Astăzi, 3 septembrie 2022, se împlinesc 553 de ani de când Măria Sa Ștefan cel Mare, cel Bun și Sfânt, împreună cu Teoctist Mitropolitul și cu Tarasie, Episcopul de Roman, 64 de toți la jertfelnic, au sfințit mănăstirea Putnei.
Bucură-te, Maică primitoare și ocrotitoare a monahilor ce candela credinței aprinsă ți-au ținut!
Începută în 10 iulie 1466, ridicarea Mănăstirii Putna de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a durat trei ani. Sfințirea a avut loc în 3 septembrie 1469. În Letopisețul Moldovei numit Putna II, este descris acest moment ca urmând unei victorii din luna august, împotriva tătarilor, la Lipinți, pe Nistru. După victorie, Ștefan voievod „s‑a întors cu izbândă și a venit să sfințească hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu mâna preasfințitului mitropolit, chir Teoctist, și a episcopului Tarasie și cu egumenii tuturor mănăstirilor. Și la Liturghie au fost, la jertvelnic, în număr de 64 de arhierei și preoți și diaconi, septembrie 3, sub arhimandritul Ioasaf”.
Mănăstirea a fost primul locaș sfânt ctitorit de Sfântul Ștefan și, încă de la punerea fundațiilor, el și-a pregătit aici mormântul. Primul stareț și prima obște au venit de la Mănăstirea Neamț: egumenul Neamțului, Ioasaf, a devenit primul egumen al Putnei, iar printre călugării veniți erau ieromonahii Ioanichie și Macarie, ierodiaconul Teodor, monahii Anastasie, Misail, Nicon, Calistrat și Ioil.
Pentru sfințirea Putnei, Sfântul Ștefan a ales ziua de duminică, 3 septembrie. Această alegere a fost expresia dragostei și a prețuirii pe care voievodul o avea pentru Mitropolitul Teoctist I, căci în 3 septembrie se pomenește Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina, al cărui nume în purta Mitropolitul.
În orice zi de 3 septembrie, alături de recunoștința față de Sfântul Ștefan, primii viețuitori de la începuturile mănăstirii și sihaștrii care au viețuit aici înainte de organizarea vieții de obște înălțau un gând de recunoștință și către Mitropolitul Teoctist I.
Iată în continuare câteva repere ale vieții și activității Mitropolitului Teoctist I, preluate din volumul „De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna”.
*
Mitropolitul Teoctist al Moldovei a fost un mare dar al lui Dumnezeu pentru creștinii țării, într‑o vreme când greutățile de tot felul îi împresurau. Acest ales păstor de suflete al Moldovei a fost un adevărat Părinte al Bisericii și al țării vreme de 25 de ani. El l‑a uns domn pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și i‑a fost părinte duhovnicesc, îndemnându‑l la multe fapte ziditoare de suflet. Când s‑a mutat la Domnul, Sfântul Ștefan i‑a înmormântat trupul în Mănăstirea Putna cu multă cinste.
După tradiție, Sfântul Mitropolit Teoctist și‑a închinat viața Mântuitorului Iisus Hristos la Mănăstirea Neamț, cea mai mare dintre lavrele Moldovei în acea vreme. Acolo, el a deprins și râvna pentru împodobirea casei lui Dumnezeu de la monahii înzestrați cu darul caligrafierii de cărți sfinte și al coaserii de broderii bisericești.
Apoi Părintele ceresc l‑a arătat a fi cel ales pentru a conduce poporul într‑o perioadă foarte grea pentru credință.
Înainte de căderea Constantinopolului în 1453, ortodocșii de aici au căutat sprijin la catolici. Aceștia au condiționat sprijinul de renunțarea la Ortodoxie. Între 1438 și 1439 a avut loc un sinod la Ferrara și Florența, cunoscut ca sinodul unionist, unde au participat Împăratul și Patriarhul de Constantinopol și mulți ierarhi și demnitari din unele țări ortodoxe, printre ei și Mitropolitul Damian al Moldovei, care era de neam grec. Unirea pe care aceștia au semnat‑o nu a fost însă recunoscută de popoarele lor, atunci când s‑au întors acasă. Așa s‑a întâmplat și în Moldova, unde țara nu l‑a mai primit pe mitropolit după ce a semnat declarația de unire.
Dacă în Moldova dreapta‑credință era cinstită și păstrată, diavolul a căutat să‑și facă în alt mod lucrarea sa cea rea. Vreme de aproape 25 de ani, din 1432, după moartea voievodului Alexandru cel Bun, luptele și uciderile între frați și între boieri pentru câștigarea tronului nu încetaseră. În războiul fratricid fusese ucis și tatăl Sfântului Ștefan, voievodul Bogdan al II‑lea, de către Petru Aron, în anul 1451.
În astfel de vremuri tulburi, Bunul Dumnezeu l‑a chemat pe Sfântul Mitropolit Teoctist să fie păstor al Moldovei.
Sfântul Teoctist a fost hirotonit arhiereu în anul 1453, de către Patriarhul Nicodim al Țării Sârbești, pe când acolo conducea bine‑credinciosul despot Gheorghe. Au fost mai multe motive pentru care Sfântul Teoctist a mers în Serbia pentru a fi hirotonit. Patriarhia sârbilor era cinstită de moldoveni ca una care și‑a păstrat Ortodoxia și era foarte aproape. Biserica Sârbă nu trimisese delegați la Sinodul de la Ferrara‑Florența, pe când Patriarhia Ecumenică de Constantinopol era considerată unionistă. Mai mult, din anul 1346, arhiepiscopii de Peci purtau titlul de patriarhi, titlu recunoscut de Patriarhia Ecumenică începând cu anul 1375.
În vremea hirotonirii sale, în Moldova era domn Alexăndrel Vodă. Acesta va fi înlăturat de pe tron de către Petru Aron. Noul domn îl introduce pe mitropolit în Sfatul domnesc, probabil cu speranța că astfel își va întări domnia. El va fi înlăturat de pe tron în 1455 de către Alexăndrel, dar va recuceri scaunul domnesc după câteva luni.
La 12 aprilie 1457, în Marțea Mare, s‑au pus capăt celor 25 de ani de lupte între frați și încercărilor dinlăuntrul Țării Moldovei. În această zi, Sfântul Ștefan cel Mare l‑a învins pe Petru Aron, cel care îi omorâse tatăl pentru a deveni domn în locul lui.
Cronica descrie astfel evenimentele: „A venit de la munteni Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, și a dobândit prima biruință asupra lui Aron, pe Siret, la tină, la Doljești; a doua luptă a purtat‑o cu dânsul la Arbic și iar a biruit Ștefan voievod. Iar după aceea s‑a adunat toată țara, cu preasfințitul mitropolit chir Teoctist și, cu ajutorul lui Dumnezeu, l‑au uns la domnie, pe Siret, unde se numește locul acela Dereptate și până acum. Și a luat schiptrul Țării Moldovei”.
Sfântul Teoctist a recunoscut în Sfântul Ștefan pe cel rânduit de Dumnezeu să conducă Țara Moldovei spre folosul sufletesc al poporului. Cu multă bucurie, el și întregul popor l‑au primit ca domn.
După ce, prin ungere, Sfântul Teoctist a pus domnia voievodului sub binecuvântarea lui Dumnezeu, a urmat o împreună‑lucrare sfântă vreme de 21 de ani. Sfântul Teoctist a știut să fie părinte pentru domn și pentru țară. Prin dragostea sa, el a sporit dragostea dintre domn, popor și Dumnezeu. Momentele în care poporul s‑a îndreptat către Dumnezeu cu putere, cerând ajutor sau mulțumind, s‑au săvârșit cu purtarea sa de grijă. Astfel au fost sfințirea Mănăstirii Putna, în 1469, și sărbătorirea marii victorii de la Vaslui, în 1475.
Prima necesitate care stătea în fața tânărului domn era să stabilizeze țara. În cei 25 de ani dintre moartea bunicului Sfântului Ștefan, Alexandru cel Bun, și venirea Sfântului Ștefan la domnie, pe tronul Moldovei s‑au perindat 9 domni, cu 11 domnii. În acești ani, Moldova a cedat cetățile Hotin și Chilia. Toate schimbările de domnie s‑au făcut prin forță, iar uneori și cu vărsare de sânge domnesc, așa cum a fost și cazul tatălui Sfântului Ștefan.
În fața acestei mari probleme, de a curma războiul civil care măcina țara, Mitropolitul Teoctist era cel mai în măsură să îi ofere sfat și ajutor tânărului domn, având experiența vârstei, dar și a conlucrării cu boierii țării în cele două domnii anterioare.
După preluarea domniei de către Sfântul Ștefan, boierii care îl susțineau pe Petru Aron au fugit din țară, în Polonia. În următorii 13 ani, domnul a scris mai multe scrisori acestor boieri, chemându‑i să se întoarcă în țară și făgăduindu‑le că nu vor fi pedepsiți în niciun fel. Mai puțin unul singur, boierii se vor întoarce în țară și vor avea parte de o bună colaborare cu noul domn. Sfântul Teoctist va fi primul care se pune chezaș pentru aceste făgăduințe. De altfel, din 1458, mitropolitul va semna primul după domn actele țării, fiind în fruntea Sfatului domnesc.
Iată câteva cuvinte din scrisoarea adresată după 13 ani ultimului boier care nu se întorsese în țară: „Tu să vii la noi fără nicio teamă și îndoială, fiindcă te‑am iertat și am lepădat întreaga mânie pe care o aveam asupra ta din toată inima noastră. Și vrem să te ținem în mare miluire și dragoste și cinste, deopotrivă cu boierii noștri cei mai de frunte, și cât vom fi în viață nu‑ți vom pomeni de cele trecute. […] Acestea mai sus‑scrise îți făgăduim să le ținem și să le împlinim cât vom trăi după această carte și zapis al nostru, pe cinstea și pe credința noastră creștinească”. Cuvintele poartă pecetea Evangheliei iertării și a păcii între frați lăsată de Mântuitorul Iisus Hristos.
Un moment deosebit în care mitropolitul joacă un rol foarte important pentru țară este cel din 2 martie 1462, când a fost semnat un tratat cu regele Poloniei. El semnează în numele țării: „Iată eu, Teoctist, mitropolitul Moldovei, și cu boierii moldoveni, cu duhovnici și mireni, cu bogați și săraci, și cu toți sfetnicii domnului nostru, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, bătrâni și tineri, și cu toată țara”. Este pentru prima dată când un mitropolit al Moldovei semnează un tratat cu o altă țară și este prima dată când doar semnătura lui apare pe act, fără cele ale boierilor, cum se obișnuia. Și în acest caz, se vede marea sa autoritate, atât în țară, cât și în afara țării.
În 10 ianuarie 1475, Sfântul Ștefan a învins o oaste otomană de trei ori mai numeroasă, la Podul Înalt, lângă Vaslui. După această victorie împotriva turcilor, care a adus multă bucurie tuturor creștinilor din Europa, Mitropolitul Teoctist a organizat înălțătoarea ceremonie de întâmpinare a voievodului la întoarcerea în Suceava. Marea victorie care i‑a uimit și pe turci s‑a datorat și binecuvântării mitropolitului și rugăciunilor ierarhilor, preoților și monahilor, alături de popor. Cu o cunoaștere adâncă a marelui dar de la Dumnezeu pe care l‑a reprezentat această victorie, la inițiativa mitropolitului, poporul îl aclamă pe Sfântul Ștefan ca „împărat”: „În anul 6983 <1475> ianuarie 10, marți, a fost război la Vaslui cu puterile turcești și a biruit atunci Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care S‑a născut din Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. […] Și s‑a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea sa de scaun a Sucevei și i‑au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții, purtând Sfânta Evanghelie în mâini și slujind și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Preaînalt și binecuvântând pe țar: «Să trăiască țarul!»” (Cronica anonimă)
Propășirea Bisericii
Având în vedere conlucrarea atât de strânsă dintre Mitropolitul Teoctist și Sfântul Ștefan cel Mare în planul problemelor politice ale țării, este de la sine înțeles că o astfel de conlucrare, în chip firesc și mai strânsă, a existat în tot ceea ce a realizat Sfântul Ștefan în plan bisericesc. În general, de cum începe domnia Sfântului Ștefan, viața bisericească a Moldovei cunoaște o înflorire deosebită.
Vrednicul mitropolit a înțeles că voievodul este un dar de la Dumnezeu pentru popor și Biserică și că este de datoria sa, ca părinte sufletesc, să îl îndemne, să îl povățuiască, să îl încurajeze în a lucra binele. El și‑a împlinit această datorie, cu timp și fără timp, mai ales în primii ani, când a fost singurul ierarh al țării.
Sfântul Teoctist a trebuit să conducă și Mitropolia, la Suceava, și Episcopia Romanului. În 1464 a fost ales un episcop pentru scaunul de la Roman, Tarasie, iar în 1472 a fost ales Ioanichie, pentru scaunul de la Rădăuți. Cei trei ierarhi din Moldova, împreună cu episcopul de Vad, din Transilvania, puteau asigura hirotonirea de noi ierarhi în cazul decesului chiar și a doi episcopi. Astfel, în conlucrare, domnul și mitropolitul încheie procesul de organizare bisericească a Moldovei, pentru o mai bună purtare de grijă duhovnicească față de popor. De acum, Biserica Moldovei nu a mai fost nevoită să apeleze la ierarhi din afara ei pentru a‑i hirotoni pe noii episcopi.
Mitropolia Moldovei atinge, după mai bine de o sută de ani de existență, o situație economică bună, sporindu‑și patrimoniul și prin danii datorate evlaviei pentru Mitropolitul Teoctist. De asemenea, sunt sprijinite episcopiile, vechile mănăstiri și biserici ale Moldovei, în care se continuă și se dezvoltă școli de copiere a manuscriselor, de sculptură, de broderie, de orfevrărie și de cântări bisericești. În această perioadă începe campania de sprijinire a mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, aflate sub dominație turcească.
El însuși un bun cărturar, Mitropolitul Teoctist a dat un avânt culturii în Moldova. Alături de Sfântul Ștefan, împreună au vegheat la scrierea letopisețelor de la Putna, primele cronici ale țării. Nu întâmplător, Nicolae Iorga vede în alcătuirea primei cronici moldovenești purtarea de grijă a Mitropolitului Teoctist: „Abia în vremea lui Ștefan, un călugăr anonim de la Putna, după învățătura Mitropolitului Teoctist, a întocmit o primă cronică în adevăratul înțeles al cuvântului, în care, pentru vremea de dinaintea anului 1457, luă izvod după pomelnice și însemnări: din cele dintâi culese numele vechilor domni și anul întemeierii principatului; din celelalte, amintirea celei dintâi biruințe românești împotriva regelui ungur Sigismund, la «Hindău» (Hârlău), precum și știrile despre războaiele urmașilor lui Alexandru cel Bun”.
După cum Sfântul Ștefan a repus Țara Moldovei pe temelii stabile, necesare în secolele care au urmat, Mitropolitul Teoctist a repus Biserica Moldovei pe temelii stabile, și ele necesare în secolele care au urmat.
Trecerea la cele veșnice
După 25 de ani de păstorire, în care domnul țării și poporul l‑au iubit și l‑au ascultat ca pe un părinte duhovnicesc, în 18 noiembrie 1478, Sfântul Mitropolit Teoctist a trecut la cele veșnice. Fiu recunoscător pentru sprijinul părintesc dat de mitropolit, Sfântul Ștefan cel Mare l‑a înmormântat pe Mitropolitul Teoctist la Putna și a așezat peste mormânt o frumoasă piatră în care îl numește cu prețuire „părintele nostru”: „Binecredinciosul domn al țării Moldovei, Io Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a înfrumusețat acest mormânt părintelui nostru, mitropolitului Sucevei, Preasfințitului chir Teoctist care s‑a strămutat în anul 6986 <1478>, luna noiembrie 18”.
În 1504, după ce truditul trup al Sfântului Ștefan și‑a aflat și el odihnă în Mănăstirea Putna, sufletele lor s‑au întâlnit din nou în ceruri. Alăturarea mormintelor rămâne ca o mărturie peste veacuri a legăturii dragostei și a împreună‑lucrării lor în această lume, dragoste duhovnicească și fapte sfinte care i‑au condus spre sălășluirea în lumina Împărăției Domnului, pe Care amândoi L‑au slujit cu râvnă și fără cruțare de sine. Iar acum mijlocesc înaintea tronului Preasfintei și Dumnezeieștii Treimi pentru poporul pe care l‑au slujit și pentru lumea întreagă.
