Neagoe Vodă Basarab a fost un bun domn şi mai ales un evlavios ctitor de mănăstiri şi biserici în ţară şi străinătate. Formarea sa duhovnicească, înclinaţia sa spre o viaţă isihastă (deşi trăită în lume), spre trezvie şi împlinire a poruncilor dumnezeieşti, spre cumpătare şi luptă înţeleaptă cu patimile şi cu păcatele în vederea sporirii întru cele bune se datorează în mare măsură ambientului deosebit în care a crescut, în preajma Craioveştilor, şi uceniciei sale pe lângă Sfântul Ierarh Nifon, scurtă pe pământ (1502-1508), dar continuată în veşnicie. Echilibrul sufletesc şi pacea interioară se reflectă în diplomaţia cu care a condus Ţara Românească, reuşind ca în cei nouă ani şi jumătate de domnie să menţină relaţii de bună vecinătate cu statele vecine, fără să se implice în vreun război, deşi vremurile erau foarte tulburi.
Iubiţi cititori şi cititoare
În ziua de 26 septembrie, începând cu anul 2008, Biserica îl prăznuieşte liturgic pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab.
Neagoe Vodă Basarab s-a născut prin anii 1481/82. Tatăl său, Basarab cel Tânăr, – zis Ţepeluş –, a domnit în Ţara Românească în două rânduri: noiembrie 1477 – septembrie 1481 şi noiembrie 1481 – martie 1482; cea de-a doua domnie şi-a încheiat-o în momentul în care a fost ucis de boieri la Glogova.
Neaga, mama sa, provenea din familia boierilor Craioveşti; o familie cu aplecare spre cele sfinte, care în 1485 a ctitorit Mănăstirea Bistriţa din ţinutul Vâlcei. Mai mult, Barbu Craiovescu, banul Ţării Româneşti, susţinut de fraţii săi, a răscumpărat, în 1498, de la un otoman din sudul Dunării, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, prăznuit de Biserică în fiecare an la 20 noiembrie.
Tânărul Neagoe – după uciderea tatălui său – a crescut în familia lui Pârvu Craiovescu, boierul care între timp se căsătorise cu Neaga, mama sa, şi cu care a avut patru copii: doi băieţi, Preda şi Pârvu, şi două fete, Vlădaia şi Marga.
Încă de tânăr, Neagoe Vodă Basarab a primit o aleasă educaţie; nu numai militară, – asemenea celor de rangul lui –, ci şi cărturărească, având dascăli aduşi din străinătate, cu totul excepţionali. Aşa se şi explică faptul că el a fost un foarte bun cunoscător al limbilor latină, greacă, slavonă şi, probabil, turcă, dacă avem în vedere faptul că otomanii ne călcau ţara ori de câte ori doreau şi era necesară comunicarea cu ei. Această pregătire l-a recomandat pentru includerea sa în administraţia centrală de stat încă din timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508), fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495); Vlad Călugărul era frate după tată cu Vlad Ţepeş şi cu Radu cel Frumos.
În anul 1505, s-a căsătorit cu Miliţa Despina, – a cărei soră, Elena Brancovici, s-a căsătorit cu Petru Rareş al Moldovei –, fiica despotului sârb Iovan (loan) Brancovici şi nepoata de frate a mitropolitului Maxim Brancovici al Ţării Româneşti, ultimul, descendent ai celor din urmă conducători ai sârbilor.
Neagoe Vodă Basarab a avut şase copii, între care Teodosie, cel care i-a urmat pentru câteva luni la tron (1521-1522). Numele său este amintit şi în lucrarea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, lucrare considerată a fi o adevărată „enciclopedie românească”, de nivel european, menită să-i fie fiului său un îndreptar şi o lumină.
După moartea lui Radu cel Mare, – petrecută în aprilie 1508, după o boală care-l desfigurase şi-l adusese într-o stare de chinuri groaznice –, tronul Ţării Româneşti a fost preluat de Mihnea cel Rău, fiul acestuia. Însă cruzimea şi fărădelegile cu care a condus ţara i-au determinat pe boierii Craioveşti să ceară sprijinul unei rude de-a soţiei lui Barbu Banul – după unii sârb, după alţii român de neam, poate chiar descendent al Basarabilor, care se turcise cu numele Mehmed-Beg şi ajunsese paşă al Nicopolei – să mijlocească pe lângă sultan schimbarea lui Mihnea cel Rău cu Vlad (Vlăduţ), fiul cel mic al lui Radu cel Mare.
În urma luptelor de lângă Mănăstirea Cotmeana, Mihnea cel Rău a fost înlăturat; după ce a fost prins, a fost dus la Sibiu, unde a fost ucis. La tron a urmat Vlad (Vlăduţ), mezinul domnului, în vârstă de 17 ani. Numai că, tânăr fiind, nu conducea el ţara, ci Bogdan, cumnatul său, pentru care Radu cel Mare, tatăl său, îl înlăturase pe patriarhul Nifon al II-lea din scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti.
Aşa stând lucrurile, boierii Craioveşti au trecut din nou Dunărea şi au cerut sprijinul lui Mehmed-Beg pentru a-l înlătura pe tânărul domn, mai ales că acesta îşi pusese un gând rău în minte: să-l prindă pe Neagoe şi să-i taie nasul. Voia acest lucru pentru a-şi asigura domnia. Este știut că, potrivit legii, tronul nu putea fi ocupat de o persoană care avea vreo infirmitate.
Nu a reuşit să-şi împlinească nelegiuitul plan pentru că, pe de o parte, Neagoe nu s-a lăsat prins, iar pe de altă parte, Vlad (Vlăduţ) a fost înlăturat şi ucis prin decapitare. Aşa stând lucrurile, în anul 1512, boierii Craioveşti – Barbu Banul, Pârvu şi Danciu – au reuşit să-l impună pe Neagoe Basarab, la doar 30 de ani, ca domn al Ţării Româneşti.
În diriguirea destinelor ţării, tânărul domn s-a inspirat din strategia slăvitului Ştefan cel Mare, unul din cei mai mari şi vajnici domni ai Moldovei; şi faptul că între anii 1501-1509 a lucrat ca mare postelnic – un fel de consilier personal al domnului Radu cel Mare – a contribuit semnificativ.
În această demnitate, domnul a cultivat relaţii de prietenie cu puterile vecine, în primul rând cu Imperiul Otoman, dar şi cu Ungaria, Moldova, Polonia, urmărind ca în felul acesta, pe de o parte, să ferească ţara de năvăliri şi pustiiri străine, iar pe de altă parte, să revitalizeze viaţa Bisericii – Biserica fiind considerată cetatea sufletului întregului neam şi susţinătoarea luptei sale pentru dăinuire – şi emulaţia culturală a ţării.
Aşa se face că, încă din primul an de domnie, el a aşezat în scaunul mitropolitan pe ieromonahul Macarie, stareţul Mănăstirii Bistriţa, cel care tipărise la Târgovişte şi Dealu primele cărţi în limba slavonă pe pământ românesc: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelul (1512), acordând, totodată, o atenţie sporită, întocmai domnului Ştefan cel Mare al Moldovei, construirii sau refacerii unor biserici şi mănăstiri.
Între ctitoriile sale se numără biserica actuală a Mănăstirii Snagov, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică”, construită pe locul celei vechi, zidită – după tradiţie – de Vlad Ţepeş, şi Catedrala – fostă mitropolitană, azi arhiepiscopală – din Târgovişte, cu hramul „Înălţarea Domnului”, construită între anii 1515-1518; în cea din urmă, în anul 1517, se va aşeza jilţul mitropolitan. Acestora se adaugă Schitul Ostrov de lângă Călimăneşti şi altele. De asemenea, a iniţiat zugrăvirea bisericilor mănăstirilor Dealu – ctitoria lui Radu cel Mare – şi Glavacioc din judeţul Argeş.
Însă cea mai reprezentativă ctitorie a sa rămâne Mănăstirea Curtea de Argeş, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, mănăstire care a fost construită între anii 1512-1517 şi sfinţită la 15 august 1517 de către patriarhul Teolipt al Constantinopolului, înconjurat de un sobor de arhierei greci şi români, egumeni de la Muntele Athos şi din ţară, preoţi de mir şi diaconi.
A doua zi după această sfinţire s-a proclamat, de către un sinod mixt, format din ierarhi români şi greci, dar şi din boieri prezenţi, canonizarea oficială a duhovnicului şi mentorului domnului, Sfântul Nifon al II-lea, fost patriarh ecumenic şi mitropolit al Ţării Româneşti. Sfântul Nifon a fost unul dintre cei mai mari luptători pentru apărarea credinţei creştine, din câţi au urcat pe tronul Patriarhiei Ecumenice după căderea Constantinopolului (1453).
Neagoe Vodă Basarab a acordat o atenţie deosebită nu doar bisericilor din ţară, ci şi celor din afara graniţelor ţării; a susţinut financiar patriarhiile Constantinopolului şi Ierusalimului, mănăstirile Cutlumuş, Hilandar, Marea Lavră, Dochiariu, Esfigmenu, Filotheu, Pantocrator, Sfântul Pantelimon (sau Russikon), Sfântul Pavel, Simonopetra, Stavronichita, Xiropotam şi altele din Muntele Athos, Meteorele şi alte aşezăminte monahale din Grecia ori mănăstiri din Siria de astăzi.
Pentru întărirea unităţii ortodoxe a creştinilor din sudul Dunării, aflaţi sub stăpânire otomană, Neagoe Vodă Basarab a sprijinit şi numeroase mănăstiri din Serbia: Cruşedol şi Dečani, Oreşcoviţa şi Trescoviţa de lângă Prilep, dar şi pe cele din Bitolia (Bitola) şi Cuşniţa, în Macedonia, şi altele.
Multe dintre aceste danii şi evenimente petrecute în Ţara Românească între anii 1504-1520 sunt menţionate în lucrarea istorico-aghiografică Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui Nifon, Patriarhul Constantinopolului scrisă de Gavriil Protul – ucenicul patriarhului Nifon – din porunca domnului.
Analizând faptele, rezultă că Neagoe Vodă Basarab a fost un bun domn şi mai ales un evlavios ctitor de mănăstiri şi biserici în ţară şi străinătate. Formarea sa duhovnicească, înclinaţia sa spre o viaţă isihastă (deşi trăită în lume), spre trezvie şi împlinire a poruncilor dumnezeieşti, spre cumpătare şi luptă înţeleaptă cu patimile şi cu păcatele în vederea sporirii întru cele bune se datorează în mare măsură ambientului deosebit în care a crescut, în preajma Craioveştilor, şi uceniciei sale pe lângă Sfântul Ierarh Nifon, scurtă pe pământ (1502-1508), dar continuată în veşnicie. Echilibrul sufletesc şi pacea interioară se reflectă în diplomaţia cu care a condus Ţara Românească, reuşind ca în cei nouă ani şi jumătate de domnie să menţină relaţii de bună vecinătate cu statele vecine, fără să se implice în vreun război, deşi vremurile erau foarte tulburi.
S-a strămutat la cele veşnice în anul 1521, în luna septembrie, şi a fost înmormântat în gropniţa bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, împreună cu fiul său Teodosie († 1522), doamna Despina Miliţa, devenită monahia Platonida († 30 ianuarie 1554), fiicele lor Ruxandra şi Stana, ultima călugărită Sofronia (care a fost căsătorită cu Ştefăniţă Vodă al Moldovei, nepotul lui Ştefan cel Mare), ginerele lor Radu de la Afumaţi (soţul Ruxandrei, ucis la 2 ianuarie 1529), precum şi copiii lor: Anghelina, loan şi Petronia; după anul 1916, aici vor fi îngropaţi şi regii României.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 8 iulie 2008, a hotărât ca domnul Neagoe Basarab să fie trecut în rândul sfinţilor, cu zi de pomenire 26 septembrie.
Preţuind exemplul şi faptele acestui domn luminat, ctitor de cultură românească, binefăcător al întregii Ortodoxii, promotor al valorilor creştine, prinţ al păcii şi trăitor isihast, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne întărească în a urma şi noi calea Sa cea dreaptă!