Născut în 26 octombrie 1624, de părinții Leontari și Misira, cu rădăcini în Transilvania, călugărit la Mănăstirea Probota, devenit Episcop de Huși în 1658, apoi Episcop de Roman în 1660, iar din 1671 Mitropolit al Moldovei, până în 1686, cu o întrerupere, reținut în Polonia din 1686 până în 1693, Sfântul Mitropolit Dosoftei a fost un om al lui Dumnezeu, uneori aflat înaintea timpului său, din punct de vedere omenesc, care a lucrat, cu smerenie, pricepere și osteneală, în via lui Dumnezeu din Moldova, din neamul românesc, dar și, în ceea ce privește învățătura dogmatică, în Biserica Universală.
Situația internațională
Având o înaltă poziție bisericească și fiind în contact continuu cu elita politică a Moldovei, dar și a țărilor vecine, pentru a înțelege gândirea și demersurile sale, întâi este nevoie să prezentăm pe scurt ce se întâmpla în aceasta parte a Europei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Imperiul Otoman, care domina cu putere Țara Românească și Moldova, schimbând aici domnitorii rapid, se află în epoca sa de maximă expansiune în Europa. În 1683, turcii au ajuns la Viena și, după un asediu de două luni, prin efortul direct al regelui polonez Jan III Sobieski, dar și prin lipsa de combativitate a corpurilor de armată românești pe care le aveau, sunt înfrânți. Consecința înfrângerii a fost că, după 300 de ani de regres, Imperiul Roman de națiune germană, condus de habsburgi, preia inițiativa în lupta pentru teritorii cu Imperiul Otoman.
La începutul secolului următor, turcii vor pune pe tronul Moldovei și Țării Românești domnitori din Fanar, ca semn al lipsei de încredere și al puterii de dominare asupra celor două principate, și vor ajunge stăpânii direcți ai cetății Hotin, între 1711 și 1812.
Bisericește, în Europa Occidentală, reforma dăduse naștere confesiunilor protestante, iar contrareforma încerca să recâștige teren, inclusiv prin extinderea catolicismului spre est, prin uniație.
Contribuție la dezvoltarea limbii române
Sfântul Mitropolit Dosoftei este cunoscut în cultura și civilizația românească prin contribuția sa la dezvoltarea limbii române. În particular, despre locul său în poezia română, implicit în procesul istoric al formării limbii române culte, cea mai potrivită caracterizare este a profesorului Eugen Munteanu, care îl consideră „primul și cel mai mare poet român de până la Eminescu”[1].
Impactul imediat în cultura populară și în limbă a fost determinat de apariția primei sale tipărituri, Psaltirea în versuri[2], în 1673. Ca și celelalte cărți ale sale, aceasta a circulat în tot spațiul românesc și, în plus, a pătruns foarte mult în creația populară, cântecele de stea și colindele, cu rădăcini păgâne, preluând multe fragmente de psalmi. În Psaltirea în versuri a preluat limba populară, dar, ca orice scriitor, a rafinat-o și a îmbogățit-o[3].
Introducerea limbii române în cult
Prezența limbii române în cult, pe cât ni se pare astăzi de firească, pe atât era de dificil de realizat în trecut, din două motive.
Primul este că trecerea de la limbile considerate sfinte, greaca, latina și slava, la limbile naționale a fost un proces care nici astăzi nu este încheiat în unele Biserici Ortodoxe.
Este adevărat că Sfântul Dosoftei nu a fost primul care a tipărit cărți de cult în limba română, nici în Moldova – aici a fost Sf. Mitropolit Varlaam –, nici în general în spațiul românesc – meritul este al diaconului Coresi, cu 100 de ani înainte. Lucrările diaconului Coresi și ale Sf. Mitropolit Varlaam nu deveniseră însă normative și puteau rămâne niște începuturi necontinuate sau cu o continuare amânată timp de secole.
Actualizarea limbajului a fost dificil de înfăptuit și în alte Biserici. Când Patriarhul Nikon (1652–1658), în Rusia, a supervizat și realizat revizuirea textele liturgice slavone după textele grecești, a urmat schisma rascolnicilor. În Biserica Greacă, pentru prima dată ieromonahul Maxim Kalliopolites traduce în 1638 în neogreacă Noul Testament, iar lucrarea lui a fost condamnată de trei Sinoade grecești, iar o versiune tipărită în 1703, a fost arsă[4].
În plus, trecerea la limba română era realizată și promovată de confesiunile protestante și era ușor de făcut o asociere cu ele pentru cei care susțineau trecerea. În 1544, la Sibiu, fusese tipărit Catehismul românesc luteran – prima carte tipărită în limba română[5]. Diaconul Coresi tipărise texte de învățătură și de slujbă în românește, unele curat ortodoxe, altele (Catehismul, Liturghierul, Evanghelia cu învățături, Molitvelnic) la inițiativa unor clerici protestanți sau cu mari influențe protestante.
De la Liturghierul tipărit de diaconul Coresi în 1570 au trebuit să treacă 109 ani până când Sfântul Dosoftei a tipărit Dumnezăiasca Liturghie[6], în 1679 (a urmat a doua ediție, îmbogățită, în 1683). Liturghierul lui Coresi avea doar Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, acum Sf. Dosoftei le tipărește pe toate trei și adaugă mai multe rugăciuni[7]. În titlul extins al cărții, el arată ținta sa: Dumnezăiasca Liturghie, acmu întăi tipărită rumânește, cu multă osârdie, să-n-țăleagă toț spăsenia lui Dumnezău cu întreg înțăles.
A circulat în tot spațiul românesc și a fost primul Liturghier tipărit în limba română asumat de un ierarh ortodox.
În prima ediție, în prefață, citează răspunsul Patriarhului Antiohiei Teodor Balsamon la întrebarea Patriarhului Alexandriei Marcu despre obligativitatea limbii grecești: „Deci cei ce sînt cu adevărat ortodocși, și dacă vor fi cu totul nepărtinitori (n.n. nepărtași, necunoscători) limbii grecești, pre limba sa slujească svânta Liturghie”.
Importanța celor două ediții a fost mărită de faptul că Sf. Mitropolitul Antim Ivireanul al Țării Românești a făcut corecturi și a tipărit două ediții, în 1708 și 1713, care au rămas baza Liturghierelor până în prezent.
La fel de greu a fost și cu celelalte cărți de cult. După prima traducere tipărită a Psaltirii în română a fost făcută de diaconul Coresi, în 1570; a doua tipărire a fost în 1651, cu purtarea de grijă a Sf. Mitropolit Simion Ștefan, traducerea fiind făcută de un grup de cărturari din jurul lui; în 1680, Sf. Dosoftei a publicat varianta tradusă de el, Psaltirea de-nțăles[8]. În prefață, el scrie: „Grădina încuiată și fîntîna pecetluită, de dînsele de-amîndoaă ce folosu-i?”, citându-l apoi pe Sfântul Apostol Pavel „mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea mea să grăiesc, ca și pre alții să învăț, decît dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”, iar mai departe adaugă: „pentr-aceaia […] cu cît ne-au fost putearea înțălesului am silit și am scos pre înțăles rumănesc această svintă carte Psaltirea”.
Ea a fost folosită de alcătuitorii Bibliei de la București, din 1688.
De la Molitvenicul tipărit întâi de diaconul Coresi, care deși se numea așa nu era practic un Molitfelnic ortodox, tot peste mai bine de o sută de ani a apărut o a doua tipărire în română, de către Sf. Dosoftei – Molităvnic de-nțăles[9], 1681. Și textul lui a fost folosit de Sf. Antim Ivireanul și a contribuit la textul normativ până azi al Molitfelnicului[10].
Prin întreaga sa operă pe care a reușit să o tipărească – la lucrările de mai sus adăugându-se Viața și petrecerea sfinților[11], 1682-1686, Parimiile de preste an[12], 1683 (care conțin și elemente de Triod, Penticostar și Minei), și o parte din Octoih (despre care nu știm dacă a fost difuzat sau nu), practic Sf. Dosoftei a dat posibilitatea săvârșirii întregului cult în română.
Greutatea de care am vorbit l-a făcut să justifice la fiecare tipăritură demersul său. De exemplu, la sfârșitul Parimiarului din coligatul 2505 aflat la Mănăstirea Putna, el pune un text în limba greacă despre faptul „că nu iaste a opri a cânta Liturghie rumănește”.
Să menționăm că Sf. Varlaam, care a beneficiat de sprijinul lui Vasile Lupu, tipărise în 1643 Carte românească de învățătură, în care erau predici, dar nu text sacru. Desigur, fusese o treaptă importantă și necesară, dar ea trebuia continuată.
Poate cel mai elocvent argument pentru dificultatea pe care și-a asumat-o este o observație a Mitropolitului Teodosie al Țării Românești, care tipărește în 1680 un Liturghier slavon; pune tipicul în română și scrie „Liturghia totă a o prepune pre limba noastră și a o muta, nici am vrut, nice am cutezat”[13].
Motivația și programul Sf. Dosoftei au fost clare: toată slujba din biserică să fie înțeleasă de credincioși, pentru că acesta le va fi de folos duhovnicește. Atât de mare era accentul pe înțelegerea de către oameni a slujbelor, încât două dintre cărți au în titlul specificația „de înțeles” – Psaltirea în proză și Molitfelnicul: Psaltirea de-nțăles, Molităvnic de-nțăles.
Traducerea având ca scop folosul oamenilor, pentru aceasta era strict necesar să nu fie alterat conținutul transmis. În citatul din Patriarhul Teodor Balsamon se află menționată și fidelitatea față de original: „având copii identice ale obișnuitelor sfinte rugăciuni, precum cele traduse din antologii bine alcătuite cu ajutorul textelor grecești”.
Unele dintre cuvintele introduse în limbă în cadrul traducerii au rămas. De la el avem în română termenii: ființă, neființă, fire, fiind, purcedere, ipostas, ipostasuri, creatură, figură, formă, președinție. Altele nu au rămas; încercând să arate proprietățile ipostatice ale persoanelor Sfintei Treimi, el inventează formula „al săului său”[14]: „cum are Părintele al săul său a naşte pre Fiiul şi a scoate Duhul Svînt, şi cum are Fiiul al săul său a să naşte din Părintele, aşea şi Duhul Svânt are al săul său a purceade din Părintele şi a să odihni pre Fiiul. Aşea li-i osăbiciunea, numai cu cît să osăbăsc al săurile persoanelor: Părintele are osăbiciune cu părinţiia şi Fiiul cu fiiia şi Duhul Svânt purceaderea. Că Părintele naşte, Fiiul să naşte, Duhul purceade” (Parimiile preste an).
Astfel, printr-un efort uriaș – la Psaltirea în versuri știm că a lucrat cinci ani, de exemplu –, Sf. Dosoftei s-a făcut un părinte mult-milostiv, luminător al poporului român întru Hristos.
Apologet ortodox
Dimensiunea de mare apologet a Sf. Dosoftei s-a văzut mai ales în activitatea sa din Polonia[15]. Aici a intrat cu toată erudiția patristică, cu toată capacitatea de traducător și cu toată autoritatea teologică care i se recunoștea de către teologii de la Kiev și de cei de la Moscova în disputa acestora privind prefacerea – cei de la Kiev fiind influențați de apropierea de spațiul catolic.
A tradus din greacă în slavonă fragmente din Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, 12 scrisori al Sf. Ignatie Teoforul (7 autentice, 5 neautentice), Istoria bisericească și privire mistică a Sf. Gherman al Constantinopolului, o tâlcuire a Sfintei Liturghii, Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră a Sf. Simeon al Tesalonicului, Mărgăritare, 40 de cuvântări – 34 ale Sf. Ioan Gură de Aur, 2 ale Sf. Efrem Sirul și 4 ale altor sfinți, Constituțiile Apostolice și a realizat o antologie de texte patristice și liturgice Despre prefacerea Sfintelor Daruri. Îndeosebi această ultimă culegere a avut un mare impact în dezbatere.
O viață duhovnicească, închinată lui Dumnezeu și semenilor
Ne putem întreba: cum de a avut Sf. Dosoftei atâta hotărâre și atât curaj să facă trecerea la limba română? Cum a știut să unească binele din tradiția ortodoxă – adevărul conținutului – cu binele formei – traducerea în limba înțeleasă de comunitate, urmând dezvoltarea din Occident, din confesiunile protestante apusene? Cum a avut puterea duhovnicească să implementeze această schimbare uriașă, fără să apară contestări în rândul clericilor, monahilor, laicilor? Chiar dacă schimbarea nu s-a definitivat în vremea lui, ci va mai trece mai mult de jumătate de secol până să fie definitivă, contribuția sa a fost decisivă.
Răspunsul este în propria sa viață duhovnicească, prin care a cunoscut și a împlinit voia lui Dumnezeu.
Ceea ce a tradus a trăit în sufletul său. Iată cum descrie motivația transpunerii Psaltirii în versuri: „Pentr-aceea ni s-au părut smereniii noastre a hi de treabă și de folos de spăsenie (n.n. mântuire) tâlcovania aceștii svinte cărț a Svântului proroc David, carea este plină de rugă și plină de tainele cele mari a lui Dumnezău. Pentr-aceea, cu mult trudă și vreme îndelungată, precum am putut mai frumos, am tâlcuit ș-am scris precum au vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”.
Ion Neculce, în portretul pe care i-l face, surprinde erudiția și viața duhovnicească, inclusiv cununa virtuților, smerenia, neasemuite, și faptul că socotit sfânt de către contemporani:
„Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui. Și era neam de mazil; prè învățat, multe limbi știè: elinește, lătinește, slovenește și altă adîncă carte și-nvățătură, deplin călugăr și cucernic, și blînd ca un miel. În țara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela.
După ce l-au dus la Jolfa, îl punè craiul Sobețchie de s-îmbrăca cu hainele cele scumpe și odoarăle mitropoliei țărîi noastre, de făcè liturghii la dzile mari și iordan la Boboteadză, dup-obiceiul țărîi noastre, de să mira craiul și toți domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are beserica țărîi noastre.
Cantimir-vodă să mîniese pe-cel mitropolit și-i făcusă afurisănie de la patriarhi. Dar nemic de dînsul nu s-au atinsu, că dzic oamenii că-i sfînt, iar de Cantimir vodă s-au atinsu, că l-au găsit legat. Ce nu să știe, dintr-acee pricină au dintr-alte”. (Letopisețul Țării Moldovei, cap. XI)
Cununa mărturisirii în Polonia
Vorbind despre viața sa duhovnicească, încununarea ei a fost sacrificiul trăirii în Polonia, în ultimii ani ai vieții.
Istoricii au citit documentele și au dat diferite interpretări la acțiunile care au dus la viețuirea în Polonia și la statutul său de acolo.
În continuare, fără a face un studiu istoric, voi prezenta elementele care consider că punctează faptele și gândirea sa și voi cita câteva texte contemporane lui, pe care le consider a ilustra fațetele adevărului situației în care s-a aflat.
În 1686, văzând că nu reușește să împiedice să fie luate moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și odoarele și arhiva Mitropoliei de către regele polon Jan III Sobieski, a forțat gesturile de protest și de împotrivire până a fost luat și a plecat cu moaștele, scopul fiind să se întoarcă înapoi cu ele sau să dea șanse maxime aducerii înapoi a moaștelor și a proprietăților Mitropoliei și mănăstirilor. În Polonia, a stat într-o poziție considerată de alții ambiguă, în care nu acuza regele Poloniei că a luat moaștele ca pradă de război (ceea ce ar fi făcut ca ele să fie considerate în mod legitim ca aparținând Poloniei), nu cerea să se întoarcă singur (ceea ce ar fi însemnat o acceptare din partea sa a rămânerii acolo a moaștelor, odoarelor și arhivei), ci îi cerea mereu să îi dea drumul în Moldova cu moaștele – niciodată fără moaște.
Despre faptul că regele polon a luat moaștele și odoarele fără voia Sf. Dosoftei, este elocventă mărturia lui Dimitrie Cantemir. Acesta, în biografia tatălui său, Vita Constantini Cantemyrii, care îi fusese potrivnic Sf. Dosoftei, scrie: „Au prădat leșii și sfintele vase, ba și moaștele sfântului Ion Nou – împreună cu mulțime de nestemate și de alte odoare de argint și de aur – le-a luat cu sine, iar pe însuși mitropolitul, care probozea (n.n. certa, mustra) în gura mare nelegiuirea ostașilor, rugându-se de îndurare, a poruncit să-l ia cu dânșii în robie”.
Intenția sa și grija concretă pentru a începe procesul de întoarcere a celor răpite sunt manifestate din primul act după ajungerea în Polonia. Ajuns la Stryj, unde regele polon îi stabilește domiciliul, Sf. Dosoftei a făcut un inventar amănunțit a tot ce fusese luat din Moldova de rege. La sfârșit, scrie testamentar: ,,Și eu Dosoftei Mitropolit al Moldovei, dacă voi putea duce înapoi în Moldova aceste obiecte atunci bine, dacă însă aș muri, atunci domnii Moldovii vor trebui să vie și să primească toate după acest izvod scris. Spre încredințare m-am subscris cu mâna proprie și am întipărit pecetea”.
Pentru repetatele cereri către regele polon să îl lase să se întoarcă în Moldova cu moaștele, iată o mărturie din 1692, din Zolkiew, când Sf. Dosoftei scrie despre una dintre încercările de a-l convinge pe rege: „Adecă tâmplându-ne Noi în streinătate opriți, astăzi sunt șeapte ani trecuți preste Noi de-am venit în Jelkova să mă rog prealuminatei Crăii ca să milostivească să-mi prăzvolească să mă duc cu Sfântul în țară-mi de unde iaste, să mor și eu în țară la postrigul meu”[16].
Despre trăirea în Polonia, simțirea sa era următoarea: „în orașul Stryj, fiind în lungă răbdare și depărtată străinătate unde trăiesc smerit pentru păcatele mele”; „gândindu-mă eu păcătosul la prigonirea de acum”. Un nepot al său, cleric, scria: „pământul Moldovei […] care este pustiit de regele Sobieski, ce ne-a luat moaștele Sf. Ioan cel Nou din Suceava și pe mitropolitul, unchiul meu Dosoftei, mi l-au luat prizonier, pe care l-a aruncat în temniță și s-a stins în acea suferință”.
Menționăm că el a riscat și din punct de vedere duhovnicesc, ajungând să fie caterisit pentru că nu se întorcea în Moldova.
Astfel, la intersecția dintre responsabilitatea sa pentru moaște, odoare și arhivă, actul de rapt al regelui polon și incapacitatea domnilor Moldovei de a aduce cele răpite înapoi, el a ales să se sacrifice pe sine, rămânând până la moarte lângă cele răpite.
A trecut la cele veșnice în 13 decembrie 1693, iar mormântul său este deocamdată pierdut sub străzile orașului Nestorov (numele de azi al Zolkiewului), în Ucraina.
Câteva elemente ale importanței pentru locurile natale – astăzi Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților
Sf. Dosoftei a avut o legătură profundă cu Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Am putea spune că nu putea concepe ca viața sa să se desfășoare fără acesta și fără ocrotirea lui asupra Moldovei.
La finalul Poemului cronologic al domnilor Moldovei, însemnat în ultima sa variantă pe un exemplar al Bibliei de la București, în 1689, el scrie:
,,Să se-ntoarcă și svântul la a sa moșie,
La odihnă bătrână, la mitropolie.”
În următoarele versuri se adresează cu cinstindu-i pe regelui Poloniei și pe voievodul Constantin Cantemir și îndemnându-i să rezolve problema înapoierii moaștelor și încheie astfel:
„Dă-le Dumendzău svinte, Svântul să le vie
În țară, în Moldova, si cu bucurie,
Ca-n dzile bătrâne, și fără zăbavă,
N-s vânta mitropolie ce este-n Suceavă.”
El a eșuat în a reuși să se înapoieze în Moldova cu moaștele Sf. Ioan, însă prin sacrificiul său de a sta alături de ele și prin tenacitatea sa, cerând mereu regelui și scriind continuu la demnitari de stat și bisericești, a reușit să întipărească adânc în conștiința contemporanilor datoria întoarcerii moaștelor și aceștia să o transmită urmașilor.
Cel mai probabil, sâmburele reușitei aducerii moaștelor Sf. Ioan înapoi, în spațiul românesc, în 1783, la Suceava, se datorează Sf. Dosoftei. Pentru a înțelege mai ușor ce a însemnat prezența sa alături de moaște, să ne gândim la soarta moaștelor Sfintei Teodora, duse la Pecerska.
Pe lângă caracterul său de ctitor nou la Mănăstirea Probota, un alt element legat de o mănăstire din Arhiepiscopia noastră este faptul că primul viețuitor la Sihăstria Putnei care a ridicat aici o biserică, Lazăr, a fost un ucenic al Sf. Dosoftei; mersese cu el în Polonia și după moartea acestuia revenise în Moldova – întoarcerea la Putna poate fi un semn că era de aici, dar aceasta este, acum, doar o presupunere.
Între lucrurile în care Sfântul Dosoftei a fost înaintea timpului său și viața bisericească nu a ajuns încă acolo, se numără cinstirea după cuviință a unor sfinți. Și mă refer la acel fragment de sinaxar despre călugării îmbunătățiți din Moldova vremii sale, pe care el îl realizează în Viața și petrecerea sfinților: „Dară tocma și din rumâni mulți sunt carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii.
Apucat-am în zilele noastre părinți nalți la bunătăți și-n podvig, și plecați la smerenie adâncă: Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani, și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie! Că Dumnezeu Sfinția Sa nici un neam de rodul omenesc pre pământ nu lasă nepartinic de darul Sfinției Sale, ce peste toți au tins mila Sa ș-au deschis tuturor ușă de spăsenie (n.n. mântuire)”.
Din acest fragment de sinaxar, au fost canonizați Sfântul Daniil Sihastru și apoi sfinții din zona Neamțului, la propunerea Arhiepiscopiei Iașiului: Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Rafail și Partenie de la Agapia și Sfântul Ioan de la Râșca și Secu. Au rămas să fie trecuți în calendar Epifanie de la Voroneț și Inochentie și Eustatie de la Probota – o datorie morală față de ei și față de cel care ni i-a făcut cunoscuți.
Elemente privind conștiința identității românești a românilor din diferite principate
În contextul de astăzi, în care este negată, uneori auto-negată, identitatea românească a românilor din Republica Moldova, cuvintele Sf. Dosoftei sunt folositoare pentru a înțelege că demersurile sale nu s-au adresat doar credincioșilor din Moldova, care erau români, ci și tuturor celorlalți români ortodocși, din Tara Românească și Transilvania, pentru că identitatea etnică comună era o certitudine.
Iată câteva citate:
Traducerea Acatistului Născătoarei de Dumnezeu „de pe limba slavonească pre limba rumânească” este „un dar limbii românești” și sunt tipărite „către toată seminția românească”; Psaltirea „am tălmăcit și am scos-o rumânește”;
În Psaltirea în versuri, introduce versurile lui Miron Costin despre originea românilor și prezența lor în cele trei principate, Moldova, Țara Românească și Transilvania:
„Neamul țării Moldovei de unde dărează?
Din țara Italiei — tot omul să crează.
Răsădit-au țărâlor ghotarele toate,
Pre siamne ce stau în viaci a să vedia poate.
Fliah întăi apoi Traian au adus pre-aice
Pre strămoșii cestor țări de neamu cu ferice.
El cu vița acestui neam, Țara Rumănească
Împlut-au, Ardealul tot, și (Țara) Moldovenească.”
La Dumnăzeiasca Liturghie, în Cuvânt depreună cătră toată seminția rumânească, scrie: „Din cât S-au îndurat Dumnezău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim și noi acmu deodată acest dar limbii rumânești, svânta Liturghie, scoasă pre limba rumânească de pre elienească, de lauda lui Dumenzeu să-nțăleagă toț carii nu-nțăleg sârbește sau elinește”.
În 1683, scrie Patriarhului Ioachim al Moscovei cerând hârtie de tipar și spunându-i că, pentru aceasta, „sfântă cunună vei avea de la Domnul nostru Iisus Hristos pentru neamul Românilor creștini pravoslavnici, mântuindu-i de foamea sufletească și săturându-i cu cuvântul care izvorăște din gura lui Dumnezeu”.
Astfel, chiar și atunci când cerea sprijinul material în afara țării, Sf. Dosoftei nu putea avea vreun gând de renunțare în Biserică la limba și conștiința identității etnice românești, pe care atât de mult le-a ajutat să devină punte către Dumnezeu pentru români.
Voi încheia acest scurt referat cu unul dintre cele 10 puncte despre Sf. Dosoftei, cu care Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic a prefațat cartea și simpozionul dedicate împlinirii a 400 de ani de la nașterea sfântului:
„Și-a rostuit viața în mantia scumpă a smereniei, sub care a rodit însutit bunătatea, înțelepciunea, milostenia, dreptatea și iubirea de Dumnezeu și de semeni.”
Arhim. Dosoftei Dijmărescu,
viețuitor al Mănăstirii Putna și exarh cultural
[1] Prof. univ. dr. Eugen Munteanu, „Dosoftei, primul și cel mai mare poet român de până la Eminescu”, în Pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita, Arhid. lect. univ. dr. Vasile Demiuc (coordonatori), În slujba credinței strămoșești și a conștiinței naționale, vol. 2, Editura Crimca, Suceava, 2024, p. 25-41.
[2] Dosoftei. Psaltirea în versuri, 1673, ediție critică de N. A. Ursu, cuvânt înainte de Înalt Prea Sfințitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1974 și Psaltirea în versuri, în Dosoftei. Opere, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Editura Minerva, București, 1978, p. 11-335.
[3] Prof. univ. dr. Eugen Munteanu, art. cit., passim.
[4] Prof. dr. Zamfira Mihail, „Receptarea scrierilor isihaste în limba română în secolul al XVII-lea”, în „Teologie și viață”, anul XI, nr. 1-7, ianuarie-iulie 2001, p. 152.
[5] P.P. Panaitescu, Începuturile și biruința scrisului în limba română, Editura Academiei RPR, București, 1965, p. 121-125.
[6] Dosoftei. Dumnezăiasca Liturghie, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Înalt Preasfințitul † Teoctist, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1980.
[7] Prof. univ. dr. Nicolae Fuștei, „Opera liturgică a Mitropolitului Dosoftei al Moldovei”, în Arhid. lect. univ. dr. Vasile Demiuc (coordonatori), În slujba credinței strămoșești și a conștiinței naționale, vol. 1, Editura Crimca, Suceava, 2024, p. 136.
[8] Psaltirea de-nțăles, text stabilit și studiu lingvistic de Mihaela Cobzaru, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2007.
[9] Mitropolitul Dosoftei. Molităvnic de-nțăles, Iași, 1681; ed., studii și glosar de Mădălina Ungureanu (coord.), Iosif Camară, Ana Catană-Spenchiu, cuv. înainte de Eugen Munteanu, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Putna, 2024.
[10] Prof. univ. dr. Nicolae Fuștei, art. cit., p. 148.
[11] Dosoftei, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, Iaşi, 1682-1686, text îngrijit, notă asupra ediției și glosar de Rodica Frențiu, Editura Echinocțiu, Cluj, 2002.
[12] Madălina Ungureanu (editor), Dosoftei, Parimiile preste an, Iaşi, 1683, Ediţie critică, studiu introductiv, notă asupra ediţiei, note şi glosar de Mădălina Ungureanu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012.
[13] † Teoctist Arăpașu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, „Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc”, în Arhid. lect. univ. dr. Vasile Demiuc (coordonatori), În slujba credinței strămoșești și a conștiinței naționale, vol. 1, p. 47.
[14] Prof. univ. dr. Eugen Munteanu, art. cit., p. 34.
[15] Pr. prof. univ. dr. Vetcislav Cazacu, „Activitatea de traducător a Mitropolitului Dosoftei în exil”, în Arhid. lect. univ. dr. Vasile Demiuc (coordonatori), În slujba credinței strămoșești și a conștiinței naționale, vol. 1, p. 103-115.
[16] Pr. prof. univ. Dr. Eugen Drăgoi, „Sfântul Ierarh Dosoftei – în documente ale cancelariilor domnești din Moldova, în scrisori și în alte mărturii documentare”, în În slujba credinței strămoșești și a conștiinței naționale, vol. 1, p. 236.