Canonizarea în 1988 a Cuviosului Paisie de la Neamţ (†1794) de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi extinderea cultului de cinstire a sa şi în Biserica Ortodoxă Română prin hotărârea Sf. Sinod din 1992, cu data de pomenire 15 noiembrie, când a trecut de la viaţă la Viaţă- aşa cum scria biograful său, marele mitropolit Grigore al IV -lea Dascălul- constituie un îndemn pentru noi în a aprecia, venera şi preţui pe acest mare iubitor de Hristos şi de rugăciune.
Deşi nu s-a născut pe pământ românesc, a trăit cei mai mulţi ani ai vieţii sale (34) între părinţi, fraţi şi ucenici duhovniceşti moldoveni, munteni şi ardeleni, pe care i-a iubit, lucrând, din dragoste pentru Hristos, împreună cu ei la dobândirea mântuirii şi a vieţii veşnice, apropiind prin rugăciune cerul şi pământul, adunând laolaltă neamuri diferite.
A trăit în Veacul Luminilor, un veac zdruncinat de războaiele ruso-austriaco-turce, un veac bântuit de epidemii de ciumă, de cutremure, un veac în care Paisie Velicicovski a aprins aici la poalele Carpaţilor, un alt gen de lumini: ale Ortodoxiei, ale tradiţiei patristice bizantine transformată în lucrare vie asupra oamenilor.
Sfântul Paisie de la Neamţ este cel care a reuşit să creeze o nouă mişcare isihastă, ca în secolul al XIV-lea când isihasmul a răscolit şi unit cugetele Ortodoxiei de la Adriatica până la Marea Nordului, unindu-i în această lucrare duhovnicească şi cultural bisericească pe Calist I, Grigore Palama şi Filotei Kokkinos cu Nicodim de la Tismana, Eftimie al Târnovei, Grigore Tamblac cu Serghie de Radonej, stareţul Dometian şi Gavril Uric de la Neamţ, şi mulţi alţii. Ceea ce atrage atenţia în mod special este că Sfântul Paisie de la Neamţ a reînviat spiritul isihasmului şi puterea de viaţă a Predaniei Părinţilor în plin Secol al lui Voltaire, un secol care a vrut să doboare Crucea, …a vrut să şteargă ideea unei comunicări de la Dumnezeu către om, a unei Revelaţii; ceea ce a vrut să distrugă este o concepţie religioasă a vieţii (Paul Hazard, 1946).
Despre viaţa şi activitatea celui care în anii când a fost stareţ la Dragomirna, s-a îngrijit de alcătuirea Filocaliei de la Dragomirna, tot în acea vreme traducându-se integral în româneşte o altă încercare de florilegiu spiritual care precede monumentala antologie a lui Macarie şi Nicodim Crinii ţarinii atribuită de întreaga tradiţie lui Paisie Velicikovski, s-au scris nu puţine pagini.
Trebuie să subliniem un fapt care care nu trebuie trecut cu vederea: primele biografii ale stareţului Paisie au fost scrise de monahi români ucenici ai săi, apoi de monahi slavi la îndemnul stareţului Silvestru de la Neamţ, ardelean de origine.
Prima biografie a stareţului Paisie a fost scrisă la Mănăstirea Neamţ de Vitalie monahul, ucenic român intrat în obştea mănăstrii Dragomirna şi apoi urmându-l pe stareţ la Secu şi la Neamţ. această biografie a fost descoperită în 1919 de economul D. Furtună în Manuscrisul nr. 952 Biblioteca Academiei Române, şi mai apoi părintele prof. Ioan Ivan a redescoperit-o în textul autograf al autorului pe o carte de la Mănăstirea Neamţ. Aceluiaşi Vitalie i se datorează o altă scriere despre obştea paisiană, cu accentul pus pe opera stareţului român Ilarie, cel ce a reconstruit parte din chiliile de la Neamţ.
A doua biografie a stareţului – Manuscrisul slav nr 212 al Bibliotecii Mănăstirii Neamţ, a fost scrisă de ucenicul său Mitrofan, excepţional caligraf, care la îndemnul stareţului Silvestru, ajuns stareţ al Mănăstirii Neamţ cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi, a constatat că timp de 20 de ani nimeni nu se îngrijise să consemneze amintirile ucenicilor, acum bătrâni, despre stareţul lor.
A treia biografie – Manuscrisul nr 154 românesc – Biblioteca Mănăstirii Neamţ scrisă în limba română se datorează lui Isaac Dascălul, bun cunoscător al limbii greceşti în obştea paisiană, a fost descoperită de arhim. Ciprian Zaharia, fostul stareţ al Mănăstirii Bistriţa, fiind inclusă în Istoria Mănăstirii Neamţ de arhimandritul Augustin.
O altă biografie a fost scrisă de către învăţatul monah şi ucenic din ultimii ani de viaţă ai stareţului, Grigore, viitorul mitropolit Grigore al IV-lea Dascălul, lucrare supervizată de mitropolitul Veniamin Costachi şi tipărită la Mănăstirea Neamţ în 1817 în Adunare a Cuvintelor celor pentru ascultare.
A cincea, am putea spune deosebit de importantă, a fost scrisă la îndemnul stareţului Silvestru de Monahul Platon, fost secretar al stareţului Paisie, diortosită în limba română de Chiriac Duhovnicul, tipărită abia în 1836.
Dar contribuţia românească la eternizarea vieţii şi faptelor stareţului Paisie nu se opreşte la cele cinci biografii scrise în primul sfert de veac XIX, întrucât în ultima sută de ani, numeroase sunt studiile şi articolele publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate dedicate celui care a dat monahilor din tot Răsăritul ortodox puterea de a fi lumini şi surse de mântuire.
Stareţul Paisie de la Dragomirna, Secu şi Neamţ a fost cel care a creat un val de reînnoire a vieţii duhovniceşti ortodoxe, cu vaste implicaţii şi consecinţe de ordin cultural, curent care este numit pentru prima dată de N. Iorga – paisianism.
Sfântul Paisie este un adevărat Ambasador al Ortodoxiei în Veacul Luminilor în această privinţă este plină de semnificaţie frumoasa mărturie pe care o aduce ucenicul şi biograful amintit mai devreme, Grigore Dascălul, viitorul Mitropolit al Ţării Româneşti Ca precum dumnezeescu Apostol zice pentru cei credincioşi: Nu iaste iudeu, nici elin, nu iaste rob nici slobod, nu iaste parte bărbătească sau muierească, că toţi voi unul sânteţi întru Hristos Iisus aşa şi la Cuviosul nu era moldovean şi malorusian, nu era rumân şi moscal, nu era grec şi bolgariu, ci toţi unul era, fii ai Sfinţiei sale, fiind fii ai ascultării.