Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, doi sfinţi mari din Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, au fost călăuziţi în viaţa monahală de Sfinţii Bretanion şi Teotim, episcopii Tomisului, desăvârşindu-şi viaţa sub îndrumarea părinţilor îmbunătăţiţi din mănăstirile palestiniene şi egiptene, dar şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului. Cuvintele de folos culese de la părinţii deşertului şi experienţele duhovniceşti trăite alături de aceştia sunt redate de Sfântul Ioan Casian sub forma a 24 de Convorbiri, considerate a fi un adevărat Pateric duhovnicesc.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Prăznuim liturgic, la sfârşitul lui februarie, pe Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, doi sfinţi mari din Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române.
Sfântul Ioan Casian s-a născut pe la anul 360, în satul Casian – Casimcea de astăzi – din hotarele Casienilor şi ale peşterii din acel ţinut, unde, pe valea Vistornei, sunt cunoscutele chei ale Dobrogei.
Vorbind despre părinţii săi, el însuşi spunea: „Mă laud cu aceea că ei nu au pus nicio piedică felului nostru de viaţă. Nicio grijă de lucrurile materiale, nicio greutate în procurarea celor necesare vieţii zilnice nu venea să ne abată atenţia de la cele înalte; ei înşişi, cu bucurie, ne procurau toate cele necesare”.
Se crede că a studiat la Tomis, Histria (Istria) şi Axiopolis (Cernavodă), dar şi la alte şcoli care funcţionau în mănăstirile din zonă. Aici a făcut cunoştinţă cu scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu cele ale unor mari clasici şi filosofi de limbă greacă şi latină: Horaţiu, Vergiliu şi Cicero.
Încă din copilărie l-a avut ca prieten pe Sfântul Gherman, despre care spunea: „Mă împrietenisem cu el încă de când eram la şcoală, apoi la oaste, precum şi în viaţa monahală”. Mai târziu, avea să adauge: „Amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în pustie, şi fiecare, pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul şi scopul comun, aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”.
Împreună, adesea cercetau pe sihaştrii care în acea vreme se nevoiau prin peşterile Cheilor Dobrogei din hotarele Casienilor, dar şi în întregul ţinut dintre Dunăre şi Mare. Cel care i-a călăuzit spre viaţa monahală a fost Sfântul Bretanion, episcopul Tomisului. În mănăstirea în care s-au nevoit, Gherman şi Ioan Casian au fost îndrumaţi printre alţii şi de Sfântul Teotim, care a ajuns mai târziu episcop al Tomisului.
Petrecând câţiva ani în mănăstirile din preajma Tomisului, la vârsta de numai 20 de ani, Sfântul Ioan Casian, împreună cu sora sa şi Sfântul Gherman, s-a îndreptat spre Ţara Sfântă. Acolo, împreună cu Sfântul Gherman, s-a închinoviat la o mănăstire din apropierea Betleemului, nevoindu-se timp de 5 ani. Sora sa a intrat şi ea într-o mănăstire de maici din aceeaşi zonă.
După un timp, oarecum nemulţumiţi de laxismul care se resimţea în trăirea celor din mănăstirea palestiniană, au mers în Egipt – patria monahismului – pentru a cunoaşte învăţătura cea sfântă, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Casian în cartea intitulată Convorbiri (XX, II, 1). Pelerinajul lor a durat aproape 14 ani (385-399), timp în care au cercetat principalele centre monahale: Tebaida, Sketis, Kellia şi Nitria. Cuvintele de folos culese de la părinţii deşertului sunt redate sub forma a 24 de Convorbiri, considerate a fi un adevărat Pateric duhovnicesc.
Anul 399 îi găseşte pe Cuviosul Ioan Casian şi pe Cuviosul Gherman la Constantinopol, de unde s-au îndreptat spre Capadocia. Cei doi monahi au petrecut 5 ani – plini cu alese învăţăminte duhovniceşti – în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a şi hirotonit preoţi, în jurul anului 400. Remarcând ascetismul, sfinţenia vieţii şi bogata cultură teologică a Cuviosului Ioan Casian, dar şi a Cuviosului Gherman, după numirea ca patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur l-a luat pe Cuviosul Ioan Casian sub ocrotirea sa. Timpul petrecut în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur a reprezentat pentru Cuviosul Ioan Casian, dar şi pentru Cuviosul Gherman, cea mai înaltă şi mai profundă şcoală teologică.
În anul 403, Cuvioşii Ioan Casian şi Gherman au participat la Sinodul de la Stejar, ca apărători ai Sfântului Ioan Gură de Aur. După momentul depunerii din treaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, care a culminat cu exilul său spre închisoarea Cucuz din Armenia, Cuvioşii Ioan Casian şi Gherman au plecat cu o scrisoare din partea clerului şi credincioşilor din Constantinopol la Roma, pentru a susține pe lângă episcopul Inocenţiu I nevinovăţia marelui ierarh constantinopolitan care era acuzat de origenism.
Intervenţia lor în capitala Imperiului Roman de Apus – despre care a scris istoricul bisericesc Sozomen (secolul al V-lea) – a fost fără sorţi de izbândă, probabil şi pe fondul unor tensiuni acumulate între Roma şi Constantinopol după Sinodul al II-lea Ecumenic. În aceste condiţii, cei doi s-au decis să nu se mai întoarcă la Constantinopol, ci să rămână la Roma. De la Roma, ştirile despre Cuviosul Gherman încetează. Probabil că a murit acolo, după anul 405.
În 407, după trecerea la cele veşnice a Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Casian a părăsit Roma, stabilindu-se la Marsilia, o localitate situată în sudul Franţei.
Creştinismul a pătruns în părţile Marsiliei foarte de timpuriu (unele tradiţii merg până în perioada apostolică), răspândindu-se de aici în toată Franţa şi în zonele apropiate. Marsilia, situată pe ţărmul galez al Mării Mediterane, avea o poziţie favorabilă schimburilor comerciale; din acest motiv atrăgea un număr tot mai mare de călători.
Populaţia pestriţă şi diversitatea etnică a condus inevitabil, în secolele următoare, la apariţia a diferite grupări religioase şi etnice: creştini, musulmani, africani şi alţii. Această situaţie s-a perpetuat până astăzi. Astfel, în Marsilia actuală pot fi auzite zeci de limbi vorbindu-se; de asemenea, se practică zeci de culte, ceea ce dă impresia – şi atunci ca şi astăzi – a unui mozaic de edificii religioase. Dintre credinţele religioase se impusese în mod special erezia ariană, ceea ce a creat destule frământări.
Cuviosul Ioan Casian nu a rămas indiferent, ci, dimpotrivă, a luat atitudine împotriva acestor curente; mai ales că în acest sens a şi fost trimis – se pare – de către episcopul Romei. În plus, a întemeiat în Marsilia primele mănăstiri; una pentru călugări, închinată Sfântului Victor, martirizat în anul 160, şi o alta pentru călugăriţe, Mănăstirea „Saint Sauveur” (Sfântul Salvator). Din aceste motive, Cuviosul Ioan Casian a fost considerat – pe drept cuvânt – întemeietorul monahismului apusean.
Urmând modelul mănăstirilor Sfinţilor Pahomie şi Vasile cel Mare, cele două mănăstiri aveau viaţă de obşte, el însuşi fiind egumen al acestor aşezăminte monahale. Aşezămintele monahale urmau întru totul rânduielilor răsăritene. În timpul invaziilor barbare, aceste două mănăstiri au devenit centre de ocrotire şi focare de cultură şi spiritualitate.
În ultima parte a vieţii sale, Cuviosul Ioan Casian s-a dedicat scrisului, lăsând pagini „pline de toată iscusinţa şi înţelepciunea şi folosul”. Opera sa, care cuprinde trei mari lucrări, a fost scrisă în limba latină.
Prima dintre acestea este intitulată Despre aşezămintele mănăstirilor cu viaţă de obşte şi despre tămăduirea celor opt păcate principale. Lucrarea a fost scrisă în anul 420 şi prezintă modul de organizare a mănăstirilor din Palestina şi Egipt. În cele 12 cărţi care o alcătuiesc, Cuviosul Ioan Casian vorbeşte despre îmbrăcămintea monahilor, despre rugăciunile şi psalmii de noapte, despre rânduiala slujbelor zilnice, despre condiţiile de primire în mănăstire a novicilor; apoi analizează în profunzime cele opt păcate: lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, lenea, trufia şi mândria.
Dovedind discernământ duhovnicesc, el a adaptat regimul aspru al monahilor din Orient la condiţiile din Galia, spunând: „Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârşirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleaşi”.
A doua lucrare, Collationes (Convorbiri cu părinţii duhovniceşti) este şi cea mai importantă. A fost alcătuită între anii 420-429 şi cuprinde convorbirile purtate cu părinţii deşertului, pe care i-a cercetat împreună cu prietenul său; Cuviosul Gherman – care i-a fost şi duhovnic – este prezentat în aceste Convorbiri ca sfânt. Fără îndoială că şi alţi contemporani care l-au cunoscut pe Cuviosul Gherman l-au socotit a fi un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât mai ales pentru sfinţenia vieţii sale.
Convorbirile se constituie într-o sumă de sfaturi şi pilde duhovniceşti, care şi-au păstrat neştirbită valoarea chiar şi după trecerea atâtor veacuri. Pe lângă importanta parte duhovnicească a convorbirilor, transpar, citindu-le, şi acele importante aspecte ale vieţii pe care o duceau sihaştrii, nelipsite de evocarea locurilor de nevoinţă, a preocupărilor monahilor pentru a se întreţine şi altele.
N-au încetat să stârnească admiraţia celor care au studiat şi studiază viaţa de înaltă ţinută duhovnicească, însă trăită într-o mare modestie, a acestor duhovnici ai pustiului. De aceea, Convorbirile nu pot să producă decât uimirea pentru oglindirea în chip magistral a modului în care părinţii pustiei judecau diferitele situaţii sau felul în care găseau rezolvări pentru situaţiile dificile. Toate aceste inedite prezentări sunt, deopotrivă, pline de adâncime duhovnicească, dar şi de simple şi nepărtinitoare soluţii în clarificarea unor situaţii concrete de viaţă, adică sunt străbătute de spiritul iubirii de aproapele şi de Dumnezeu.
Ultima scriere, Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, este alcătuită din 7 cărţi şi a fost scrisă între anii 429-430. Lucrarea are un pronunţat caracter dogmatic şi apologetic, combătând erezia nestoriană.
Aceste opere constituie începutul unei literaturi de tip monahal, redactată într-o limbă latină misionară. Însemnătatea acestor tratate vine din faptul că ele abundă în sfaturi folositoare şi edificatoare pentru orice credincios. Însă şi mai important este faptul că aceste tratate aduc o însemnată contribuţie la adâncirea problemelor legate de teologia harului, ştiut fiind că disputa dintre Fericitul Augustin şi Pelagius a dus la o înţelegere deficitară în Occidentul latin a naturii harului dumnezeiesc.
Ca urmare a abordării acestei probleme, pe care apusenii nu o puteau înţelege în profunzime, forurile locale bisericeşti din Apusul latin au considerat iniţial ca fiind eretică învăţătura Cuviosului Ioan Casian. Însă, nu de aceeaşi părere a fost şi Biserica Răsăriteană.
Relevant este faptul că astăzi teologia Cuviosului Ioan Casian se bucură de o atentă cercetare. Nu mai puţin remarcabil este faptul că, în timpul acestor controverse, prestigiul călugărului scriitor dobrogean a crescut, iar nimbul sfinţeniei s-a conturat în jurul său şi al Ortodoxiei pe care o mărturisea, sfinţenie care nu i-a fost contestată.
A trecut la cele veşnice în mănăstirea sa din Marsilia, în 435, după mai mult de 60 de ani de viaţă monahală, la o vârstă înaintată. Considerat sfânt încă din viaţă, el a fost canonizat la scurt timp de la trecerea sa la cele veşnice, cu zi de prăznuire 28/29 februarie; Biserica Romano-Catolică îl serbează la 23 iulie.
Moaştele Cuviosului Ioan Casian (360-435) se păstrează până astăzi într-o capelă subterană a Mănăstirii „Sfântul Victor”; capul şi mâna sa dreaptă – care au fost aduse spre închinare şi la Iaşi, în 2002 – sunt aşezate în biserică, pentru a fi cinstite de credincioşi.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 20-21 iunie 1992, l-a trecut în rândul sfinţilor; atunci a fost canonizat şi Cuviosul Gherman, duhovnicul Sfântului Ioan Casian, având aceeaşi zi de pomenire.