La întrebarea „Care îți este numele?”, a răspuns plin de curaj: „Dacă mă întrebi de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian, dacă, dimpotrivă, cauţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. La cea de-a doua întrebare: „De ce ai adus ocări nemuritorilor zei?”, Emilian nu a stat pe gânduri, mărturisind: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti idoli neînsufleţiţi, ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află niciun fel de grăire”.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sfântul Emilian, soldat roman în cetatea Durostorum (Silistra de astăzi, în Bulgaria), a pătimit în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). I se spunea „Apostatul” acestui nepot al Sfântului Împărat Constantin cel Mare pentru că s-a lepădat de credinţa creştină, declarându-se pontifex maximus, adică mai-marele preoţilor idolatri.
Este cunoscut faptul că, în timpul domniei lui, Creştinismul a fost interzis în tot Imperiul Roman; pentru a se asigura că toţi locuitorii „se închină zeilor şi neîncetat le aduc jertfe cu toată cinstirea”, împăratul l-a trimis în cetatea Durostorum pe Capitolin, vicarul Traciei, ca să ţină lucrurile sub control.
Capitolin, apreciind vigilenţa autorităților din cetate, în semn de aleasă mulţumire, le-a oferit un ospăţ pe măsură. Printre invitaţi s-a numărat şi Emilian, fiul prefectului Sabbatianus din Durostorum, care era militar de carieră. Când petrecerea era în plină desfăşurare, Emilian –un creştin plin de râvnă – a intrat în templul din cetate şi a distrus cu un ciocan de fier toate statuile zeilor, a răsturnat jertfelnicele şi cele așezate pe ele, după care a închis uşa şi s-a retras ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Apropiindu-se timpul rugăciunii, cei ce slujeau zeităților au intrat în templu, fiind întâmpinaţi de acea priveliște dezolantă din interior. Derutaţi, s-au dus în graba mare şi l-au înştiinţat pe Capitolin, superiorul lor, iar acesta a poruncit să fie găsit vinovatul pentru a fi pedepsit ca atare.
Aplicându-se regula „primul ieşit, primul condamnat”, vina a căzut pe un trecător pe care, socotindu-l a fi făptaşul, l-au arestat, supunându-l la diferite torturi. Atunci Emilian, văzând câte pătimeşte acel om pe nedrept, s-a predat, mărturisindu-le soldaţilor că el este autorul.
Aşa se face că, după ce l-au încătuşat, l-au adus înaintea lui Capitolin care i-a adresat câteva întrebări. La întrebarea „Care îți este numele?”, a răspuns plin de curaj: „Dacă mă întrebi de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian, dacă, dimpotrivă, cauţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. La cea de-a doua întrebare: „De ce ai adus ocări nemuritorilor zei?”, Emilian nu a stat pe gânduri, mărturisind: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti idoli neînsufleţiţi, ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află niciun fel de grăire”.
Înfuriat de răspunsurile primite, Capitolin a cerut slujitorilor să-l dezbrace şi să-l bată pe tot trupul cu vine de bou, până îl „vor umple de răni adânci”. Comandantul credea că astfel îl va determina pe Emilian să renunţe la a se mai numi „rob al lui Hristos”. Însă toate încercările și chinurile au fost în zadar.
Văzând aceasta, Capitolin l-a condamnat pe Emilian la moarte prin incinerare, ca nu cumva curajul şi statornicia lui în credinţă să fie urmate şi de alţii. Aflând sentinţa, înainte de a fi aruncat în focul deja pregătit, nu departe de malul Dunării, Emilian le-a cerut soldaţilor persecutori să-l lase câteva clipe să se roage. După ce a terminat de rostit rugăciunea, fiind aruncat în foc, s-a întâmplat ceva minunat. „Focul, care parcă l-ar fi cunoscut pe mucenicul lui Hristos, nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins.” În actul său martiric se spune chiar că focul – mânat, probabil, de vreun vârtej, n.n. – s-a năpustit asupra slujitorilor lui Capitolin, arzându-i de vii.
După această întâmplare, Emilian, simţindu-şi sfârşitul aproape în urma bătăilor primite înainte de condamnarea la moarte, a găsit de cuviinţă să-L proslăvească pe Dumnezeu. Întorcându-se cu faţa spre Răsărit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, ridicându-şi privirile către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!”. Şi sfârșind rugăciunea, a adormit în pace, fiind înmormântat de soţia lui Capitolin – care era creştină în ascuns – şi de ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos, după toată rânduiala din acea vreme, în ziua de 18 iulie a anului 362. Locul ales pentru martirul lui Hristos se afla undeva în apropierea oraşului Durostorum, numit de localnici Gedina, azi Silistra în Bulgaria.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 20 iulie 1992, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire liturgică la 18 iulie.