Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 28 februarie 1950, ţinând seama de statornicia în dreapta-credinţă a celor trei mari ierarhi transilvăneni Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici şi de pătimirile îndurate pentru apărarea acesteia, a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 24 aprilie.
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Astăzi Biserica îi prăznuieşte liturgic pe Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici.
Viaţa Sfântului Ilie Iorest poate fi reconstituită pe baza a două însemnări aflate pe manuscrisele slavone de la Mănăstirea Putna, precum şi dintr-o scrisoare din 2 iunie 1645 a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei Mihail I Feodorovici Romanov; de asemenea, şi din câteva însemnări ale unor cronicari transilvăneni.
S-a născut în Transilvania în anul 1600 şi a învăţat carte în Moldova, la Mănăstirea Putna unde, la timpul cuvenit, a fost călugărit, primind numele de Iorest; probabil că din botez se numea Ioan. A fost hirotonit fie de mitropolitul Anastasie Crimca (1607-1629), fie de episcopul Evloghie de Rădăuţi (1623-1627), în diacon (ierodiacon), apoi preot (ieromonah) la 8 noiembrie 1625, după cum reiese dintr-o însemnare a sa care se află pe ultima filă a unei Psaltiri slavone, păstrată în manuscris în depozitul Mănăstirii Putna.
După trecerea la cele veşnice a mitropolitului Ghenadie al II-lea al Transilvaniei, petrecută la 3 septembrie 1640, între cei trei candidaţi propuşi de Ştefan Katona Geleji – superintendentul confesiunii calvine din Transilvania – principelui Gheorghe Rakoczy I se număra şi ieromonahul Iorest de la Mănăstirea Putna. El era susţinut de domnul Vasile Lupu; Meletie, egumenul Mănăstirii Govora, era susţinut de domnul Matei Basarab, iar cel de-al treilea, protopopul din Haţeg, de preoţii transilvăneni.
Numirea în această demnitate presupunea în primul rând ca cel ales „să-şi schimbe confesiunea din temelie – in fundamentibus – şi, totodată, prin diferite mijloace, să lucreze la calvinizarea integrală a românilor transilvăneni. În cele din urmă, principele Gheorghe Rakoczy I, cedând stăruinţelor domnului Vasile Lupu, l-a recunoscut în 1640 pe ieromonahul Ilie Iorest în demnitatea de mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania.
A fost hirotonit în catedrala din Târgovişte, ctitoria lui Neagoe Basarab, de către mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti, însoţit de episcopii Ignatie al Râmnicului şi Ştefan al Buzăului. Este posibil să fi fost prezenţi şi alţi ierarhi greci sau sârbi.
Păstoria mitropolitului Ilie Iorest la Alba Iulia n-a fost de lungă durată. A păstorit doar între anii 1640-1643, căci în februarie 1643 a fost înlăturat din scaun, nu doar din cauza convingerilor sale ortodoxe, – deşi nu putea fi scos din scaunul de mitropolit pentru convingerile sale religioase, întrucât prin cunoscutele legiuiri medievale transilvănene Approbatae Constitutiones era oprită asuprirea religioasă şi trecerea forţată la altă confesiune –, ci şi din cauza acuzării şi condamnării sale „de soborul mare de protopopi şi preoţi români de legile grecească şi sârbească” pentru acte imorale inexistente.
Astfel, din raţiuni de ordin politic, determinate de înăsprirea relaţiilor dintre principele Gheorghe Rákoczy I (1630-1648) şi domnul Vasile Lupu care îl recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan, după cum reiese din scrisoarea ierarhilor moldoveni din 2 iunie 1645, a fost silit să plece din Alba Iulia.
Acestei scoateri din scaun, pentru mitropolitul Ilie Iorest au urmat nouă luni de detenţie într-un penitenciar de maximă siguranţă, probabil în cel de la Sibiu. Supus unui tratament dur, avea să pătimească împreună cu mulţi preoţi ortodocşi care au refuzat să treacă la luteranism, fiind eliberat pe cauţiune; aceasta presupunea achitarea a 1000 de taleri după ieşirea din închisoare. În noiembrie 1643 s-a retras la Mănăstirea Putna.
În iunie 1645, mitropolitul Ilie Iorest a plecat la Moscova pentru a strânge fonduri în vederea achitării cauţiunii, dar şi pentru strângerea de ajutoare. În acest drum a fost însoţit de monahul Gherman şi de nepotul său, Jurca. Avea asupra sa scrisoarea din 2 iunie 1645 a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei Mihail Feodorovici Romanov. A rămas în capitala Rusiei până în primăvara anului 1646, unde, fiind om de carte şi ajutat de cei doi însoţitori, a cercetat scrierile teologice în slavo-rusă aflate în Lavra „Sfântul Serghie”, precum şi în renumitele biserici ale Kremlinului.
Reîntors în Moldova, la Mănăstirea Putna, după ce în prealabil a vizitat Lavra Pecerska, mai întâi a achitat cei 1000 de taleri către principele Transilvaniei. La Putna a continuat activitatea sa cărturărească, copierea de manuscrise, precum şi activitatea liturgică-predicatorială. S-a strămutat la cele veşnice în luna martie a anului 1678, fiind înmormântat pe latura de sud a bisericii Mănăstirii Putna, unde s-au descoperit cu prilejul săpăturilor arheologice mai multe morminte ale episcopilor.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedința sa de lucru din 28 februarie 1950, a hotărât, la propunerea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, ca mitropoliții Ilie Iorest şi Sava Brancovici să fie trecuţi în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 24 aprilie. Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.
Despre Sfântul Ierarh Simion Ştefan se ştie că s-a născut în Alba Iulia, dar nu se cunoaște anul în care s-a născut. Se mai ştie că a studiat la o şcoală mănăstirească din oraşul natal, unde probabil s-a călugărit şi a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah.
Alegerea sa, în 1643, în demnitatea de Arhiepiscop şi Mitropolit al Bălgradului, Vadului şi al Maramureşului, precum şi peste toată ţara Ardealului, după înlăturarea din scaun şi întemniţarea mitropolitului Ilie Iorest (1640-1643), care nu a renunţat la Ortodoxie în faţa presiunilor făcute din partea calvinilor, în lunile februarie-martie, l-a găsit ca preot slujitor la acea mănăstire.
Ca mitropolit, dincolo de faptul că a primit jurisdicţie numai asupra a trei protopopiate ortodoxe, din cele 20 existente la acea vreme în eparhia sa, celelalte fiind preluate în mod abuziv de către calvinul Geleji Katona Istvan, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1659-1660), a fost supus unor mari presiuni; calvinii au încercat să-i impună ierarhului un număr de 15 obligaţii. Dintre acestea amintim: predica să fie rostită numai folosindu-se de Sfânta Scriptură (Sola Scriptura), învăţământul teologic să fie făcut după Catehismul calvin, Sfânta Împărtăşanie să fie înlocuită cu pâine şi vin nesfinţite, să fie înlăturat cultul icoanelor şi al crucii şi altele.
În plus, mitropolitul Simion Ştefan era direct subordonat superintendentului calvin, aşa încât – fără acceptul lui – nu putea să facă hirotonii, nici să numească protopopi, nici să-i destituie pe preoţii cu abateri canonice, nici să-şi viziteze eparhia sau să convoace sinaxele preoţeşti sau protopopeşti ori de câte ori era nevoie.
Cu toate aceste interdicţii, mitropolitul Simion a reuşit să păstreze neatinsă integritatea Ortodoxiei în eparhia sa, aşa cum a fost moştenită de la înaintaşul său, Ilie Iorest, care a murit ca martir pentru aceasta.
Mai mult, el a reuşit să sprijine afirmarea culturii româneşti naţionale prin publicarea în limba română, în anul 1648, a Noului Testament de la Bălgrad, considerat a fi un puternic contrafort al identităţii cultural-spirituale a românilor transilvăneni. Trei ani mai târziu, în 1651, a publicat Psaltirea.
Traducerea integrală pentru prima dată în limba română a Noului Testament – cunoscut sub numele de Noul Testament de la Bălgrad, respectiv a Psaltirii – a fost anterioară apariţiei Bibliei de la 1688 a lui Şerban Cantacuzino; aceasta din urmă conţinea în plus şi prima traducere în limba română a Vechiului Testament.
Acţiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină şi slavonă în limba română, precum şi tipărirea Noului Testament de la Bălgrad şi a Psaltirii – care sunt tot atât de importante ca şi tipăriturile ieromonahului Macarie, ale lui Filip Moldovan, ale diaconului Coresi sau ale mitropoliţilor Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul, respectiv ale Mineielorde la Râmnic – fac din mitropolitul Simion Ştefan o mare personalitate a istoriei culturii româneşti şi bisericeşti.
Fiecare în parte dintre traducerile respective au adus un plus în făurirea limbii literare româneşti, după cum el însuşi spunea în prefaţa Noului Testament de la Bălgrad: „Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi”.
Mitropolitul Simion Ştefan – unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în decursul secolului al XVII-lea – s-a strămutat la cele veşnice în luna iulie a anului 1656.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 21 iulie 2011, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 24 aprilie, ziua strămutării sale la cele veşnice. Proclamarea locală a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011 în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, când s-a lansat şi un volum festiv dedicat canonizării mitropolitului Simion Ştefan şi publicat la Editura Reîntregirea.
Viaţa Sfântului Sava Brancovici a fost scrisă de Gheorghe Brancovici, fratele acestuia, în lucrarea intitulată Cronica sârbească. Din cele scrise aflăm că s-a născut în jurul anului 1620, în Ineu, într-o veche familie sârbească din părţile Herţegovinei, primind la botez numele Simeon.
Şcoala a început-o în familie şi a continuat-o – după câteva călătorii de studii prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria – în Mănăstirea Comana, situată la sud de Bucureşti, unde se găsea unchiul său, vlădica Longhin.
După terminarea studiilor s-a întors acasă la Ineu, unde s-a căsătorit şi, ca un bun familist, a avut copii. Din păcate, aceştia, în urma unei epidemii, i-au murit de mici. Şi atunci, ca şi acum, epidemiile secerau multe vieţi. Tot în urma vreunei epidemii şi-a pierdut şi tatăl, fraţii, sora şi chiar soţia, care a murit chiar în perioada în care el începuse demersurile în vederea hirotoniei sale în preot.
După strămutarea la cele veşnice a protopopului Gheorghe Brancovici de la Ineu, ruda sa, preoţii şi credincioşii i-au cerut să intre în cler şi să le fie protopop. Răspunzând pozitiv stăruinţelor lor, vlădica Longhin – o altă rudă a sa, care l-a susţinut atunci când a fost la studii – a prezentat dorinţa preoţilor şi credincioşilor mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei. Acesta, înţelegând nevoile Bisericii dintr-o zonă vizată de prozelitismul agresiv al calvinilor, dar și ameninţată din punct de vedere militar de cotropirea otomană, l-a hirotonit neîntârziat în diacon şi în preot în Catedrala din Târgovişte. Practica liturgică a făcut-o la Mănăstirea Comana, sub directa supraveghere a episcopului Longhin.
După o păstorire rodnică de mai mulţi ani a preoţilor şi a credincioşilor din Protopopiatul Ineu, ca protopop, preot şi duhovnic, a fost ales de soborul de preoţi şi mireni ortodocşi, întrunit la Alba-Iulia, în vara anului 1656, în scaunul de mitropolit al Transilvaniei, rămas vacant prin strămutarea la cele veşnice a mitropolitului Simion Ştefan, care a păstorit între anii 1643-1656.
După tunderea în monahism cu numele Sava, ierurgie săvârșită în Catedrala Mitropolitană din Târgovişte, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, a fost hirotonit întru arhiereu în aceeaşi catedrală, în ziua de 16 septembrie 1656, din sobor făcând parte mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, vlădica Longhin – ruda sa – şi alţi arhierei invitaţi.
Activitatea sa ca mitropolit al Ardealului a fost una tulburată de acţiunile prozelitiste ale liderilor confesiunii calvine maghiare, sprijiniţi de înşişi principii Transilvaniei: Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II şi, mai ales, de Mihail Apaffi, un calvin convins, toţi din secolul al XVII-lea. Nu trebuie să uităm şi de războaiele şi de schimbările politice care au avut loc în primii ani ai păstoriei sale.
Aşa se face că sprijinind tendinţa antiotomană a principelui Gheorghe Rakoczy II, contracandidatul său Acaţiu Barcsay l-a înlăturat în iulie 1660 pe mitropolitul Sava din scaun, iar în locul lui a hirotonit un cleric rus, pe nume Ghenadie, originar din Putivlia, fost preot în Alba-Iulia.
Din fericire pentru clericii şi credincioşii ortodocşi, acesta a murit în vara aceluiaşi an, înainte să-şi fi pus în aplicare cele 13 restricţii, prin care urmărea favorizarea prozelitismului calvin. În 1662, la 23 aprilie, Mihail Apaffi – numit principe al Transilvaniei de turci – l-a reconfirmat pe Sava în scaunul de mitropolit al Ardealului.
Şase ani mai târziu, la începutul anului 1668, multele neajunsuri de ordin financiar cu care s-a confruntat eparhia sa l-au determinat pe mitropolitul Sava să ceară îngăduinţa principelui Mihail Apaffi să meargă după ajutoare în capitala Rusiei, la Moscova, după modelul predecesorilor săi.
Aproape cinci luni a durat drumul – de la începutul anului până la sfârşitul lunii mai – pe care l-a făcut, mergând la Moscova, unde a fost primit în două rânduri de ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici Romanov. Acesta este cel care l-a primit şi pe mitropolitul Ilie Iorest. La cea de-a doua vizită, care a avut loc la începutul lunii august, mitropolitul Sava a primit de la ţarul Rusiei un ajutor financiar substanţial, însoţit de un hrisov prin care se asigura privilegiul – nu numai lui, ci şi urmaşilor săi în scaunul de mitropolit – de a merge în Rusia după milostenie, la fiecare şapte ani.
S-a întors în ţară – respectiv, în scaunul mitropolitan de la Alba-Iulia – spre sfârşitul anului, înainte de sărbătoarea Crăciunului.
Suspectat de legături şi interese politice şi religioase ascunse, principele Mihail Apaffi, instigat de superintendentul calvin Petru Kovasznai, la 20 februarie 1669, a emis un decret prin care, dincolo de o serie de restricţii impuse Ortodoxiei româneşti, prin care se urmărea calvinizarea credincioşilor ortodocşi, îl subordona pe mitropolitul Sava superintendentului calvin, aşa încât hirotoniile, numirile protopopilor şi ale consilierilor, destituirile preoţilor cu abateri canonice majore, vizitele pastoral-misionare, convocarea sinaxelor şi altele trebuiau făcute cu acceptul exclusiv al superintendentului calvin.
Dată fiind această situaţie neobişnuită, care va continua în anul 1675, mitropolitul Sava – preocupat de întărirea vieţii spirituale a păstoriţilor săi, dar mai ales de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românească – a convocat la reşedinţa mitropolitană pe toţi „juraţii scaunului şi protopopii” într-o sinaxă, în cadrul căreia s-au luat următoarele hotărâri: 1. Săvârşirea slujbelor în limba română. 2. Predicarea nu numai în biserică, ci şi în afara bisericii. 3. Măsuri împotriva preoţilor cu abateri de la morala creştină şi a celor care nesocoteau canoanele şi rânduielile tradiţionale ortodoxe. 4. Catehizarea copiilor în biserică. 5. Înlăturarea superstiţiilor, îndeosebi a celor legate de cultul morţilor. 6. Măsuri care priveau întărirea vieţii religos-morale a păstoriţilor săi şi altele.
Se pare că hotărârile luate au schimbat şi atitudinea principelui Mihail Apaffi care în anii următori, printre legile deosebit de favorabile clerului ortodox, a decretat şi una în care i se recunoşteau mitropolitului Sava – pe lângă unele înlesniri administrative – toate drepturile şi atribuţiile sale arhiereşti. Însă minunea nu a ţinut decât cinci ani, pentru că în anul 1680 mitropolitul Sava a fost acuzat de noul superintendent al principelui, Mihail Tofoi, fost predicator la curtea lui Mihail Apaffi, cu studii în Anglia şi în Germania, de viaţă imorală şi de neglijenţă faţă de bunurile şi averea eparhiei. Aşa se face că a fost deferit consistorului de judecată – atunci i se spunea „scaunul de judecată” – din care făceau parte 101 persoane, cu precădere maghiari calvini, buni cunoscători ai legiuirilor, dar şi câţiva protopopi români filocalvini, ca Ioan Zoba din Vinţ care a fost mituit cu daruri de principele Mihail Apaffi pentru a-l învinui pe mitropolitul Sava de imoralitate; prim-acuzator a fost superintendentul Mihail Tofoi, reprezentat prin Ştefan Paloş.
Mitropolitul Sava Brancovici a fost caterisit prin declaraţia făcută în biserica din Vinţ, pe temeiul „canoanelor” confesiunii calvine maghiare, fiind obligat să dea seama de averile Mitropoliei Ardealului. Cât despre lucrurile personale, toate i-au fost confiscate. Este vorba de veşmintele, vasele liturgice, obiectele de argintărie, cărţile şi multe altele. În plus, a fost silit să plătească 3000 de taleri, sumă care a fost achitată din donaţiile adunate de fratele său în Ţara Românească.
În închisoare, vlădica – bătrân şi bolnav, căci se pare că suferea de boala podagrei – era scos din carceră în fiecare zi de vineri, fiind sumar îmbrăcat, pentru a fi bătut cu toiege şi cu biciul „până ce i se rupea carnea de pe dânsul”. Toate le-a răbdat atât pentru credinţă, cât şi pentru că nu a vrut să se amestece nici în vreun fel cu calvinii.
Tratamentul la care a fost supus mitropolitul Sava din porunca principelui Mihail Apaffi a fost adus la cunoştinţă domnului Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti şi lui Constantin Brâncoveanu, viitorul domn, cărora Gheorghe Brancovici, fratele mitropolitului Sava, care se afla într-o celulă vecină, le-a solicitat sprijinul. Nu cunoaştem dacă s-a făcut vreo intervenţie din partea vreunuia dintre ei la principele Mihail Apaffi, însă ceea ce ştim este că la o dată anume – care nu se cunoaşte – a fost pus în libertate.
În urma bătăilor primite în închisoare, mitropolitul Sava s-a strămutat la cele veşnice în luna aprilie a anului 1683, după cum stă scris pe o Evanghelie din anul 1682 care a fost dăruită bisericii din Veştem, de lângă Sibiu. La nici o lună de la mutarea sa la cele veşnice (1 mai), fratele său a dăruit această carte sfântă spre pomenirea la Sfânta Liturghie a „răposatului Sava, mitropolitul Ardealului”.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 28 februarie 1950, ţinând seama de statornicia sa în dreapta-credinţă şi de pătimirile îndurate pentru apărarea acesteia, la propunerea mitropolitului Nicolae Bălan, dar şi a unor oameni de cultură, dintre care amintim pe A.T. Laurian şi I.Al. Lapedatu, a hotărât ca mitropolitul Sava Brancovici să fie trecut în rândul sfinţilor, întocmai lui Ilie Iorest, cu zi de prăznuire 24 aprilie. Proclamarea canonizării lor s-a făcut în mod solemn în ziua de 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia.