Prin lucrarea de sfințire, biserica este scoasă din proprietatea ctitorilor, a donatorilor și binefăcătorilor, fiind pusă în proprietatea lui Dumnezeu Care, la rândul Său, o lasă spre folosință spirituală credincioșilor, mai bine zis, folosind cuvintele apostolului neamurilor, spre „a dobândi o veșnică răscumpărare” (Evrei 9, 12).
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Slujba de sfințire a unei biserici își are prototipul în Vechiul Testament, unde este descrisă sfințirea cortului mărturiei (Ieșirea 40, 1-35) și a templului lui Solomon (III Regi 8, 1-63 și II Paralipomena 5-7).
Această slujbă începe în fața ușilor închise ale bisericii, cu invocarea binecuvântării și lucrării Sfintei Treimi: „Slavă Sfintei și celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi…”. După invocarea Mângâietorului prin intermediul rugăciunii „Împărate ceresc”, rostită sau cântată, se cântă troparele în cinstea mucenicilor, dar și în cinstea sfinților, sub protecția cărora se pune biserica ce se sfințește.
Urmează ectenia mare în care se cere „venirea, puterea și lucrarea Duhului Sfânt” în vederea sfințirii bisericii și a altarului ce s-a ridicat într-însa. După citirea a trei paremii vechi-testamentare, începe dansul sacru în jurul bisericii, pe cântarea „Sfinților mucenici”, întrucât sfintele moaște care se vor pune în piciorul Sfintei Mese însoțesc procesiunea. Au loc apoi trei opriri, la fiecare absidă, în vederea sfințirii cu Sfântul și Marele Mir și cu apă sfințită, după ce, în prealabil, la fiecare oprire, s-a făcut citire din pericopele apostolice și evanghelice.
După acest dans sacru în jurul bisericii, arhiereul, ajuns iarăși la locul din care a plecat, adică în fața ușilor închise ale bisericii, îngenunchează pe o pernă așezată pe un covor; a se lua aminte la faptul că această pernă este pusă acolo nu pentru cinstirea omului, ci pentru cinstea arhieriei, care este a lui Hristos, drept pentru care chiar și veșmintele acestuia sugerează slava lui Hristos, el nefiind decât un „credincios Arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului” (Evrei 2, 17).
După îngenuncherea pe pernă, arhiereul citește două rugăciuni: în prima, Îl roagă pe Hristos să-l întărească pentru a reuși „să săvârșească fără osândă sfințirea interioară a bisericii și a jertfelnicului cel pus într-însa”, iar în cea de-a doua, arhiereul se face pe sine mesagerul credincioșilor către Dumnezeu, pe care Îl roagă ca „odată cu intrarea în biserică a clerului și credincioșilor să fie și intrarea sfinților Lui îngeri”.
Terminând de rostit aceste rugăciuni, arhiereul lovește de trei ori cu Sfânta Cruce în ușa închisă a bisericii, rostind un strigăt dintr-un psalm: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre…” (Psalmii 23, 9), la care – din interiorul bisericii, perceput ca un spațiu încă neorganizat – se răspunde, întrebând: „Cine este Acesta Împăratul slavei?”. Arhiereul răspunde: „Veșnicul, tarele și puternicul” sau „Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Psalmii 23, 10). Dialogul dintre cei doi este de fapt dialogul dintre cetele îngerești uimite de slava Fiului lui Dumnezeu la Înălțarea Sa la cer. Tot ele sunt cele care îi vor încredința și pe Sfinții Apostoli, spunându-le: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11).
După insistentele bătăi – de trei ori câte trei – în ușa bisericii, aceasta se deschide de către Hristos, prin mâna arhiereului; nu însă înainte de a se fi însemnat cu semnul Sfintei Cruci, simbolizând sfărâmarea porților iadului prin coborârea lui Hristos cel răstignit și neînvins de puterile morții: „Hristos a suferit o [singură] dată moartea pentru păcatele noastre […], omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3, 18-19).
Ritualul spălării Sfintei Mese este precedat de așezarea, în locașul special amenajat din piciorul Sfintei Mese, a actului de sfințire – numit hrisov – și a cutiei cu părticele din moaștele unor sfinți mucenici, unse cu Sfântul și Marele Mir, așezare realizată pe fondul rostirii unei rugăciuni de recunoștință ce culminează cu întreitul strigăt: „Veșnică pomenire ctitorilor Sfântului lăcașului acestuia”!
Sfânta Masă se spală cu apă caldă, turnată în semnul Sfintei Cruci, care închipuie Botezul Domnului. Acum, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel ce S-a botezat în Iordan este rugat să trimită harul Preasfântului Său Duh spre sfințirea apei, dar și a jertfelnicului, după cum reiese din rugăciunea care se citește la sfințirea apei. În momentul spălării, Sfânta Masă simbolizează Iordanul în care s-a botezat Hristos, înaintea ieșirii Sale la propovăduire. După spălarea Sfintei Mese cu apă și săpun și după ștergerea ei cu prosoape curate, care vor rămâne ale bisericii, Sfânta Masă se stropește cu apă de trandafir, amintind de aromatele cu care a fost uns Domnul în diferite ocazii, mai ales la punerea Sa în mormânt: „Au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (Ioan 19, 40).
Ungerea Sfintei Mese cu Sfântul și Marele Mir turnat în semnul a trei cruci simbolizează Pogorârea Duhului Sfânt, ca Unul ce este nedespărțit de celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, dar și mireasma a toată rodirea cea duhovnicească, întru care așteptăm „nădejdea dreptății din credință” (Galateni 5, 5). De altfel, cântarea „Aliluia” care se cântă în timpul mirungerii anunță venirea lui Dumnezeu Cel în Treime, căci, așa cum spune Sfântul Apostol Ioan, ucenicul cel iubit al Mântuitorului, „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh; și Aceștia trei Una sunt.” (I Ioan 5, 7)1. Precizez faptul că abia din acest moment Sfânta Masă devine mormântul din care ni s-a arătat trupul înviat al lui Hristos Mântuitorul și biruitorul morții. Din acest moment al sfințirii, Hristos se află în chip minunat, ca pe un „tron al harului” pe Sfânta Masă, de unde urmează să luăm „milă și să aflăm har, spre ajutor la timpul potrivit” (Evrei 4, 16).
După ungerea cu Sfântul și Marele Mir, în cele patru colțuri ale Sfintei Mese se așază icoanele din pânză ale Sfinților Evangheliști, în ordinea următoare: în partea de jos Matei și Ioan, iar în partea de sus Marcu și Luca, arătându-se prin aceasta universalitatea învățăturii lui Hristos, prin propovăduirea Evangheliei Sale în toată lumea – adică în cele patru puncte cardinale – „spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47).
Sfânta Masă se îmbracă apoi cu două veșminte: cu o cămașă de in (catasarchia) – de asemenea sfințită cu agheasmă – care simbolizează giulgiul lui Hristos, iar după pecetluirea Sfintei Mese, se așază deasupra un acoperământ de culoare deschisă, care reprezintă haina de lumină și de slavă a lui Hristos, așa cum i S-a arătat Sfântului Arhidiacon Ștefan: „Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 55).
Dintre obiectele de cult care se așază pe Sfânta Masă amintim: Sfântul Antimis, pe care este reprezentată punerea în mormânt a lui Hristos, Sfânta Evanghelie prin care se vestesc toate cele ce s-au săvârșit și se săvârșesc de către Hristos pentru a ne face vrednici de viața cea veșnică și Sfântul Chivot, simbol al Golgotei, în care se păstrează Sfânta Împărtășanie.
Prezența continuă a Sfintei Împărtășanii în Sfântul Chivot pe Sfânt a Masă ne încredințează de disponibilitatea permanentă a lui Hristos de a Se dărui spre cuminecare credincioșilor pregătiți pentru aceasta printr-o mărturisire sau spovedanie anterioară, sau celor aflați pe patul de moarte.
Moaștele mucenicilor din Sfântul Antimis și din piciorul Sfintei Mese arată că Biserica s-a întemeiat pe jertfa lui Hristos, dar se susține și prin jertfa celor care cred în El, mărturisindu-L. Sfinții se odihnesc în Dumnezeu și ne încredințează că Dumnezeu ne-a chemat și permanent ne cheamă să ne apropiem cu încredere de tronul harului, pentru a cere și a primi mila și harul Său (Evrei 4, 16). Iată de ce Hristos – spune Sfânta Scriptură – face să se vadă „sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apocalipsa 6, 9). Așadar, din aceste motive Sfântul Antimis se poate substitui Sfintei Mese, mai ales atunci când Sfânta Liturghie se săvârșește în aer liber.
Pe Sfânta Masă se așază și o candelă aprinsă, de la care arhiereul aprinde lumânarea cu care proclamă solemn, ca la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, după cum ne-a încredințat însuși Hristos: „Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5) sau după cum a fost mărturisit de Dreptul Simeon: „Lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău Israel” (Luca 2, 32).
După ce se împarte credincioșilor „lumina lui Hristos” spre luminarea tuturor celor prezenți, se cădește altarul și respectiv naosul și pronaosul, pe fondul cântării „Înnoiește-te, înnoiește-te, noule Ierusalime”, timp în care toți cei prezenți sunt chemați să se îmbrace simbolic în haina luminoasă a credinței.
Urmează sfințirea interioară a bisericii și a icoanelor din catapeteasmă, după care arhiereul se întoarce în altar, și din fața Sfintei Mese, citește rugăciunea în care I se mulțumește lui Dumnezeu pentru trimiterea harului sfințitor al Duhului Sfânt asupra bisericii ce tocmai s-a sfințit. După sfințire, biserica devine „casa lui Dumnezeu” (I Petru 4, 17), „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15) și „poartă a cerului” (Facerea 28, 17). Acum, credincioșii și credincioasele pot trece prin Sfântul Altar pentru a se împărtăși din sfințenia adusă bisericii, sărutând Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și colțul drept al Sfintei Mese, acolo unde este așezată icoana Sfântului Evanghelist Ioan – „ucenicul pe care-l iubea Iisus” (Ioan 21, 20) – ca semn că toți trebuie să ne arătăm ucenici iubiți ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. După închinare, credincioșii se retrag – sfințiți și înnoiți sufletește – pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.
De reținut este faptul că prin lucrarea de sfințire, biserica este scoasă din proprietatea ctitorilor, a donatorilor și binefăcătorilor, fiind pusă în proprietatea lui Dumnezeu Care, la rândul Său, o lasă spre folosință spirituală credincioșilor, mai bine zis, folosind cuvintele apostolului neamurilor, spre „a dobândi o veșnică răscumpărare” (Evrei 9, 12). Prin sfințire, biserica și numele ctitorilor sunt scrise în cartea vieții, adică în cartea Împărăției lui Dumnezeu, unicul proprietar al bisericii fiind doar Dumnezeu, Cel în Treime preaslăvit. Așadar, prin sfințire, biserica devine bun sacru sau proprietate a lui Dumnezeu și se bucură din punct de vedere juridic de această calitate, neputând fi gajată, vândută sau cumpărată. Din păcate, cei care au inventat legea secularizării au încălcat dreptul de proprietate al lui Dumnezeu. Odată ce Hristos S-a sălășluit în biserică, prin sfințirea ei ca lucrare văzută a Sfântului Duh, începe Sfânta Liturghie, ca lucrare mântuitoare a lui Hristos.
Și din biserica sfințită se proiectează, astfel, în toată creația lumina și lucrarea Sfintei Treimi!