Sfinţii Mucenici Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara şi Sfinţii Mucenici Oprea Miclăuş, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic constituie repere morale pentru noi, cei de astăzi, ca unii care au avut curajul mărturisirii şi apărării credinţei ortodoxe, înfruntând totodată nevoinţe şi asupriri cumplite pentru a obţine respectarea drepturilor românilor din Transilvania.
Iubiți cititori și cititoare,
Astăzi îi prăznuim liturgic pe Sfinţii Mucenici Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara şi pe Sfinţii Mucenici Oprea Miclăuş, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic.
Cuviosul Visarion Sarai (1744 – după 1745) s-a născut într-o familie de „vlahi” din Bosnia; ulterior, familia s-a mutat într-o localitate numită Kostainiţa din Croaţia.
Din botez se numea Nicolae, Visarion fiind numele de călugăr. S-a călugărit la Mănăstirea „Sfântul Sava” de lângă Ierusalim. Era prin anul 1738. Însă, după un pelerinaj în Muntele Athos, nu s-a mai întors la Ierusalim, ci s-a stabilit în Mănăstirea Pakra din Slovenia de unde, în 1744, cu binecuvântarea mitropolitului Arsenie Ioanovici Şacabent de la Carloviţ, cel care, probabil, l-a hirotonit ieromonah, a plecat într-o călătorie misionară prin localităţile din Banat şi Transilvania, puternic ameninţate de Uniatism.
Aria sa misionară a cuprins localităţile Lipova, de unde – însoţit de trei negustori aromâni: Dima Nino, Gheorghe Nicola şi Gavrilă Bistro – s-a îndreptat spre Dobra, Deva şi Orăştie, localităţi din judeţul Hunedoara, urmând să meargă apoi în misiune la locuitorii din Săliştea Sibiului. Din păcate, în drum spre Sibiu, autorităţile informate de succesul predicilor sale – episcopul greco-catolic Inochentie Micu de la Blaj relata: „La îndemnul lui, în multe locuri, poporul nu mai merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâierile duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne şi se întâmplă şi alte pagube duhovniceşti de felul acesta” – au dispus arestarea lui şi a celor trei negustori care îl însoţeau. Cei trei, după un an de detenţie în puşcăriile de maximă siguranţă de la Sibiu şi Timişoara, au fost eliberaţi.
Ieromonahul Visarion Sarai a fost mutat din penitenciarul de maximă siguranţă de la Sibiu în închisoarea de la Deva, iar de acolo la Timişoara, Osiek în Croaţia şi Raab, azi Gyor, în Ungaria, fiind în cele din urmă închis şi ucis în temniţa de la Kufstein, o veche fortăreaţă construită în Munţii Tirolului prin secolul al XlII-lea.
Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara – Sofronie este numele de călugăr – se numea din botez Stan. Era fiul preotului din satul Cioara, azi Săliştea, din județul Alba. A fost şi el preot, numai că, murindu-i soţia, s-a călugărit, probabil la Mănăstirea Cozia.
După o vreme de supunere şi ascultare, cu binecuvântarea stareţului mănăstirii, s-a întors în satul natal, unde avea să construiască Schitul Afteia de la Cioara, ca metoc al Mănăstirii Cozia. Apoi, a mai înălţat şi un corp de chilii, transformate de-a lungul vremii în camere pentru asistaţii social.
Călugării de aici s-au bucurat de o mare cinste şi autoritate duhovnicească printre ţăranii atât de legaţi de Biserică şi de credinţa strămoşilor. Cărţile de slujbă şi le procurau fie din Ţara Românească, fie din Moldova, prin călugării care se nevoiau să treacă aceste tezaure de credinţă peste Carpaţi, după cum reiese din însemnările de pe ele.
Cuviosul Sofronie, un mărturisitor al lui Hristos prin excelenţă, adunând în obştea sa până la zece călugări, a făcut din Mănăstirea Afteia o adevărată cetate de apărare a dreptei credinţe în centrul Transilvaniei. De aici pleca adeseori Cuviosul Sofronie cu ucenicii săi prin sate şi oraşe, îmbărbătând pe credincioşi şi încercând să întoarcă la Ortodoxie pe cei despărţiţi de Biserica mamă. Nu mai puţin îi înfruntau, mustrându-i cu tărie, pe cei ce dezbinau pe români şi-i despărţeau de „Legea părintească”.
Din păcate, în urma mai multor reclamaţii, în primăvara anului 1757, primarul din Vinţul de Jos, de naţionalitate maghiară, însoţit de alţi confraţi de-ai săi, au distrus aşezământul în întregime, Sofronie reuşind să fugă prin satele de primprejur.
După doi ani de pribegie, în anul 1759, Cuviosul Sofronie a organizat prin satele din judeţul Hunedoara o mişcare populară împotriva Uniaţiei, adică a unirii românilor ortodocşi cu Biserica Romei. Acţiunea organizată s-a soldat cu arestarea şi încarcerarea Cuviosului Sofronie într-un penitenciar de lângă Orăştie.
A fost eliberat la 13 februarie 1760, sub presiunea mulţimii de credincioşi ortodocşi organizate de preotul Ioan din Sălişte, unul dintre ucenicii cuviosului. Mişcarea în sine a atras atenţia autorităţilor de la Viena care, în Conferinţa ministerială ţinută la 3 iunie 1760, au dispus arestarea şi întemniţarea, respectiv uciderea mişelească a Cuviosului Sofronie.
Potrivit dispoziţiei, părintele Sofronie a fost arestat în timp ce slujea într-o biserică din Abrud. Numai că anchetatorii nu şi-au putut duce planul până la capăt pentru că, în drum spre Zlatna, au fost agresaţi de miile de români care au ieşit în apărarea Cuviosului Sofronie. Dată fiind această situaţie, Cuviosul Sofronie a organizat la Zlatna o adunare de proporţii, formată din preoţi şi credincioşi, care a ţinut două zile (10-11 august 1760); în cadrul acesteia s-au redactat memorii către împărăteasa Maria Tereza şi către Guvernul din Transilvania, prin care se cerea numirea unui episcop ortodox, restituirea bisericilor şi a caselor parohiale luate de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţa ortodoxă şi respectarea libertăţii religioase.
În atare situaţie, având în vedere şi faptul că mişcarea împotriva Uniatismului s-a extins în toată Transilvania, Maria Tereza şi autorităţile din Transilvania au trebuit să dea o nouă orientare politicii lor religioase. Pe fondul slăbiciunii autorităţilor, Cuviosul Sofronie, care s-a autointitulat vicarul Sfântului Sinod din Carloviţ, a convocat, în perioada 14-18 februarie 1761, un sinod la Alba lulia; acest fapt este considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie şi una dintre marile fapte istorice bisericeşti din veacul al XVIII-lea.
În cadrul acelui sinod se cerea: eliberarea celor întemniţaţi, – credinciosul Oprea Miclăuş, cunoscut şi sub numele de Oprea din Sălişte, preoţii Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş, Ioan din Aciliu, Ioan din Sadu –, precum şi încetarea persecuţiilor asupra credinţei ortodoxe. Cu alte cuvinte, se cerea respectarea libertăţii religioase. Hotărârile acelei întruniri au fost înaintate autorităţilor din ţară şi de la Viena.
Împărăteasa Maria Tereza, luând act de faptul că zeci de sate au renunţat la Uniaţie, a trimis în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow care, în calitate de comandant al forţelor militare de aici, a atribuit uniţilor 515 biserici ortodoxe. Astfel, zeci de sate au fost declarate, în mod abuziv, ca fiind unite; totodată, au fost distruse cu tunurile sau arse peste 180 de mănăstiri şi schituri. Generalul Adolf Nikolaus von Bukow rămâne astfel, prin ceea ce a făcut, un ctitor al Bisericii Unite din Transilvania, dar şi unul dintre cei mai mari prigonitori ai Ortodoxiei româneşti.
În aceste condiţii, mii de credincioşi ortodocşi au trecut munţii, părăsindu-şi casele şi locurile natale, în special cei din sudul Transilvaniei şi din părţile Bistriţei. Părintele Sofronie s-a retras la Schitul Robaia, aflat sub oblăduirea Mănăstirii Argeş, unde a trecut la Domnul, purtând în suflet durerea unui neam prigonit pentru credinţa străbună.
Sfinţii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea din Sălişte – despre care voi prezenta câteva date în medalionul următor, activitatea lor fiind mai legată de cea a preoţilor Moise Măcinic şi Ioan din Galeş – au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa de lucru din 28 februarie 1950, cu zi de pomenire la 21 octombrie.
De numele păstorului – oierului – Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului se leagă cele trei călătorii misionare pe care le-a făcut la Curtea imperială de la Viena ca să prezinte plângerile românilor transilvăneni siliţi să primească Uniaţia.
Prima sa călătorie la Viena a avut loc în toamna anului 1745, când locuitorii din Săliştea Sibiului – întristaţi pentru condamnarea în primăvara acelui an la patru ani de detenţie a trei consăteni: Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea – l-au delegat pe săteanul lor Oprea Miclăuş, sau Nicolae; lui i s-a alăturat Ioan Oancea din Făgăraş. Ei au mers la Viena pentru a cere, în numele credincioşilor ortodocşi din părţile Sibiului, Miercurei, Sebeşului şi Dobrei, precum şi a celor din Făgăraş, deplină libertate de credinţă pentru românii din Transilvania.
Deşi li s-a promis un răspuns favorabil, nu s-a rezolvat nimic; dimpotrivă, s-a pornit în satele din Mărginimea Sibiului o acţiune de reprimare a oricărei mişcări de rezistenţă împotriva Uniaţiei, fapt pentru care mulţi au avut de suferit.
A doua călătorie misionară – o numim misionară pentru că este însoţită de mărturisirea credinţei – a avut loc în anul 1749, când o delegaţie formată din cinci ţărani-oieri – Oprea Miclăuş din Sălişte, Bucur Bârsan din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana şi Constantin Petric din Jina – au mers la Viena cu două petiţii, prin care cereau recunoaşterea credinţei ortodoxe. Însă, de această dată, autorităţile i-au trimis acasă şi le-au poruncit să ţină pe mai departe de preoţii uniţi. Din păcate, numai doi din cei cinci s-au întors în satele lor; Oprea Miclăuş s-a refugiat în Banat de frica autorităţilor, iar alţi doi au murit pe drum.
A treia călătorie misionară a avut loc la începutul anului 1752, când mai mulţi preoţi şi credincioşi din Sălişte şi din împrejurimi au întocmit un nou memoriu către Curtea de la Viena, cerând episcop ortodox şi deplină libertate de credinţă. În această a treia călătorie misionară, Oprea Miclăuş a fost însoţit la Viena de preotul Moise Măcinic din Sibiel. Acest părinte fusese hirotonit, la cererea credincioşilor, în 1746, de mitropolitul Neofit Cretanul al Ungrovlahiei. Nu şi-a exercitat prea mult slujirea de preot, pentru că episcopul unit Manuil Olszavski din Muncaci a reclamat autorităţilor cum că „popa Măcinic din Sibielˮ era o piedică în calea Uniaţiei.
Reclamaţia a atras după sine încarcerarea lui în penitenciarul de maximă siguranţă din Sibiu, fiind eliberat după şaptesprezece luni, cu condiţia să se lase de preoţie sau să accepte rehirotonia de către un episcop unit. O astfel de propunere l-a determinat să se refugieze în Banat, la Becicherec – ţinut în care locuia şi Oprea Miclăuş – unde, spune el: „Am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.
În anul 1752, au sosit în Becicherec preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza. La Viena, au fost primiţi de împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul Kaunitz. Numai că, în loc de a obţine împlinirea doleanţelor clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului, în numele cărora au venit, Oprea Miclăuş şi preotul Moise Măcinic au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein din Munţii Tirolului, unde au murit ca martiri pentru „Legea” ortodoxă.
Preotul Ioan din Galeş a avut acelaşi sfârşit. Fiind reclamat la 16 aprilie 1756 de episcopul unit Petru Pavel Aron de la Blaj autorităţilor de stat pentru activitatea potrivnică Uniatismului, o lună mai târziu – în mai – a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Nimeni şi nimic nu le-a putut sensibiliza pe autorităţile de la acea vreme ca să-l pună în libertate; dimpotrivă, din ordinul împărătesei Maria Tereza a fost dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, după care a fost deportat în Austria la închisoarea din Graz, unde, în anul 1776, a fost vizitat de câţiva negustori din Braşov, cărora le-a spus că „mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţa cea pravoslavnică”. De la Graz a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, în care, după aproape trei decenii de temniţă grea, a murit.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 20 iunie 1992, a trecut în rândul sfinţilor pe preoţii martiri Moise Măcinic şi Ioan din Galeş, cu zi de prăznuire 21 octombrie.
Sfinţii Mucenici Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara şi Sfinţii Mucenici Oprea Miclăuş, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic constituie repere morale pentru noi, cei de astăzi, ca unii care au avut curajul mărturisirii şi apărării credinţei ortodoxe, înfruntând totodată nevoinţe şi asupriri cumplite pentru a obţine respectarea drepturilor românilor din Transilvania.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Bunule Părinte, miluieşte-ne pe noi!