- Considerații generale, precizări istorice și motivația temei
Multe studii și file de pateric românesc, care tratează despre isihaștii români, încep, de regulă, cu secolele XIV-XV și nu din sec. III-IV, potrivit datelor istorice demonstrate științific.
Din păcate, chiar în câteva teze de doctorat despre Sf. Paisie, publicate recent, pe care nu aș dori să le numesc, se continuă cu aceleași erori de istorie și de patristică românească.
Este cunoscut faptul că în Dacia Pontică istoria monahismului românesc, conform izvoarelor istorice și arheologice[1], urcă până în secolele III-IV, prima sursă de inspirație monahală fiind de sorginte orientală (Palestina, Siria, Egipt, Asia Mică)[2], a doua sursă o constituia Capadocia, de unde era Sf. Mare Mucenic Sava Gotul (†372), a treia sursă era Țara Sfântă, iar la nord de Dunăre, monahismul vine din Iliricum și coasta Dalmației[3], de unde venea Sf. Niceta de Remesiana (366-414), și alți misionari, în deosebi în Banat[4].
Atunci când unii filologi români afirmă că monahismul românesc este de origine slavonă[5], dovedesc o totală ignoranță a istoriei, deoarece slavii au pătruns în spațiul carpato-pontico-danubian, abia în secolele VI-VII[6].
Se cunoaște faptul istoric că slavii în drum spre centrul Traciei (sec. VII) au distrus cele mai mari cetăți și mănăstiri din Dacia Pontică, silind pe mulți creștini și călugări români să se refugieze în Munții Buzăului și Codrii Vlăsiei.
Mai târziu, de aici s-a răspândit viața monahală și la nord de Dunăre, în Carpați, în toată Moldova, podișul Transilvaniei, Maramureș, etc., ajungând în secolele X-XI în toate zonele țării noastre[7].
Slavii se încreștinează abia în anul 988 sub cneazul Vladimir I al Kievului. Până la această dată să nu fi fost viață monahală și eclezială în spațiul carpato-pontic-danubian?
Așadar, eremiții (idioritmicii, pusnicii), trăitorii cenobitici și creștinii români „din cetate” (πόλεως), din sec. III-IV, au fost contemporani cu fondatorii monahismului: Sf. Antonie cel Mare (251-356) și cu Sf. Pahomie (256-349 și trăiau în același duh ascetic[8], din zestrea credinței apostolice lăsată de Sf. Apostol Andrei strămoșilor noștri traco-geto-daci[9], organizați în „prima Sedis episcopalis” de tip mitropolitan[10], ai neamului nostru, la Tomis[11], încă din epoca Sinodului I ecumenic (325)[12].
Episcopi, teologi, și călugări din Scythia Minor au luat parte la Sinoadele ecumenice I, II, III, IV[13], apoi la discuțiile și controversele teologice din sec. VI-VII, din Imperiul Bizantin[14] .
Când folosim sintagma de „călugări sciți”, adică vestiții teologi și filosofi: Ioan Casian (aprox. 360-431), Gherman (n. 358), Dionisie Exiguul (465-545), Ioan Maxențiu, Leonțiu de Bizanț, Petre Diaconul etc., care sunt menționați de izvoarele cancelariei papale și bizantine, trebuie să încorporăm și pe toți sihaștri (eremiții), nevoitorii vieții cenobitice și creștinii de rând din Scythia Minor, din sec. IV-VI, care au excelat duhovnicește prin viața lor ascetico-monahală, teologică și culturală[15].
1.1 Creștinismul românesc între etnie și cetățenie cerească
Creștinismul românesc bimilenar, cu o tradiție patristică apostolică, nu poate fi trecut ușor cu vederea, ci trebuie mereu adus în actualitate, reamintind generațiilor prezente și viitoare de rădăcinile, dinamismul, grija lui Dumnezeu față de viitorul popor Român, și de frumusețea gândirii patristice românești[16], pentru că „Părinții Bisericii sunt niște vii care se adresează unor vii”[17], spune un teolog apusean.
Tocmai cu acest gând patristic generos Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române a dedicat anul 2022: „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”.
Acești trei mari sfinți reprezintă triada făcliei isihaste a Ortodoxiei Universale, sunt paradigma spirituală și mistică a unui fenomen universal și de continuitate a revelației biblice și a tradiției ortodoxe în Biserica lui Hristos și pe teritoriul românesc. Ei reprezintă un răspuns mereu actual la taina existenței umane și la destinului ei spre destinația cerească.
Faptul că niciunul din cei trei sihaștri, de mai sus, nu este de origine românească[18] nu trebuie să ne complexeze sau să ne creeze sentimentul de inferioritate față de alte etnii și spiritualități creștine, întrucât specificul ortodoxiei românești constă în faptul că, în istorie, pe români i-a interesat mai puțin granițele și etnia, ci a contat mai mult cetățenia cerească cu sfinții și cu casnicii lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), în ciuda faptului că sinaxarele și calendarele sunt pline de Sfinți Români, din toate timpurile și din toate locurile[19].
„Etnia era nerelevantă pentru acele secole, contând în principal credința creștină și viața trăită în acord cu rânduielile creștine”[20], remarcă magistral Academicianul Ioan Aurel POP. Ar fi bine să rămânem, mai departe, în această gândire patristică strămoșească, pentru a evita orice formă de naționalism, războaie și derapaje etnice, așa cum vedem că se întâmplă astăzi, în aproprierea noastră, cu unele popoare ortodoxe, cu ideologie „pan-slavistă”, care sacrifică Pan-Ortodoxia de dragul granițelor și a orgoliilor naționaliste.
Sf. Paisie pe când era stareț la M-rea Dragomirna (1763-1775) întocmește un „îndreptar” (regulament – așezământ) cu 42 de reguli monahale, reformulate mai târziu și pentru viețuitorii Mănăstirilor Neamțu și Secu. La punctul 7 scria: călugării care „au fost de folos acestei dumnezeiești case, adică acei care din averile lor vor fi făcut ajutor mănăstirilor […], ajunși la bătrânețe sau supuși la boli și slăbiciune, să fie căutați cu multă îngrijire […]; deosebirea de neam și de treaptă să nu fie, nicidecum, pentru că toți sunt deopotrivă (egali n.m.) înaintea Preaputernicului Dumnezeu”[21].
Gândirea și trăirea sa preoțească pan-ortodoxă erau raportate la universalitatea și unicitatea neamului omenesc, care are pe Dumnezeu ca Tată Creator și Proniator pentru toți oamenii, indiferent de etnie sau religie (Amos 9, 7), redând astfel, adevărata Icoană a Ortodoxiei de pretutindeni.
Doar cu această convingere duhovnicească a putut ține Sf. Paisie în „armonie deplină peste o mie de călugări aparținând la peste 20 de etnii […], pecetluind unitatea monahală cu o viață liturgică intensă”[22], întrucât viața monahală este profund liturgică, dintotdeauna.
Unirea în suflet și în credință cu oamenii sfinți a trasat pentru români, mai întâi, hotarele cerului unei Românii creștine, după care s-au format, la vremea potrivită și granițele cele terestre. Prima unire a noastră cu Cerul a făcut-o Sf. Apostol Andrei. De aceea, pentru români, aproape două milenii, a fost mai importantă lărgirea și unificarea cerului deasupra noastră prin Hristos și cu sfinții Lui, decât unirea sistemică într-un singur stat (1918), ceea ce a dat impresia falsă că românii s-au mișcat mai greu în istorie, decât alții[23].
- Viața, activitatea monahală și opera sa
Sfântul Paisie (Petru din botez) s-a născut în Ucraina, la Poltava, pe 21 Decembrie 1722, fiind al unsprezecelea fiu, din cei doisprezece, al protoiereului Ioan și al prezbiterei Irina.
Învață să citească, datorită ostenelii mamei lui și a unui frate mai mare, preotul Ioan[24]. Urmează studiile la Academia duhovnicească din Kiev (1735-1739), unde învață limbile greacă, latină, slavonă și polonă[25], limba română o învățase din familie, întrucât părinții și o parte din rudele lui, de origine română, ar fi emigrat din Moldova în Rusia, odată cu Dimitrie Cantemir[26].
Nemulțumit de învățământul teologic kievean, pentru că era prea scolastic, intră în M-rea Liubeț, de pe malul Niprului, apoi în M-rea Medvedovski, unde se călugărește cu numele Platon, apoi merge le M-rea Lavra Pecersca[27].
Află din Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae – manuscris) a lui Dimitrie Cantemir[28] (1673-1723) despre viața îmbunătățită a călugărilor români și despre linia ortodoxă monahală de spiritualitate românească, de excepție și vine în Moldova[29], pentru prima dată în anul 1743, unde a viețuit temporar în Schiturile Dălhăuți (Vrancea), Trăisteni (Buzău) și Cârnu (Buzău), schituri aflate sub îndrumarea duhovnicească a starețului Vasile de la Poiana Mărului. În acest timp aceste ținuturi devin un adevărat „Sfânt Munte, de data aceasta românesc și chiar buzoian”[30].
În 1746 pleacă cu mai mulți călugări la Muntele Athos, din dorința de desăvârșire spirituală și se stabilește la Schitul Kyparis[31], de unde se retrage în pustie, ducând o viață idioritmică de asceză severă. În 1758 intră în Schitul „Sfântul Ilie”, care aparținea de M-rea Pantocrator, unde este hirotonit ieromonah la vârsta de 36 de ani, de către Episcopul Grigore de la Athos[32].
După 17 ani se întoarce de la Athos împreună cu 64 de călugări și este numit stareț la M-rea Dragomirna (1763-1775), cu acordul domnitorului Grigore III Calimachi, iar după ocupația austriacă s-a retras împreună cu 200 de călugări la M-rea Secu (1775-1779), după care este numit stareț la M-rea Neamț, la insistențele domnitorului Constantin Moruzi.
Întrucât vorbea românește foarte bine, corectează în timpul șederii la schiturile și Mănăstirile din Moldova și Țara Românească (prima ședere 1743-1746; a doua ședere 1763-1794), vechile traduceri patristice românești, care aveau un limbaj învechit; a tradus din grecește în românește un bogat text filocalic (626 pp.), apoi din grecește în slavonește 24 din 36 de Filocalii, sub titlul Dobrotoliubie (publicat în 1794)[33].
Nicolae Iorga, pe bună dreptate, scria că „Paisie a fost generalul copiștilor și traducătorilor, izvoditorilor și tâlcuitorilor de la Secu și Neamț”[34].
Sfântul Paisie a contribuit prin traducerile din literatura ascetică patristică cu peste 300 de manuscrise, dintre care 44 de scrieri le-a tradus sau corectat. „Remarcabilă pentru trăirea și cunoașterea mistică este lucrarea sa intitulată Alcătuire despre rugăciunea minții, redactată în șase capitole”[35] și Adeverire pentru rugăciunea minții[36].
La M-rea Neamț a continuat activitatea cărturărească[37] și duhovnicească cu viață de obște, în strânsă legătură cu rugăciunea minții, cu citirea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți[38], ducând o viață jertfelnică și plină de iubire sufletească, până la moartea sa, din 15 Noiembrie 1794[39].
M-rea Neamț, în vremea Starețului Paisie, a fost numită, pe drept cuvânt, „Athosul Românesc și Lavra cea mai importantă din Tebaida Moldovei”[40].
Este îngropat în pronaosul M-rii Neamț, plâns de tot soborul și credincioșii din împrejurimi. Slujba și necrologul au fost ținute de tânărul episcop Veniamin Costache (1768-1846), pe atunci episcop al Hușilor, venit și ca reprezentant al domnitorului Moruzi[41].
A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988, iar de Biserica noastră în 1992, cu proclamare oficială în 1994, la împlinirea a 200 de ani de la adormirea sa în Domnul[42].
- Principiile vieții monahale și unicitatea rugăciunii lui Iisus „îndeobște”
Monahismul românesc în timpul îndrumării și reîmprospătării vieții liturgice și administrativ-canonice a Sf. Paisie a căpătat rezonanțe pan-ortodoxe unice, întrucât a fost unicul duhovnic din spațiul ortodox, care a încercat coborârea rugăciunii inimii de la vârf, din rândul elitelor duhovnicești idioritmice, la bază, în sânul întregii comunități monahale[43], pentru ca toți, cu o singură gură și cu o singură inimă să slăvească pe Dumnezeu.
Astfel, rugăciunea minții este coborâtă în inima întregii comunități monahale, ca un singur mădular și un singur suflet în Hristos.
Un ucenic l-a întrebat pe Sf. Paisie: „pot, oare, toți monahii mănăstirii să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus? Starețul a răspuns: nu numai că pot, dar au chiar datoria să o facă. La tunderea în monahism, atunci când celui proaspăt tuns i se înmânează mătăniile, numite cu acest prilej «sabie duhovnicească», primește porunca de a se ruga necontenit, zi și noapte, cu rugăciunea lui Iisus […], îndeobște”[44].
Rugăciunea inimii la nivel personal (ideoritmic), o recomandă ca rugăciune a inimii întregii Mănăstiri (cenobitic), în jurul Sf. Liturghii și a rânduielilor tipiconale, în contrast cu tendințele veacului rațiunii revoltate a iluminismului raționalist, individualist și reducționist[45].
Această lucrare sfântă o realizează prin principiile monahale stabilite clar în cele 42 de puncte, din Așezământul lui Paisie, sintetizate pe patru direcții: „1. viața de obște; 2. o disciplină severă în spiritul vechilor asceți; 3. îndeletnicirea cu diferite meșteșuguri; 4. preocupări de îmbogățire a culturii teologice”[46].
În viața monahilor români, Sf. Paisie găsește ceea ce căuta de mult și își îmbogățește experiența de la Athos cu cea locală, românească, dezvoltând pe această temelie monahală o „școală de viață duhovnicească, o mișcare duhovnicească unică, aprinzând inimile cu iubire față de viața de mânăstire […], stârnind dorul de nevoință monahicească lăuntrică și de lucrare lăuntrică”[47], scrie biograful său Serghie.
Referitor la nevoința și lucrarea monahicească a Sf. Paisie, Părintele Stăniloae subliniază faptul că o „latură asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, ar fi încadrarea lucrării duhovnicești și organizatorice a lui, în ambianța românească în care a trăit, arătându-se, pe lângă ceea ce a dat el monahismului românesc, și ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta”[48].
- Câteva concluzii și o întrebare retorică
Conștiința și trăirea teologică a Sf. Paisie a avut ca fundament revelația divină a Sfintei Scripturi și experiența Ortodoxiei Universale, care cuprind posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu și vederea luminii dumnezeiești cu ochii trupului, însă, cu mintea care lucrează în inimă, încât omul să poată intra în comuniune cu Dumnezeu, printr-o relație tot mai conștientă cu Iisus Hristos, în lumina şi iubirea Lui: „întru Lumina Ta vom vedea Lumină” (Ps. 35, 9).
Studiile referitoare la viața Sf. Paisie de la Neamț ni-l prezintă ca un continuator al marilor Părinți ai Bisericii și totodată înnoitorul tradiției ascetice și isihaste, cu precădere în Biserica Slavă, Greacă și Română. A fost un sfânt providențial, care a înmănuncheat toate elementele contemporane lui şi toate posibilitățile ce puteau fi folosite de un duhovnic echilibrat și cu har, realizând o „sinteză între tradiția movileană a Ucrainei sale natale, între tradiția rusească, de la Nil Sorski până la Vasile de la Poiana Mărului, între tradiția românească şi între marea tradiție athonită” [49].
Deci, Sf. Paisie nu vine cu inovații sau reforme în rugăciune sau în viața administrativ-canonică a Bisericii, ci revigorează monahismul pe baze tradiționale universale și locale, prin care îndrumă pe monahi și pe „creștinii din cetate” să guste din „bogăția slavei” lui Dumnezeu (Romani 9, 23), care este veșnică (2 Timotei 2, 10; 2 Corinteni 4, 6; 1 Petru 5, 10) și dăruită de Dumnezeu prin har, încă din acest veac, pentru a vedea „slava Lui cu ochii noștri” (2 Petru 1, 16)[50] și a ne face părtași dumnezeieștii firi (2 Petru 1, 4).
Întrebarea retorică este: cât din această tradiție paisiană se mai respectă în viața monahală sau în cea comunitar-eclezială, în zilele noastre?
Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!
Pr. Dr. Docent Mihai VALICĂ
[1] Vezi: Emilian POPESCU, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976, Nr. 64 a, 97-98; Nicolae GUDEA et alii, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988, pp. 274; Vasile PÂRVAN, Descoperiri nouă în Scythia Minor. Stâncile cu inscripţii greceşti din pădurea Şeremetului, în: Analele Academiei Române, Seria II., vol. XXXV, 1912-1913. Memoriile Secţiei Istorice, Bucureşti, 1913, pp. 83-84.
[2] Constantin VOICU, Autori patristici în spaţiul carpato-danubian până în secolul al IX-lea, în: Revista Teologică, 4/1991; Emilian POPESCU, Contribution à la géographie de la Peninsule Balkanique aux V-e –VIII-e siècles de notre ère, în: Dacia, N. S., Nr. 13 (1969), 403-415; IDEM, Christianitas daco-romana, Ed. Academiei Române, 1994, 74-89; N. GUDEA et alii, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice,Oradea, 1988.
[3] Vezi: † Mitropolit Tit SIMEDREA, Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de anul 1370, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1967), pp. 673-687; IDEM, Monahismul în Țara Românească înainte de 1370, în: Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 7-8, pp. 674-677.
[4] Academician Ioan Aurel POP, Viața bisericească și monahismul de rit bizantin pe teritoriul României până la 1300, în: Monahismul Ortodox Românesc. Istorie, contribuție și repertorizare, vol. I, Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent, Ed. Basilica, București, 2014, pp. 347-379.
[5] Vezi: Dicționarul Explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei R.S.R., București, 1975, pp. 531, 564.
[6] Alexander DEMANDT, Die Spätantike Römische Geschichte von Diocletian bis Justinian, 284 – 565, Verlag C.H. Beck, München, 2007, pp. 248, 378ff.
[7] Academician Ioan Aurel POP, Viața bisericească și monahismul de rit bizantin pe teritoriul României până la 1300, în: Monahismul Ortodox Românesc. Istorie, contribuție și repertorizare, vol. I, Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent, Ed. Basilica, București, 2014, pp. 347-379.
[8] Vezi: Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, „Scythia Minor” (Dobrogea) și Biserica ei Apostolică. Scaunul Arhiepiscopal și Mitropolitan al Tomisului (sec. IV -XIV), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2006, p. 148.
[9] Vezi: Ion BARNEA, Considerații privind cele mai vechi monumente creștine de la Tomis, în: Pontica, XXXIV (1991), p. 272; Emilian POPESCU, Izvoare apostolice ale creștinismului românesc; Sfântul Apostol Andrei și Tomisul, în: S.T., XLVI (1994), nr. 1-3, pp. 81-88; Viorel IONIȚĂ, Activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei în Schythia Minor, în: „Biserica Ortodoxă Română“, CVI (1988), nr. 3-4, p. 97.
[10] Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, „Scythia Minor” (Dobrogea) și Biserica ei Apostolică. Scaunul Arhiepiscopal și Mitropolitan al Tomisului (sec. IV -XIV), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2006, pp. 103-117.
[11] Ion BARNEA, Din istoria Dobrogei. Românii la Dunărea de Jos. Perioada Dominatului, vol. II, în: Coll. Biblioteca Historica Romaniae, vol. IV, Bucureşti, 1968, 450-480.
[12] Eusebiu de CEZAREA, Scieri. Partea a doua. Viața lui Constantin cel Mare, în: col. Părinți și Scriitori Bisericești, trad. de Emilian Popescu et alii, București, 1991, p. 128.
[13] Constantin VOICU, Autori patristici în spațiul carpato-danubian până-n sec. al IX-lea, în: Revista Teologică, Sibiu, serie nouă, anul I (73), nr. 4, 1991, pp. 3-11.
[14] Ioan G. COMAN, Spiritualitate patristică în Scythia Minor. Ortodoxia credinței, în: Ortodoxia, XXIX (1977), nr. 2, p. 164-165.
[15] Vezi: Pr. Dr. Mihai VALICĂ, Bischöfe und bedeutende Theologen aus Skythia Minor (Scynthia),în: Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Freiburg, 2007, pp. 41-42.
[16] Vezi: Ioan G. COMAN, Actualitatea gândirii patristice, în: revista „Mitropolia Olteniei, XXVII, nr. 9-10, 1975, pp. 705-707.
[17] André MANDOUZE, în: Informations catholiques internaționales, Paris, nr.440, 15 Septembrie, 1973, p. 20.
[18] Petre I. DAVID, Cuviosul Paise cel Mare (Velicicovski) un desăvârșit monah român. Noi cercetări și ipoteze, în: Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr. 1-2, pp. 162-193, și extras 1-30, p. 1. Părintele Prof. David argumentează că era „originar din părinți români, plecați înainte spre ținutul Harcovului și Poltavei […], care au însoțit pe Dimitrie Cantemir în Rusia, după dezastrul de la Stănilești (11 Iunie 1711)”; Vezi și Mihail PAUL et alii, Cuviosul Paise cel Mare (Velicicovski) un desăvârșit monah român. Noi cercetări și ipoteze, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LII (1976), nr. 3-4, p. 302.
[19] Ioromonah Ioanichie BĂLAN, Vetre de sihăstrie românească secolele IV-XX, Ed. IBMBOR, București, 1982, pp. 575; Acatistul Sfinților Români, Ed. Apostolia, Paris, 2010, pp. 541. Notă: apare cu binecuvântarea IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, care în prefață scrie că acest Acatist este dedicat „Casnicilor lui Dumnezeu din sânul poporului nostru”; IDEM, ibidem, p. 5, iar între pp. 131-140 găsim Acatistul închinat Sf. Paise de la Neamț (Velicikovsky); vezi și: Pr. Dr. Mihail PAUL, Cuviosul Stareț Paise de la Neamț, în: Sfinți români și apărători ai Legii Strămoșești, Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 730.
[20] Academician Ioan Aurel POP, Viața bisericească și monahismul de rit bizantin pe teritoriul României până la 1300, în: Monahismul Ortodox Românesc. Istorie, contribuție și repertorizare, vol. I, Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent, Ed. Basilica, București, 2014, p. 351.
[21] Mircea PĂCURARU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1981, p. 282.
[22] Arhim. Hrisant TSACHAKIS, Sfântul Paise Velicikovski – înnoitor al vieții monahale și organizator al slujirii liturgice. Influențele operei sale în Bisericile Slavă, Greacă și Română, teză de doctorat, Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 11.
[23] Pr. Dr. Docent Mihai VALICĂ, România bimilenară, străjuită de munți și pecetluită de sfințirea Catedralei Mântuirii neamului în anul Centenarului și în pragul celui de al doilea Centenar și al treilea mileniu, în: Revista de Montanologie/Academia Română, nr. IX, Ed. Eurobit, Timișoara, 2018, pp. 185-188.
[24] Vezi: † Calinic BOTOȘĂNEANUL, Sfântul Cuvios Paise de la Neamț (15 Noiembrie), în: Sfinții – Prietenii noștri adevărați. Portrete în cuvinte, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 354.
[25] David Hugh FARMER, Paise de la Neamț, în: Oxford. Dicționar al Sfinților, trad. rom. de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, prefațat de Prof. Univ. Dr. Remus Rus, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, pp. 410-411.
[26] Vezi: Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia, vol. VII, București, 1977, nota 127, p. 89, referitor la studiul părintelui diacon Petre I. David, menționat mai sus, scrie: „Considerațiile aduse de autor pentru originea românească a lui Paise sunt foarte serioase și demne de luat în seamă”.
[27] David Hugh FARMER, Paise de la Neamț, în: Oxford. Dicționar al Sfinților, trad. rom. de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, prefațat de Prof. Univ. Dr. Remus Rus, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 410.
[28] Vezi: Dimitrie CANTEMIR, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, 1986. Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei din Berlin (secția orientalistica) în 1714, la cererea acestei instituții scrie lucrarea monografică Descriptio Moldaviae, în anul 1716. A circulat sub formă de manuscris până la tipărirea ei în germană apoi în rusă (1769, 1789). Materialul e organizat în trei părți: „Partea geografică”, „Partea politică” și „Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova”. Scrie că în vremea sa pădurile Moldovei „foșneau de miile de călugări”, ceea ce teologul Bandini scriea același lucru, încă din sec. XVI.
[29] Vezi: Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Isihaștii sau sihaștrii și rugăciunea lui Iisus în tradiția ortodoxiei românești, în: Filocalia, vol. VIII, București, 1979, p. 557.
[30] Pr. Horia CONSTANTINESCU, Schituri sau sihăstrii buzoiene. Mărturii ale vechimii creștinismului și continuității noastre pe aceste meleaguri, vol. I, Buzău, 1983, p. 339.
[31] Vezi: † Calinic BOTOȘĂNEANUL, Sfântul Cuvios Paise de la Neamț (15 Noiembrie), în: Sfinții – Prietenii noștri adevărați. Portrete în cuvinte, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 354-355.
[32] Vezi: Pr. Dr. Mihail PAUL, Cuviosul Stareț Paise de la Neamț, în: Sfinți români și apărători ai Legii Strămoșești, Ed. IBMBOR, București, 1987, 487.
[33] IDEM, ibidem, p. 556.
[34] Nicolae IORGA, Mănăstirea Neamțului. Viața călugărească și munca pentru cultură, M-rea Neamț, 1925, p. 44.
[35] David Hugh FARMER, Paise de la Neamț, în: Oxford. Dicționar al Sfinților, trad. rom. de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, prefațat de Prof. Univ. Dr. Remus Rus, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 410.
[36] † Calinic BOTOȘĂNEANUL, Sfântul Cuvios Paise de la Neamț (15 Noiembrie), în: Sfinții – Prietenii noștri adevărați. Portrete în cuvinte, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 356.
[37] Vezi: Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. I, 239 pp. și vol. II, 350 pp. ediția a II, Ed. Doxologia, Iași, 2010; vezi și lucrările lui Seghei CETFERIKOV, A. E. TACHIOS, Valentina PELIN și a părintelui Arhimandrit Ciprian ZAHARIA (1983).
[38] Pr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Filocalia. De la Sfântul Vasile cel Mare până în zilele noastre, în: Studii Teologice, XXXVIII (1980), nr. 1-2, pp. 66-80.
[39] Vezi: † Calinic BOTOȘĂNEANUL, Sfântul Cuvios Paise de la Neamț (15 Noiembrie), în: Sfinții – Prietenii noștri adevărați. Portrete în cuvinte, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 356-367.
[40] IDEM, ibidem, P. 356.
[41] Vezi: Documentul din Aprilie 1795, inventariat ca „Manuscris Românesc” în 1962, la Biblioteca Academiei R. S. România.
[42] Vezi Mircea PĂCURARU, Dicționarul teologilor români, București, 2002, p. 348; IDEM, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Iași, 2006, pp. 496-497; vezi și: Cuviosul Paisie de la Neamț, Autobiografia și Viețile unui stareț, ed. îngrijită și prezentată de diac. Ioan I. Ică jr, studiu introductiv de Elia Citterio, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, 304 pp.; Așezăminte și alte texte, ed. a II a revăzută și adăugită, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, 524 pp.
[43] Arhim. Hrisant TSACHAKIS, Sfântul Paise Velicikovski – înnoitor al vieții monahale și organizator al slujirii liturgice. Influențele operei sale în Bisericile Slavă, Greacă și Română, teză de doctorat, Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 11.
[44] Sfîntul Ignatie BRIANCIANOV, Viața și scrierile starețului moldovean Paise Velicikovski, în: Despre rugăciunea lui Iisus. Experiențe ascetice, vol. I, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 251.
[45] Arhim. Hrisant TSACHAKIS, Sfântul Paise Velicikovski – înnoitor al vieții monahale și organizator al slujirii liturgice. Influențele operei sale în Bisericile Slavă, Greacă și Română, teză de doctorat, Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 17.
[46] Diacon Ioan IVAN, Pr. Scarlat PORCESCU, Mănăstirea Neamț, Iași, 1981, p. 125.
[47] Seghei CETFERICOV, Paise starețul Mănăstirii Neamțu din Moldova, trad. de Patriarhul Nicodim, M-rea Neamț, 1943, p. 355; vezi și: Diacon Ioan IVAN, Paise Velicicovchi, în: Mitropolia Moldovei și a Sucevei, XXXIV (1958), nr. 1-2, pp. 130-133.
[48] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Isihaștii sau sihaștrii și rugăciunea lui Iisus în tradiția ortodoxiei românești, în: Filocalia, vol. VIII, București, 1979, p. 581.
[49] https://ziarullumina.ro/regionale/moldova/noi-teze-de-doctorat-sustinute-la-iasi-148161.html (accesat pe 04.04.2022).
[50] Pr. Dr. Nicolae Marius PAICU, Energiile necreate în lumina Sfintei Scripturi, a teologiei patristice și a dialogului ecumenic contemporan, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2010, pp. 107-117.
foto credit: ziarullumina.ro