Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail au trăit în Mănăstirea Turnu, în cele două chilii săpate în stâncă – primul în cea din dreapta, iar al doilea în cea din stânga – timp de 20 ani. După trecerea lor la cele veşnice, întâmplată în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost înmormântaţi lângă altarul bisericuţei din lemn, unde au rămas până în anul 1676, când mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a aşezat moaştele cuvioşilor la temelia altarului noii biserici, ctitoria sa. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfinţilor Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu în şedinţa sa de lucru din 25 februarie 2016, având ca zi de prăznuire liturgică 5 octombrie.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfinţilor Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu în şedinţa sa de lucru din 25 februarie 2016, având ca zi de prăznuire liturgică 5 octombrie.
Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail s-au născut în părţile Olteniei, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Nu s-au păstrat informaţii legate de aceşti cuvioşi până la intrarea lor ca fraţi în Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, unde, odată intraţi, s-au făcut repede vrednici de mult dorita schimă monahală.
Cuviosul Daniil s-a învrednicit şi de harul preoţiei, dar şi de cel al duhovniciei, aşa că mulţi dintre părinţii din mănăstire l-au ales ca duhovnic şi povăţuitor.
Aşa se face că, sporind în cele duhovniceşti, după o vreme de slujire şi ascultare, Cuviosul Daniil s-a retras împreună cu monahul Misail, unul dintre ucenicii săi, în pustie, aşezându-se dincolo de „Turnul lui Traian” – vechiul bastion roman de strajă de pe Valea Oltului, aflat pe stânca numită „Piscul lui Teofil”.
Acest turn a fost construit de legiunile romane din Castrul Arutela, în secolul al II-lea; ruinele acestuia se văd şi astăzi. Acolo şi-au săpat cuvioşii chilii în stânca muntelui, într-un loc situat lângă nişte izvoare de apă. Cu timpul, în jurul celor doi sihaştri s-au adunat mai mulţi pustnici din diferite sihăstrii: Nucet-Cozia, Ostrov-Călimăneşti, Turnu-Vovidenia, Stânişoara-Nucet, toate acestea având, după unii, începuturile chiar în secolul al XIII-lea, iar cele mai multe în secolele XIV-XV.
Cuviosul Daniil a fost duhovnicul multor pustnici din sihăstriile de aspră nevoinţă enumerate, între care s-au remarcat Cuvioşii Neofit şi Meletie care vieţuiau în Muntele Sălbaticul din zona Stânişoarei.
Sihaştrii s-au nevoit ani îndelungaţi departe de lume, în sihăstria şi mediul aspru al munţilor, locuind în bordeie sau în chilii săpate în stâncă, răbdând frigul, suferinţele şi ispitele de tot felul de la viclenii diavoli. Or, numărul mare de vieţuitori – care coborau, mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi împărtăşi – l-a determinat pe Cuviosul Misail, care era un fel de econom al celor din pustie, să ridice o bisericuţă de lemn în cinstea „Intrării Maicii Domnului în Biserică”.
Mai târziu, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, când Varlaam, stareţul Mănăstirii Cozia, a ajuns Episcop al Râmnicului, respectiv Mitropolit al Ţării Româneşti, a construit o biserică din piatră şi cărămidă pe locul celei de lemn. Lucrările de înnoire ale mănăstirii au continuat şi în timpul episcopului Gherasim Timuş al Argeşului care, între anii 1893-1901, a decis construirea unei reşedinţe de vară, cu biserică la etaj şi camere de locuit.
După incendiul din iarna anului 1932 care a distrus corpul de chilii, trapeza, clopotniţa, turla bisericii, iconostasul şi pictura bisericii, episcopul Nichita Duma, prin contribuţia credincioşilor, a refăcut în cea mai mare parte clădirile distruse. Trei decenii mai târziu, în 1961, ca efect al decretului 410/1959, mănăstirea a fost transformată în casă de odihnă, cu precădere pentru clerici, iar din 1975 revine la statutul de schit, respectiv de mănăstire din 1998.
Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail au trăit în Mănăstirea Turnu, în cele două chilii săpate în stâncă – primul în cea din dreapta, iar al doilea în cea din stânga – timp de 20 ani. După trecerea lor la cele veşnice, întâmplată în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost înmormântaţi lângă altarul bisericuţei din lemn, unde au rămas până în anul 1676, când mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a aşezat moaştele cuvioşilor la temelia altarului noii biserici, ctitoria sa.
Harul care i-a călăuzit pe cei doi cuvioşi a continuat să se reverse aici fără încetare, ca o prelungire a sfinţeniei lor, spre bucuria pelerinilor închinători care doresc să calce pe pământul sfinţit de lacrimile rugăciunilor celor doi cuvioşi, dar şi ale atâtor sihaştri încă necunoscuţi nouă.