Cinstirea Sfinţilor 40 de Mucenici s-a răspândit extrem de repede în Răsărit, ei fiind consideraţi făcători de minuni. În acest sens, s-au construit biserici și s-au rostit cuvântări în cinstea lor. Mărturie stau cuvântările Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Grigorie de Nyssa, a Sfântului Efrem Sirul și a Sfântului Ioan Gură de Aur ș.a.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei sunt sărbătoriţi liturgic la 9 martie, atât în Biserica Răsăriteană, cât și în cea Apuseană. Până în 1969, apusenii îi prăznuiau pe 10 martie.
Numele Sfinţilor 40 de Mucenici, așa cum se păstrează în „Actele martirice”, sunt: Acachie, Aelian, Aetius, Aggias, Aglaie, Alexandru, Atanasie, Candid, Cudion, Claudiu, Chiril, Chirion, Dometian, Domnus, Ecdicius, Eunoicus, Eutihie, Flavius, Filoctemon, Gaius, Gorgoniu, Heraclie, Iles, Isihie, Ioan, Lisimah, Leontie (Teoctist), Meletie, Nicallus, Priscus, Sacerdon, Severian, Sisinie, Smaragd, Teodul, Teofil, Valens, Valerie, Vivian (Vicratius) și Xantie.
Cea mai timpurie mărturie despre martiriul Sfinţilor 40 de Mucenici o avem de la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (370-379), care a rostit o omilie cu prilejul prăznuirii lor. Se pare că la acea dată sărbătoarea era deja împământenită în Patriarhia Antiohiei, din care făcea parte Armenia.
Sfinţii 40 de Mucenici făceau parte din Legiunea a XII-a – numită Fulminata (Legiunea Tunetului) – arătându-se mărturisitori ai lui Hristos. Ei au fost martirizaţi în anul 320, în timpul persecuţiei lui Licinius (308-323), lângă lacul Van, nu departe de localitatea Sevastia din Armenia (astăzi Sivas, în Turcia). Este cunoscut faptul că, începând cu anul 316, Licinius a început persecuţia creștinilor din partea de Răsărit a Imperiului Roman, persecuţie în timpul căreia mulţi mărturisitori ai lui Hristos au fost martirizaţi.
Cât privește numele dat legiunii romane, Fulminata, trebuie să spunem că acesta venea de la faptul că, în timpul împăratului Marc Aureliu, rugăciunile celor din această legiune au făcut ca Dumnezeu să trimită o ploaie năprasnică în timpul unei bătălii, ploaie care le-a înlesnit victoria. Această legiune cantona în anul 320 în Armenia, având sediul la Melitene.
Generalul legiunii era Lisias, iar Agricola era guvernatorul sau prefectul provinciei Armenia. Acesta din urmă a făcut cunoscute ordinele împăratului Licinius ca toţi soldaţii să aducă sacrificii în cinstea lui și jertfe pentru cinstirea zeilor. Cei 40 de soldaţi creștini au refuzat să sacrifice în cinstea împăratului, spunând că ei nu se închină decât lui Dumnezeu.
Atunci Agricola a încercat să îi convingă a-și renega credinţa în Hristos, recurgând, cu persuasiune, la făgăduieli și în cele din urmă la tortură. Dar ei n-au voit să se lipsească de credinţa în Hristos, fapt care a fost considerat ca lezmaiestate; refuzaseră sacrificiul care era considerat ca un jurământ de credinţă faţă de împărat.
Soldaţii, întăriţi de Dumnezeu, au rămas însă ca adevăraţi stâlpi neclintiţi ai Bisericii, statornici în credinţa lor, mărturisindu-și convingerea că nimeni nu le poate dărui mai mult decât le poate dărui Hristos și că ameninţările guvernatorului nu le pot afecta sau atinge decât trupurile, nu și sufletele. Pentru ei nu exista decât o singură viaţă, viaţa veșnică, pe care o puteau dobândi prin „moartea pentru Hristos”.
Văzând statornicia lor în credinţă, vădită prin aceea că ei – deşi erau ameninţaţi pentru a-și renega credinţa în Hristos – nu mai ţin cont nici de oaste, nici de viaţă, nici de familiile lor, prefectul a dispus să fie bătuţi cu pietre, biciuiţi și sfâșiaţi cu cârlige de fier. După aceea, cei 40 de Sfinţi au fost puși în lanţuri și obezi și duși la închisoare. Însă ei erau încredinţaţi că toate acestea erau nimic pe lângă focul gheenei, la care ar fi fost condamnaţi dacă ar fi apostaziat; de aceea, statornicia lor în credinţă era de nezdruncinat.
După câteva zile, generalul Lisias, venind din Cezareea în Sevastia, i-a supus pe cei 40 de Sfinţi unui alt interogatoriu, în ideea că între timp s-au răzgândit; însă totul a fost fără sorţi de izbândă. Guvernatorul – profund indignat de refuzul lor, dar și de curajul cu care îi vorbeau – i-a condamnat la moarte, prin criogenie (îngheţare); locul martiriului urma să fie un lac din sudul orașului.
Agricola a poruncit ca cei 40 de soldaţi să fie dezbrăcaţi de hainele militare și să intre goi în apa aproape îngheţată, pregătind în același timp pe mal un foc și o tentantă și ispititoare baie caldă. Auzind sentinţa, cei 40 de soldaţi, mărturisitori nebiruiţi ai dreptei credinţe, au alergat, călăuziţi de raza cea dumnezeiască, spre lacul vieţii veșnice, pentru a se îmbrăca cu haina nestricăciunii. Aici au rostit împreună o rugăciune, păstrată în martirologii: „Doamne Dumnezeule, noi suntem patruzeci care am intrat în această luptă. Fie ca toţi patruzeci să fim încununaţi și nici unul să nu lipsească din acest număr sfânt”.
În acest timp, gardienii de pe marginea lacului nu încetau să îi descurajeze pe ostașii lui Hristos pentru a-i întoarce din drumul lor. Și au reușit să-l momească pe unul dintre soldaţi. Astfel, doar unul dintre cei 40 a cedat. Când însă acesta a intrat în baia încălzită, pregătită pe ţărm, a murit.
Aglaie, unul dintre străjerii care se încălzea la foc, privindu-i pe cei 39 rămași consecvenţi în mărturisirea credinţei în Hristos, s-a spăimântat; cu atât mai mult atunci când i-a văzut pe îngerii lui Dumnezeu dăruindu-le sfinţilor cununi și veșminte luminoase. Și văzând că o cunună nu a fost așezată pe capul nimănui, fiind destinată celui care cedase locul, impresionat de această vedenie sfântă, s-a declarat pe sine creștin și – aruncându-și hainele – s-a alăturat celor 39, completând numărul celor 40, potrivit vrerii lui Dumnezeu. Astfel au primit martiriul cei 40 de mărturisitori ai lui Hristos, adică atâţia câţi au fost dintru început. Prin aceasta au fost rușinaţi persecutorii, precum odinioară au fost rușinaţi de chemarea tâlharului de a moșteni Împărăţia cerurilor și de alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.
Pentru frumuseţea ei, se cuvine să ne reamintim, în rezumat, de mărturisirea de credinţă a martirilor, pe care Biserica a păstrat-o și transmis-o în scris: „Dezbrăcând aceste veșminte, aruncăm de asemenea omul cel vechi! Pentru că prin înșelăciunea șarpelui noi am îmbrăcat tunicile de piele (Facerea 3, 21), ne dezbrăcăm astăzi pentru a obţine Raiul, pe care noi l-am pierdut! Frigul este aspru, dar dulceaţa Raiului este nespusă! Pătimim pentru o scurtă vreme pentru a fi în «sânul lui Avraam»! Cumpărăm bucuria veșnică cu preţul unei scurte nopţi de chinuri! Pentru că, oricum, într-o zi acest trup stricăcios trebuie să moară, acceptăm acum să murim ca să trăim veșnic!”
A doua zi, guvernatorul a poruncit ca trupurile celor 40 de Sfinţi să fie incinerate. Însă când trupurile trecute prin suplicii au fost adunate, spre a fi duse acolo unde era crematoriul, Meliton – cel mai tânăr din cei 40 – era încă viu. Atunci mama sa, spune Sfântul Efrem Sirul, o femeie bogată în credinţă, văzând falsa milă a persecutorilor, care voiau să îl salveze, l-a rugat să nu renunţe și – întărită fiind de Duhul Sfânt – l-a încurajat, zicându-i: „Mergi până la sfârșit în această fericită călătorie împreună cu prietenii tăi, pentru a nu fi ultimul când vă veţi înfăţișa înaintea lui Dumnezeu”. Cuvântul mamei a fost hotărâtor, făcându-l să reziste tuturor propunerilor.
Trupurile mucenicilor au fost astfel arse, iar cenușa rămasă a fost aruncată pe apă. Și asta pentru a nu fi luată de creștini și dusă cu cinste în sfintele lor locașuri de rugăciune.
După trei zile, episcopul Petru al Sevastiei a aflat despre martiriul celor 40 și, în ascuns, i-a trimis pe creștinii din cetatea Sevastiei să strângă ceea ce mai rămăsese din moaștele lor, asemenea lemnelor în jurul focului.
Potrivit Testamentului, rămășiţele lor au fost înmormântate la Sarim (Sarin), lângă orașul Zela, în Armenia. Este vorba de Testamentul sfinţilor și slăviţilor patruzeci de martiri ai lui Hristos care sau săvârșit în Sevastia.
Sozomen (400 – cca 450), în calitate de martor, a lăsat o relatare amănunţită despre aducerea moaștelor Sfinţilor 40 de Mucenici în Constantinopol, din porunca împărătesei Pulheria (Istoria bisericească, IX, 2).
Cinstirea Sfinţilor 40 de Mucenici s-a răspândit extrem de repede în Răsărit, ei fiind consideraţi făcători de minuni. În acest sens, s-au construit biserici și s-au rostit cuvântări în cinstea lor. Mărturie stau cuvântările Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Grigorie de Nyssa, a Sfântului Efrem Sirul și a Sfântului Ioan Gură de Aur ș.a.
Pe lângă aceste cuvântări, merită a mai fi amintit faptul că Sfântul Grigorie de Nyssa a înmormântat trupurile părinţilor săi, Vasile și Emilia, lângă moaștele acestor 40 de Sfinţi Mucenici, pentru ca la Învierea cea de obște să se ridice împreună cu cei care i-au întărit în credinţă, știut fiind faptul că ei au mare putere înaintea lui Dumnezeu, ca unii care au văzut semne clare și mărturii ce nu pot fi puse la îndoială.
Cât privește bisericile, Sfânta Emilia a ridicat o biserică lângă Anessi – satul în care locuia – și în semn de evlavie a așezat câteva părticele din moaștele lor, iar Sfântul Vasile cel Mare a construit o biserică în Cezareea Capadociei. Ulterior, în cinstea lor s-au construit nenumărate biserici.
Și în Apus cultul celor 40 de Sfinţi Mucenici, trecuţi prin apă și prin foc, s-a răspândit de timpuriu. Sfântul Gaudentius, episcopul Bresciei († 410/427), la începutul secolului al V-lea, a primit părticele din moaștele Sfinţilor 40 de Mucenici de la două nepoate ale Sfântului Vasile cel Mare – ambele stareţe – în timpul unei călătorii în Răsărit. El le-a așezat, împreună cu altele, în altarul bazilicii, pe care a ridicat-o și la sfinţirea căreia a rostit o cuvântare ce s-a păstrat până astăzi (Patrologia Latina, XX, 959 ș.u.).
Lângă Biserica „Sfânta Maria” – Antica, din Forumul roman, construită în secolul al V-lea, a fost descoperită o capelă construită, ca și biserica, pe un loc mai vechi. Această capelă era dedicată Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei.
O frescă – păstrată până astăzi și datând din secolul al VI-lea sau al VII-lea – înfăţișează scena martiriului celor 40 de Sfinţi Mucenici. Numele mărturisitorilor, așa cum sunt menţionate în izvoarele ulterioare, au fost inscripţionate în această frescă.
Actele sau procesele-verbale privind martiriul acestor mucenici s-au păstrat în limbile greacă, siriacă și latină; la fel și Testamentul lor, alcătuit de Meletie, Aetius și Eutichie.
Moaștele celor 40 de Sfinţi Mucenici se păstrează și astăzi; cea mai mare parte dintre fragmentele rămase se află în mănăstirile de la Muntele Athos.
Așadar, sărbătorirea celor patruzeci de mucenici, a acestor purtători de biruinţă ai lui Hristos, s-a statornicit ca practică liturgică în Biserică încă din secolul al IV-lea.