Între părinţii cu viaţă sfântă care s-au nevoit în Schitul Agapia din Deal încă de la începuturile acestuia se numără şi Cuvioşii Rafail şi Partenie. Despre aceşti doi sfinţi avem o preţioasă mărturie – mai bine zis o însemnare – în lucrarea Viaţa şi petrecerea sfinţilor (1686) a mitropolitului Dosoftei al Moldovei, care s-a închinat și a sărutat moaștele lor frumos mirositoare, astăzi tăinuite în locuri necunoscute.
Iubiți cititori și cititoare,
Este cunoscut faptul că până la începutul secolului al XIX-lea atât Mănăstirea Agapia, – ctitorită prin anii 1642-1647 de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnului Vasile Lupu, şi soţia sa Liliana –, cât şi Schitul Agapia Veche, ctitoria domnului Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579 şi 1582-1591), construit spre sfârşitul secolului al XVI-lea, erau mănăstiri de călugări. Unii dintre călugări trăiau în obşte, iar alţii se retrăgeau în sihăstriile din Muntele lui Agapie sau cel al lui Eufrosin, doi ieroschimonahi cu viaţă îmbunătăţită, de numele cărora se leagă începuturile Schitului Agapia din Deal.
Între părinţii cu viaţă sfântă care s-au nevoit în Schitul Agapia din Deal încă de la începuturile acestuia se numără şi Cuvioşii Rafail şi Partenie. Despre aceşti doi sfinţi avem o preţioasă mărturie – mai bine zis o însemnare – în lucrarea Viaţa şi petrecerea sfinţilor (1686) a mitropolitului Dosoftei al Moldovei.
Cuviosul Rafail s-a născut pe la 1540/60 în localitatea Bursucani din comuna Bălăbăneşti, pe atunci în ţinutul Bârladului, astăzi în judeţul Galaţi. Aici, în anul 1793, doi ucenici de peste ani ai Cuviosului Rafail, ieromonahii Ioasaf şi Aloman, veniţi de la Mănăstirea Râşca din judeţul Suceava, cu sprijinul familiilor Cernat, Plesnilă şi Iamandi, au ridicat Schitul Zimbru, din localitatea cu acelaşi nume. Biserica avea ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
Schitul a funcţionat ca aşezământ de călugăriţe până în 1864, când, în urma secularizării averilor mănăstirești, maicile, împreună cu stareţa lor, monahia Agafia Palade, au fost silite să părăsească schitul, multe dintre maici retrăgându-se la Mănăstirea Adam.
Maicile Epraxia Iamandi şi Agripina Cernat, numărându-se printre ctitorii acelui aşezământ, n-au vrut să părăsească schitul. Şi, cu toate că ele au rămas în schit, în 1866 chiliile s-au transformat în săli de clasă pentru elevii din clasele I-IV; bunurile au fost vândute la licitaţie, iar biserica a fost transformată în biserică de enorie, deservind credincioşii din satul Zimbru.
Biserica a fost distrusă în timpul cutremurului din 10 noiembrie 1940; schitul a fost reconstruit în anul 2008, primind pe lângă vechiul hram şi cel închinat Sfântului Rafail.
Cât despre Sfântul Cuvios Rafail, – deşi nu s-au păstrat informaţii legate de modul în care şi-a petrecut timpul până la intrarea lui în obştea Mănăstirii Agapia Veche (1580/85), unde s-a călugărit, primind numele Rafail –, înclinăm să credem că a ucenicit pe lângă pustnicii retraşi la acea vreme prin Codrii Adamului. De aici, Cuvios Rafail a ajuns în Munţii Neamţului, impresionat fiind de viaţa şi faptele minunate ale sihastrului Eufrosin, ucenicul ieroschimonahului Agapie.
Vestea despre Cuviosul Rafail, retras la Mănăstirea Agapia din Deal (Veche), după sporite nevoinţe prin Codrii Adamului, s-a dus până departe în hotarele Moldovei, mai ales că se spunea despre el că avea darul facerii de minuni, dar şi al înainte vederii, dobândite în cei peste optzeci şi cinci ani de viață prin asceză, post şi rugăciune prin poienele şi sihăstriile munţilor.
În pomelnicele mănăstirii este amintit cu formula „fericitul stareţ Rafail”, ceea ce înseamnă că o vreme a primit ascultarea şi de stareţ al schitului. În Patericul Românesc al Părintelui Ioanichie Bălan se spune că la şapte ani după plecarea sa la Domnul, când a fost dezgropat, pentru că la mormântul lui se petreceau nenumărate minuni, trupul său, care a fost aşezat nu într-un sicriu obişnuit, ci în scoica unui trunchi de stejar, aşa cum erau sicriele monahilor de la acea vreme, a fost a aflat neputrezit şi frumos mirositor. Atunci părinţii slujitori, după ce i-au făcut rânduiala statornicită de Biserică în astfel de cazuri, l-au aşezat într-o raclă pe care au pus-o în biserica mănăstirii.
În anumite zile, mai ales cu prilejul hramului Mănăstirii Neamţ, „Înălţarea Domnului”, după ce hatmanul Gavriil Coci şi soţia sa Liliana au ctitorit Mănăstirea Agapia din Vale, racla era coborâtă şi aşezată spre cinstire şi închinare în noua biserică. Însuşi mitropolitul Dosoftei al Moldovei a sărutat sfintele sale moaşte, lăsând o însemnare în cartea sa Vieţile și petrecerea sfinţilor sau Prologariu din anul 1686, tipărită la Iaşi, la fila 152, de la 9 iunie, în care se spune: „Şi din rumâni mulţi sunt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia; şi am sărutat şi sfintele lor moştii”.
Din păcate, moaştele Cuviosului Rafail sărutate cândva de mitropolitul Dosoftei au fost tăinuite de frica năvălitorilor într-un loc rămas necunoscut până astăzi. Obştea mănăstirii înclină să creadă că ar fi fost îngropate lângă Sfântul Altar al bisericii, unde se aprind lumânări până astăzi. Cu toate că până în 2008 Cuviosul Rafail nu a fost canonizat oficial, el a fost cinstit ca sfânt, ucenicii construind lăcașe de cult în cinstea lui, iar icoana sa împodobind pereţii bisericilor, mai ales în zona Moldovei.
***
Cuviosul Partenie a vieţuit în Schitul Agapia Veche în veacul al XVII-lea. Mitropolitul Dosoftei îl numără printre sfinţii români cărora le-a cunoscut viaţa şi nevoinţele. Nu avem informaţii legate de biografia sa; ştim doar că a fost tuns în monahism de ieroschimonahul Eufrosin, stareţul mănăstirii. Cât a petrecut în obştea mănăstirii şi cât s-a nevoit pustniceşte în sihăstrie – după pilda părinţilor de odinioară – nu este consemnat. Ceea ce ştim este că, în sihăstrie, a făcut cele ale pustniciei; se ruga şi citea la Psaltire de la răsăritul soarelui şi până la asfinţitul lui, după care mânca puţină pâine sau pesmet cu legume nefierte, iar noaptea împletea la coşuri din nuiele de alun şi rostea rugăciunea „Doamne, Iisuse”. Când obosea, se aşeza, întocmai celorlalţi pustnici, pe o laviţă aşezată între trunchiurile copacilor sau pe un scăunel şi dormea câte puţin. Fiecare sihastru îşi avea laviţa ori scăunelul său. De aici şi numele acelui munte – de fapt, o poiană – „La scaune”. Coşurile lucrate de pustnici erau vândute de ucenicii lor în pieţele de la Târgu Neamţ, Paşcani, Fălticeni, iar cu banii câştigaţi cumpărau cele de trebuinţă traiului pustnicesc.
Cuviosul Partenie, după trecerea la cele veşnice a stareţului Eufrosin, a fost numit stareţ, mai bine zis egumen al schitului.
Ca stareţ s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de dulceaţa Sfintei Liturghii, de lectura Scripturilor şi, respectiv, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, iar celor din munţi, poieni sau sihăstrii să nu le lipsească strictul necesar. Pentru viaţa sa sfântă, atât călugării cât şi credincioşii îl căutau.
Se spune că după moartea sa, întâmplată în 1660, la mormântul său din „Livada Părinţilor” s-au săvârșit nenumărate minuni. Când, la şapte ani, mormântul său a fost deschis, toţi cei prezenţi au avut parte de o minune! Părinţii au aflat, în scoica trunchiului de stejar în care a fost aşezat, fiindcă aşa se înmormântau pe atunci pustnicii, trupul său neputrezit şi frumos mirositor. Mulţime de pelerini din toate cinurile bisericeşti şi sociale a venit să se închine la moaşte lui, care erau aşezate, împreună cu cele ale Cuviosului Rafail, în biserică. Însă Moldova fiind bântuită de cei fără de ţară, sfintele lui moaşte au fost tăinuite în munte de frica cotropitorilor; şi tăinuite au rămas până în zilele noastre.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, având în vedere sfinţenia vieţii acestor cuvioşi, în şedinţa sa de lucru din 5-7 martie 2008, a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire liturgică la 21 iulie.