În cei 26 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu nu a purtat decât un singur război, deși a ajuns la domnie în timpul unui îndelungat conflict între turci și austrieci. De-a lungul domniei sale, Constantin Brâncoveanu a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase și laice, îmbinând armonios – în arhitectură, pictură murală și sculptură – tradiţia autohtonă, stilul neobizantin cu ideile novatoare ale renascentismului italian, într-un mod autentic și specific, dând naștere unui nou stil ce a preluat numele său: stilul brâncovenesc.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
După strămutarea la cele veșnice a domnului Ţării Românești, Șerban Cantacuzino (28 octombrie 1688), ctitor de biserică și limbă, boierii, în aceeași zi, l-au ales domn pe nepotul său, Constantin Brâncoveanu.
Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, în satul Brâncoveni (fostul judeţ Romanaţi). A rămas orfan de tată la vârsta de un an, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Nu știm ce școli a absolvit, dar știm că a învăţat greaca, latina și slavona. S-a căsătorit cu Maria (Marica), nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut 11 copii: patru fii – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Ilinca, Bălașa și Smaranda.
În cei 26 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu nu a purtat decât un singur război, deși a ajuns la domnie în timpul unui îndelungat conflict între turci și austrieci. De-a lungul domniei sale, Constantin Brâncoveanu a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase și laice, îmbinând armonios – în arhitectură, pictură murală și sculptură – tradiţia autohtonă, stilul neobizantin cu ideile novatoare ale renascentismului italian, într-un mod autentic și specific, dând naștere unui nou stil ce a preluat numele său: stilul brâncovenesc.
Notele distinctive ale acestui stil sunt numeroasele elemente de dantelărie în piatră, accentuarea reliefului cioplit în piatră (capitelurile bisericii Mănăstirii Sinaia, balustrada pridvorului de la Biserica Stavropoleos) și în lemn (catapetesme, jilţuri domnești sau arhierești), folosirea motivelor vegetale, introducerea sculpturii figurative (personaje biblice sau chipuri de îngeri), apariţia unui nou tip de coloană, pictarea portretelor votive.
Dintre numeroasele ctitorii brâncovenești, sunt demne de amintit palatele de la Potlogi, Mogoșoaia, Vechea Curte Domnească, Biserica și Mănăstirea Hurezi, Mănăstirea Văcărești, Mănăstirea Mamul (pe locul unei vechi ctitorii a Craioveștilor și a lui Matei Basarab), Casa Băniei – Craiova, Turnul Chindia – Târgoviște, hanurile de lângă Mănăstirile Colţea, Zlatari, Sărindar, Biserica „Sfântul Gheorghe” ‒ Nou, Biserica „Sfântul Ioan cel Mare” sau Grecesc și biserica Mănăstirii „Sfântul Sava” (toate trei în București), bisericile de la Potlogi, Mogoșoaia, Doicești (jud. Dâmboviţa), Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat (ctitorită împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino), Biserica „Sfântul Gheorghe” Ismail. Totodată, a refăcut sau a sprijinit unele înnoiri la mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un Lemn, Curtea de Argeș, Dealu, Snagov, precum și la Biserica Domnească și Biserica „Sfântul Dumitru” din Târgoviște.
Pentru a întări Ortodoxia transilvăneană, a construit o biserică în Făgăraș, o biserică în Ocna Sibiului și Mănăstirea Sâmbăta de Sus.
În Constantinopol a ridicat Biserica „Sfântul Nicolae” din cartierul Galata; la Mănăstirea Sfântul Pavel din Athos a ctitorit un paraclis și o trapeză.
De asemenea, familia domnului s-a implicat în ctitorirea de biserici. Astfel, doamna Maria a ridicat în București Biserica „Dintr-o Zi”, bolniţa de la Mănăstirea Hurezi, biserica și chiliile de la Mănăstirea Surpatele (Vâlcea) și a refăcut biserica Mănăstirii Viforâta.
Toate bisericile ctitorite în timpul domniei sale au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de cei doi mari zugravi ai epocii: Pârvu Mutu și grecul Constantinos. Dacă cel dintâi, fiul unui preot din Câmpulung, a zugrăvit cu predilecţie ctitoriile cantacuzinești (dar și Biserica „Sfântul Gheorghe” – Nou, cel de-al doilea, preferat de Constantin Brâncoveanu, a înfiinţat în patria adoptivă o școală de zugravi, în special la Mănăstirea Hurezi.
Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și al școlilor din Muntenia, dar și din Transilvania; numele său este întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.
Imediat după urcarea pe tron a continuat tipărirea Bibliei de la București (1688), care este o încununare a limbii române; ea atestă nivelul atins de limba literară după aproape două secole de la apariţia tipăriturilor în Ţara Românească (Liturghierul lui Macarie, 1508). Acesta este cel mai înalt nivel de dezvoltare din punctul de vedere al bogăţiei vocabularului și al clarităţii exprimării. Biblia de la București este prima traducere integrală a Bibliei, realizată de fraţii Radu și Șerban Greceanu, ajutaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino, folosindu-se de traducerile anterioare în română, în care un loc aparte îl ocupă traducerea Vechiului Testament aparţinând lui Nicolae Milescu după textul Septuagintei, iar pentru Noul Testament, textul tipărit de mitropolitul Simion Ştefan la Bălgrad (Alba Iulia) 1648.
În același timp, domnul s-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară și străinătate, a căror valoare nu putea fi contestată, susţinând, totodată, financiar și diplomatic, pregătirea tinerei generaţii a elitei intelectuale în școlile europene. Între reprezentanţii acesteia s-au numărat unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric format la Padova, care a iniţiat o Istorie a Ţării Românești, nefinalizată, din păcate; fraţii Radu și Șerban Greceanu, primul fiind „cronicarul oficial” al domnului Constantin Brâncoveanu; fraţii David și Teodor Corbea, fiii unui preot brașovean; psaltul „Filotei sin agăi Jipăi”, autorul primei Psaltichii românești cunoscute; episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău, precum și mitropolitul Teodosie; Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al voievodului, adus la Curtea Domnească în 1709 (care, după ce s-a întors la Veneţia în 1718, a tipărit o carte despre Ţara Românească, o scriere deosebit de valoroasă prin însemnările privind domnia lui Constantin Brâncoveanu).
De la Istanbul l-a adus pe talentatul Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub îndrumarea căruia se vor tipări numeroase cărţi în limbile română, greacă, slavonă, georgiană și chiar arabă.
Cu sprijinul domnitorului, au fost organizate cinci tipografii, la Buzău (1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan, fost episcop de Huși), Snagov (după 1694), Râmnicu-Vâlcea (1705) și Târgoviște (1708), toate prin osteneala lui Antim Ivireanul, smeritul ieromonah căruia îi încredinţase spre reorganizare tipografia din București, în 1691.
Cărţile tipărite în aceste centre au o tematică diversă (cărţi de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului și a calvinismului, dat fiind contextul vremii) și sunt în diferite limbi – română, greacă, slavonă, arabă, fiind trimise atât în Ţările Române, cât și în Siria, Arabia sau Georgia. Ulterior, a oferit o tiparniţă patriarhului Atanasie Dabas, care a fost instalată la Alep (în Siria) și a trimis la Tbilisi, la rugămintea regelui Vahtang VI al Georgiei, pe meșterul tipograf Mihail Ștefan.
La București a deschis o nouă Academie Domnească, transformând Școala de la „Sfântul Sava” în „colegiu public pentru pământeni și străini”, cu o programă asemănătoare instituţiilor de învăţământ de grad superior din Occident. Academia a fost condusă iniţial de învăţatul grec Sevastos Kuminitis, urmat de Marcu Porfiropol, iar în 1707 a fost reorganizată ca o Facultate de Litere și Filosofie, după modelul celor care funcţionau în cadrul universităţilor apusene.
În incinta unor mănăstiri a înfiinţat școli cu predare în limba română și slavonă, cum au fost școlile de la Biserica „Sfântul Gheorghe” – Vechi și de la Colţea, ce pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoţi și dascăli. Alte școli funcţionau în diferite orașe ale ţării, în mănăstiri și chiar în unele sate.
În mănăstirile importante a înfiinţat biblioteci, al căror fond de carte era procurat în general din Apus; cărţile erau tipărite în diferite limbi de circulaţie sau în greacă și latină. Cele mai importante biblioteci au fost cele de la Mănăstirea Mărgineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, și de la Mănăstirea Hurezi, fondată de domnul însuși.
Urmând tradiţia înaintașilor săi, Constantin Brâncoveanu a ajutat cu bani, odoare bisericești, veșminte și diferite bunuri Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Peninsula Sinai, patriarhiile din Orient și mănăstirile atonite, aflate în acea vreme sub stăpânire otomană. Numeroși patriarhi și ierarhi ortodocși orientali considerau Bucureștiul ca fiind a doua lor reședinţă, în care se aflau unele stavropighii (mănăstiri închinate); din cauza situaţiei grele a Ortodoxiei în vechile teritorii bizantine, înecată în marea musulmană, ajutorul venit din partea conducătorului valah era mai mult decât necesar pentru supravieţuire. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost uns domn de patriarhul ecumenic Dionisie IV Seroglanul, care a și trecut la cele veșnice pe când se afla la Târgoviște, iar patriarhii Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului și-au petrecut cea mai mare parte a timpului lor la București.
În Transilvania, domnul muntean s-a implicat în apărarea Ortodoxiei, intervenind pentru eliberarea din închisoare a Sfântului Ierarh Sava Brancovici (închis pentru refuzul de a trece la calvinism). Apoi, a dăruit moșia Merișanilor și o subvenţie de 6000 de aspri tânărului mitropolit Atanasie Anghel, hirotonit de însuși mitropolitul Teodosie al Ţării Românești, care l-a și catehizat în doctrina ortodoxă. Din păcate, mitropolitul Atanasie s-a înclinat în faţa ofensivei catolice, acceptând să se supună jurisdicţional Romei și întemeind astfel Biserica Ortodoxă Unită cu Roma sau Greco-Catolică, ceea ce a însemnat o sfâșiere a Ortodoxiei străbune din Transilvania.
Realizările de excepţie îl impun pe Constantin Brâncoveanu drept un reprezentant al vocaţiei muncii pașnice și al geniului constructiv; el poate fi considerat modelul conducătorului chibzuit și devotat interesului naţional.
Remarcabila operă de cultură realizată de domnul valah nu ar fi fost însă posibilă dacă nu ar fi existat în Ţara Românească o economie capabilă să susţină eforturile financiare pe care le impunea amploarea construcţiilor și dacă el însuși nu ar fi beneficiat de o pregătire intelectuală superioară, îmbinată cu un deosebit simţ al frumosului și o înclinaţie rară pentru obiectele de artă și pentru carte.
Pentru a echilibra scena politică, dominată de otomani și austrieci, domnul muntean a încheiat o alianţă secretă cu ambiţiosul ţar Petru I, pe la începutul secolului al XVIII-lea (1709), alianţă pregătită de soliile patriarhului Dositei al Ierusalimului (1693), ale lui Gheorghe Castriota (1698) și David Corbea (1702, 1705, 1706, 1707).
Cerând ajutor otomanilor, întrucât războiul era iminent, a pus în ascuns la dispoziţia ţarului călărimea ţării, condusă de Mihai și Toma Cantacuzino. Urmărind recuperarea Brăilei, aștepta să vadă de partea cui va înclina balanţa. A fost însă trădat de unii boieri, iar infidelitatea sa faţă de Poarta Otomană nu va fi iertată. Sfârșitul său a survenit mai târziu, în 1714, întrucât otomanii urmăreau să intre în posesia averilor celui pe care îl numeau „Beiul de Aur”.
În Săptămâna Patimilor a anului 1714, Constantin Brâncoveanu a fost arestat – împreună cu cei patru fii ai săi și Ianache Văcărescu, ginerele și sfetnicul său de încredere – și închis în Palatul celor Șapte Turnuri (Yedikule) din Istanbul. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu Rusia, Polonia, Austria și Veneţia, dar și de corespondenţă cu Viena și Moscova, cărora le-ar fi furnizat informaţii despre otomani; de cumpărarea de moșii și construirea unor palate peste munţi, de depunerea de bani în băncile din Viena și Veneţia, de baterea de monede purtând chipul său ș.a.
Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 de pungi, ceea ce însemna aproximativ 11 milioane de galbeni, pe care nu le-a putut plăti. După torturi cumplite, totuși i s-a smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia.
Pe 15 august 1714, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, când domnul a împlinit 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalţi prizonieri, în Pavilionul Mării (Yali Köskü) și i s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă. Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţi sau ambasadori ai Franţei, Angliei, Rusiei și Austro-Ungariei. În faţa tuturor a spus că nu-și renegă credinţa ortodoxă. De asemenea, domnul și-a încurajat și fiii să fie statornici în credinţă, care este singurul bun ce le-a mai rămas.
Del Chiaro a consemnat pentru posteritate cuvintele adresate de Constantin Brâncoveanu fiilor săi: „Fiii mei, fiţi curajoși; am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.
Înfuriat, sultanul a poruncit să fie tăiate mai întâi capetele sfetnicului și ale copiilor, crezând că astfel îl va înduioșa. Dar Brâncoveanu, îndurerat, și-a făcut o cruce mare, spunând: „Doamne, fie voia Ta!”. Și-a întins singur gâtul pe trunchi, oferind astfel capul său călăului. Trupurile au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţele cetăţii.
La rugămintea doamnei Maria, aflată în închisoare, împreună cu fiicele sale, niște pescari credincioși au aflat trupurile lor, înmormântându-le în Biserica „Adormirii Maicii Domnului” din insula Halki.
Abia în vara anului 1720 doamna Maria a adus în ţară, pe ascuns, rămășiţele domnului și le-a așezat în Biserica „Sf. Gheorghe” – Nou din București, ctitoria sa, acoperindu-le cu o piatră de marmură împodobită doar cu pajura ţării, pentru a nu fi profanate de otomani. Deasupra a așezat o candelă de argint, în inscripţia căreia amintește de cel înmormântat acolo, manifestând dorinţa de a se odihni în același loc. Inscripţia a fost descoperită abia după 200 de ani, în 1914, când mitropolitul Conon Aramescu a săvârșit prima slujbă la mormântul martirului neamului românesc, care a devenit de atunci loc de pelerinaj.
A doua pomenire oficială a avut loc la 21 mai 1934, de Sfinţii Împăraţi Constantin și Elena, când patriarhul Miron Cristea a dispus depunerea sicriului cu moaștele Brâncovenilor în Catedrala Patriarhală, pentru săvârșirea unui parastas la care a participat Sfântul Sinod și familia regală. La 29 octombrie 1988 a avut loc cea de-a treia pomenire oficială, la împlinirea a trei secole de la urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, slujba fiind oficiată de fericitul întru adormire Patriarhul Teoctist, în prezenţa a numeroși ierarhi și preoţi, precum și a unor oameni de cultură.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu – încheiată martiric la 15 august 1714 – a marcat o perioadă importantă în istoria Ţării Românești. Și asta pentru că martiriul lui și al celor împreună cu dânsul constituie un exemplu de statornicie în mărturisirea credinţei și de patriotism. Acest fapt a avut un ecou puternic în conștiinţa poporuluiromân. Așa se și explică de ce patriarhul Iustinian în anii ‘50 – pentru a salva autonomia Bisericii faţă de imixtiunile și îngrădirile regimului comunist – a încercat canonizarea lui Constantin Brâncoveanu și a Martirilor Brâncoveni.
La doar câţiva ani după moartea mucenicească a lor, mitropolitul grec Calinic al Heracleei († 1726) a alcătuit un „Canon al Domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat până astăzi patru tropare. Mai târziu, în mănăstirile muntenea fost alcătuită slujba noilor mucenici ai lui Hristos, slujbă ce a circulat iniţial în manuscris. Acest fapt a fost invocat și de Patriarhul Iustinian ca argument al canonizării Sfinţilor Brâncoveni.
În 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a proclamat canonizarea oficială a Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, cu data de pomenire 16 august. Slujba de canonizare a avut loc în zilele de 15-16 august 1992, la București și la Mănăstirea Hurezi-Vâlcea.