Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în şedinţa sa de lucru din 20 iunie 1992 – l-a trecut în rândul sfinţilor pe Sfântul Mucenic Sava, care timp de 38 ani şi-a apărat credinţa în Iisus Hristos până la sacrificiul suprem, înfruntând pe prigonitorii Creştinismului şi strălucind ca o lumină în mijlocul poporului, având ca zi de pomenire la 12 aprilie.
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Sfântul Sava s-a născut într-o familie de buni creştini pe la anul 334, într-un sat din părţile Buzăului, nu departe de râul Buzăului, numit în limba daco-tracică Mousaios. Sfântului Sava (334-372) i s-a spus Gotul pentru că era socotit a fi „got de neam”, deoarece în acea vreme Dacia Traiană era stăpânită de goţii migratori.
Despre el se spune că ar fi fost călugăr şi cantorul bisericii din sat; de aici şi prietenia duhovnicească pe care o avea cu preotul Sansalas, slujitorul bisericii din satul respectiv, precum şi cu alţi preoţi din parohiile învecinate. Era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas – care păstorea într-o parohie apropiată – la care, atunci când preotul Sansalas lipsea, se ducea ca să se roage împreună.
Din păcate, după strămutarea la cele veşnice a împăratului Constantin cel Mare (20 mai 337) şi preluarea tronului de către Constanţius, fiul aceluia, creştinii din Dacia Carpatică – sau Gothia, cum mai era numită – au suferit din pricina prigoanei regelui Athanaric al goţilor. Acesta urmărea să-i întoarcă de la credinţa cea adevărată în Iisus Hristos, impunându-le – totodată – acestora să mănânce „din jertfele consacrate idolilor”.
Sfântul Sava nu numai că nu a acceptat să mănânce din jertfele idoleşti, ci a încercat să-i oprească de la cădere pe toţi cei care se numeau creştini. Atunci, regele Athanaric – conducătorul goţilor păgâni – înfuriindu-se, a dispus, drept pedeapsă, ca Sava să fie exclus pentru o vreme din comunitate. Sătenii îl cunoşteau „încă din copilărie” ca fiind un om „drept, cucernic, blând, inteligent, bun misionar şi foarte râvnitor în apărarea credinţei”.
Din dorinţa de a-i lua apărarea în faţa autorităţilor, unii dintre ei s-au oferit să le spună goţilor păgâni – sub jurământ – că toţi din acel sat, inclusiv Sfântul Sava, slujesc idolilor. Însă Sfântul Sava – luând la cunoştinţă despre intenţia lor – nu a acceptat ca cineva să jure fals în apărarea lui şi de aceea a ieşit în mijlocul adunării, mărturisind personal că este creştin.
Atitudinea sfântului a atras asupra sa ura regelui Athanaric, care a poruncit ca Sava să fie scos afară din sat, mai ales că era un om sărac. Excluderea sa din comunitate nu a fost singura măsură opresivă luată de către autorităţile păgâne împotriva credinţei declarate din partea Sfântului Sava şi a preotului Sansalas, ci regele Athanaric a înăsprit persecuţiile împotriva întregii Biserici a lui Hristos.
Mai mult, în Săptămâna Luminată – în a treia zi de după Învierea Domnului a anului 372 – Atharid, fiul dregătorului Rothesteu, a năvălit noaptea, împreună cu o ceată de nelegiuiţi, în casele preotului şi cantorului, pe care i-a arestat, după care i-a bătut cu bice şi nuiele şi i-a alergat cu picioarele goale, până târziu în noapte, printre cioturile unei păduri arse în urma unui incendiu. Şi pentru că aceştia au ieşit nevătămaţi în urma „corecţiilor” administrate de persecutori, Atharid a dispus ca Sfântul Sava să fie răstignit pe osii de căruţă – una pentru mâini şi o alta pentru picioare – lăsându-l peste noapte pradă păsărilor răpitoare şi animalelor sălbatice. Spre dimineaţă, tânărul Sava a fost eliberat din obezi de femeia care pregătea masa prigonitorilor. Când Atharid s-a trezit şi a aflat de gestul acelei femei, a poruncit ca să i se lege sfântului mâinile şi să fie spânzurat de grinda casei, dacă nu va mânca din mâncărurile închinate idolilor. Dar, şi de această dată, Sfântul Sava a refuzat, spunându-le că „acele mâncăruri sunt mâncăruri ale pierzării, necurate şi spurcate întocmai celui care le-a trimis”.
Insultele rostite de Sfântul Sava la adresa lui Atharid l-au determinat pe unul dintre cei trimişi să arunce cu un drug de fier ascuţit în pieptul sfântului, încât cei care erau de faţă au crezut că îndată va muri. Însă nu a fost aşa! Credinţa Sfântului Sava în Iisus Hristos a făcut ca intensitatea acelor lovituri să se reducă aşa de mult, încât sfântul a avut impresia că aceia au „aruncat în el cu un fir de lână”.
În cele din urmă, Sfântul Sava a fost condamnat la moarte prin înec, iar preotul Sansalas a rămas încarcerat. Ajunşi pe malul râului Mousaios, cei din „plutonul de execuţie” – constatând că Sfântul Sava a fost condamnat la moarte pe nedrept – s-au sfătuit între ei ca să-l elibereze. Sfântul – ascultându-le intenţia – nu a fost de acord cu decizia lor, ci chiar i-a îndemnat să pună în aplicare sentinţa primită; mai ales că „îngerii în slavă erau nerăbdători ca să-l primească”.
După ce l-au înecat, l-au scos din apă şi l-au lăsat pe malul râului pradă hienelor şi păsărilor răpitoare. Numai că nu a fost să fie după cum au gândit ei pentru că, aflându-l fraţii întru credinţă, l-au îngropat întru ascuns.
Doi ani mai târziu, în anul 374, Sfântul Vasile cel Mare cerea lui Iunius Soranus – preastrălucitului duce al Sciţiei Minor – să-i trimită, cu îngăduinţa Bisericii din Gothia, moaştele Sfântului Mucenic Sava în Capadocia. Primirea moaştelor a fost confirmată de Arhiepiscopul Capadociei prin Epistola 164, scrisă la anul 374. Din epistolă reiese că Sfântul Ierarh Bretanion al Tomisului, cel care ar fi redactat actul martiric al Sfântului Sava și a înlesnit trimiterea moaștelor lui la sud de Dunăre, își avea originea în regiunea Capadociei.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în şedinţa sa de lucru din 20 iunie 1992 – l-a trecut în rândul sfinţilor pe Sfântul Mucenic Sava, care timp de 38 ani şi-a apărat credinţa în Iisus Hristos până la sacrificiul suprem, înfruntând pe prigonitorii Creştinismului şi strălucind ca o lumină în mijlocul poporului, având ca zi de pomenire la 12 aprilie.