca să-L mărturisească pe Hristos (Ioan 1, 6-7); şi toate câte a spus despre Hristos au fost adevărate (Ioan 10, 41). Nu a făcut nicio minune, fiind el însuşi o minune vie, om şi înger în acelaşi timp.
Mulţi îl confundau chiar cu Hristos, însă el însuşi mărturisea: „Nu sunt eu Hristosul” (Ioan 1, 20), anunţând în acelaşi timp prezenţa lui Mesia: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.” (Ioan 1, 26-27).
Deşi era o prezenţă incomodă, intransigentă, care sancţiona păcatele şi nelegiuirile conaţionalilor, mulţimile îl urmau, pentru că – spune Sfântul Evanghelist Matei – „îi ferea de osânda ce va să fie” (3, 7). Chema la pocăinţă, la desăvârşire urmând să îi cheme Hristos.
Emitea principii de viaţă cărora Hristos le va da consistenţa ultimă şi definitivă: „Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă. […] Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei3, 8, 10). Securea este Hristos. În alt loc, vorbeşte despre Hristos Care ţine lopata „ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Luca 3, 17).
Rolul Sfântului Ioan Botezătorul este acela de a mijloci întâlnirea omului, păcătos sau drept, cu Răscumpărătorul său. Lucra cu „duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 17), însoţit fiind de sabia Arhanghelului Mihail, pentru întoarcerea inimilor la Dumnezeu. Pe fondul acestor avertismente, mulţimile îl întrebau: „Ce să facem deci?” (Luca 3, 10). Şi el le răspundea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate să facă asemenea”; vameşului îi recomanda cinstea, iar ostaşului, mila şi îndurarea (Luca 3, 11-14).
Sfântul Ioan întruchipează adevărata pocăinţă biblică, în stare să aducă roade. Avea de împlinit – aşa cum am spus – o lucrare sfântă, şi anume aceea de a-i întoarce pe mulţi dintre fiii lui Israel la Dumnezeu (Luca 1, 16) şi de a-i face să creadă în Acela pe Care Dumnezeu L-a trimis (cf. Ioan 6, 29).
Sfântul Evanghelist Luca spune că „pe mulţi” îi îndemna, ceea ce nu îi implică pe toţi. Este cunoscut faptul că destui nu aderau la mesajul „pocăiţi-vă” şi la botezul pe care-l săvârşea Ioan, purtându-se ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Romani 5, 10). Pocăinţa la care îi invita era mai mare chiar şi decât învierile din morţi, săvârşite înaintea sa de Ilie şi Elisei.
Sfântul Ioan Botezătorul nu este doar un simplu proroc ce dezvăluie planurile tainice ale lui Dumnezeu, ci el este simbolul împlinirii tuturor profeţiilor mesianice. Este martorul care atestă evenimentul la care s-a făcut părtaş, iar mărturia lui este una dintre condiţiile omeneşti ale misiunii lui Hristos: „aşa se cuvine nouă, să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).
Sfântul Ioan este un înger şi un apostol. A renunţat la viaţa pustnicească, adică la mierea şi lăcustele pustiei, şi s-a urzit din lumină, pentru a pregăti calea venirii lui Hristos (Matei 3, 3). Putem spune că el a fost ales să fie delegatul lui Dumnezeu–Tatăl pentru a-L întâmpina pe Dumnezeu–Fiul şi, prin el, să-L întâmpinăm noi toţi.
Prin predica sa, pe cât de scurtă, pe atât de plină de mesaj şi de consistenţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.” (Matei 3, 2), a vrut să arate că „Împărăţia cerurilor”, prin venirea lui Hristos, a ieşit de sub vălul profeţiilor. Din aşteptare, a devenit o realitate. Mântuitorul Însuşi arată că, la predica răscolitoare a Sfântului Ioan, „tot poporul auzind, şi vameşii, s-au încredinţat de dreptatea lui Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii şi învăţătorii de Lege au călcat voia lui Dumnezeu în ei înşişi, nebotezându-se de el.” (Luca 7, 29-30).
Sfântul Evanghelist Ioan adaugă că învăţaţii lui Israel, deşi au primit această chemare de a se întoarce la Dumnezeu, nu s-au pocăit de răutăţile lor (Apocalipsa 16, 9).
Mesajul predicii Sfântului Ioan Botezătorul s-a arătat astfel a fi, simultan, o profeţie şi o poruncă, prin care ni se accesibilizează părtăşia la intimitatea tainei lui Dumnezeu. De altfel, botezul practicat de Sfântul Ioan este o invitaţie la schimbarea vieţii, invitaţie în acelaşi timp profetică şi personală. Profetică, deoarece anticipează Botezul lui Iisus; personală, pentru că fiecare primea, prin glasul lui, chemarea spre a împlini acea schimbare a modului de viaţă.
Sfântul Ioan practica un botez al pocăinţei, care presupunea mărturisirea păcatelor, spre deosebire de Hristos, Care va boteza cu „Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Botezul lui Iisus este Cincizecimea Sa personală, iar prezenţa Duhului Sfânt anunţă redeschiderea cerurilor încuiate de păcat şi începutul prezenţei vizibile în lume a Sfântului Duh.
În felul său, botezul ioaneic era unic, pentru că atunci S-a descoperit vizibil lumii întreaga Sfântă Treime. Când s-a arătat lui Avraam, Sfânta Treime anunţa schimbarea nostalgiei Paradisului pierdut în perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu; la Botez s-a arătat în schimb veşnicia sau dimensiunea eshatologică a Împărăţiei cerurilor.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost puntea de legătură între două lumi sau „pecetea celor două Testamente”, cum se menţionează în acatistul sfântului. El reprezintă zbuciumul, durerea unei lumi care se stingea şi al cărei ultim reprezentant era, anunţând – în cuvinte aspre, dar precise – apropierea unei noi lumi, renăscută în Hristos. Şi după ce şi-a îndeplinit rolul, vocea celui ce strigă în pustie a tăcut, pentru ca, puţin mai târziu, să fie stinsă prin moartea sa de martir, după ce întreaga lui viaţă a fost o mucenicie în duh. Mărturia şi mărturisirea sa poartă însă un nimb de slavă de-a pururi. Acestei slave se vor face părtaşi toţi cei care şi-au aşezat pe frunte această cunună prin jertfa vieţii lor; prin ea, se fac celorlalţi lumină călăuzitoare spre adevărata viaţă.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost încununat „cu mărire şi cu cinste”, semn al deplinătăţii omeneşti. Sau, cum frumos spune Paul Evdokimov, Sfântul Ioan este gândul lui Dumnezeu despre cum trebuie să fie fiinţa umană.
Ceea ce se mai menţionează în Sfintele Evanghelii despre Sfântul Ioan este doar în legătură cu Cel pe Care L-a anunţat, cu Cel căruia I-a netezit cărarea ca înainte-mergător; cu Cel căruia – cum mărturisea chiar el – nu era vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor. Acesta era Lumina vieţii şi, la lumina Lui, Sfântul Ioan rămâne o lumină pentru cei ce-şi vor închina viaţa lui Hristos.
Vocea celui ce strigă în pustie este înlocuită acum de vocea celui ce strigă către Dumnezeu, a cărei culme o va atinge strigătul de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34)
În arena lumii păşeşte acum Fiul lui Dumnezeu, păşeşte Hristos, în Care tot ceea ce este, tot ceea ce poate face, toate gândurile, toate sentimentele, toate aspiraţiile, toate chinurile, toate suspinele buzelor şi toate bătăile inimii, toate strigă către Dumnezeu şi se dăruiesc lui Dumnezeu. Iisus Hristos Se dăruieşte oamenilor, pentru care a venit, ca lumină şi viaţă cât mai mult să aibă, adică din belşug.
Hristos a mărturisit că „între cei născuţi din femeie, nimeni nu este mai mare decât Ioan”; şi, cu toate acestea, tot El a adăugat: „cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el (Ioan)” (Luca 7, 28). Oricine a primit botezul lui Iisus este mai mare decât Ioan, deoarece el a trăit după principiile Legii Vechi. Prin aceasta, Hristos voia să arate cât de mare este diferenţa între Vechiul şi Noul Legământ, a cărui Lege este mult superioară celei pe care Moise a primit-o în Muntele Sinai.
Cu toate acestea, Sfântul Ioan Botezătorul a fost şi rămâne făclia care arde şi luminează nu numai pentru oamenii care veneau să se veselească, chiar şi pentru o clipă, întru lumina lui (Ioan 5, 35), ci şi pentru cei care, la Înfricoşătoarea Judecată, cum se arată în icoana Deisis, se vor bucura de rugăciunea şi mijlocirea sa fierbinte la Dreptul Judecător.
Fie ca şi noi, la rându-ne, să devenim prietenii Mirelui (Ioan 3, 29), făclii şi mărturisitori ai lui Hristos după pilda Sfântului Ioan Botezătorul!