Originar din Capadocia, tânărul Gheorghe a urmat cariera tatălui său, intrând în armata imperială. Graţie comportamentului şi inteligenţei sale a fost avansat – la numai 30 ani – la rangul de tribun, rang echivalent gradului de colonel, iar mai apoi la rangul de comite, echivalent cu titlul de conte. Persecuţiile iniţiate în timpul lui Diocleţian au fost continuate de Galeriu (305-311), autorul moral al edictelor lui Diocleţian şi Liciniu (308-324). În acest context, Sfântul Gheorghe a ales să îşi mărturisească public credinţa, motiv pentru care a fost întemniţat şi supus diferitelor torturi, în încercarea de a-l determina să apostazieze de la credinţa în Hristos.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Din puţinele mărturii despre Sfântul Gheorghe, confirmate în general de către aghiografi, reiese că s-a născut în Capadocia, într-o familie nobilă, pe la sfârşitul secolului al III-lea. Sfântul Simeon Metafrastul spune că părinţii lui erau creştini.
Tatăl Sfântului Gheorghe a murit de tânăr; din această cauză s-a întors, împreună cu mama sa, în oraşul natal, Diospolis – Lydda (astăzi Lod), în Palestina, unde familia avea importante proprietăţi. Aici, mama sa s-a îngrijit să-i ofere o educaţie aleasă.
Tânărul Gheorghe a urmat cariera tatălui său, intrând în armata imperială. Graţie comportamentului şi inteligenţei sale a fost avansat – la numai 30 ani – la rangul de tribun, rang echivalent gradului de colonel, iar mai apoi la rangul de comite, echivalent cu titlul de conte.
Persecuţiile iniţiate în timpul lui Diocleţian au fost continuate de Galeriu (305-311), autorul moral al edictelor lui Diocleţian şi Liciniu (308-324). În acest context, Sfântul Gheorghe a ales să îşi mărturisească public credinţa, motiv pentru care a fost întemniţat şi supus diferitelor torturi, în încercarea de a-l determina să apostazieze de la credinţa în Hristos. Dintre torturile practicate în acea vreme de persecutori amintim lovirile cu suliţa, aşezarea unor lespezi de piatră pe piept, trasul pe roată, aruncarea în groapa cu var, încălţarea cu sandale prevăzute în tălpi cu cuie, bătăi cu vine de bou ş.a.
Răbdarea şi seninătatea cu care a îndurat chinurile Sfântul Gheorghe i-au determinat pe unii dintre cei din jurul său – chiar dintre chinuitori – să adere la Creştinism. Tradiţia consemnează o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe în timpul întemniţării sale. Se spune că sfântul, atingându-se de trupul unui deţinut ce murise în celula sa, l-a înviat. Nu se ştie cât de veridică este această minune, însă, dacă ea nu ar conţine un strop de adevăr, suntem încredinţaţi că nu ar fi fost reţinută. Este ştiut faptul că Alexandra, soţia împăratului Diocleţian, auzind despre această minune, s-a botezat, contrar voinţei soţului ei.
Ani în şir a insistat împăratul să o convingă să renunţe la Creştinism, însă ea nu a cedat insistenţelor. Aşa se face că după mai mulţi ani de refuz, în anul 315 Liciniu a condamnat-o la moarte prin decapitare.
Unele mărturii aghiografice spun că tot atunci i s-a tăiat capul şi Sfântului Gheorghe. Alte surse plasează martiriul Sfântului Gheorghe în cetatea Nicomidia, pornind de la două menţiuni istorice. Astfel, atât Lactanţiu, în Despre moartea persecutorilor, cât şi Eusebiu, în Istoria bisericească (VIII, 5), amintesc că după ce s-a afişat în piaţa publică din Nicomidia textul edictului de persecuţie, un tânăr nobil, cinstit de locuitori, a rupt pergamentul pe care era scris şi l-a călcat în picioare. Acest tânăr a fost identificat de unii cu Sfântul Gheorghe.
Faptul că Eusebiu nu aminteşte despre procesul şi martiriul unui creștin cu numele Gheorghe din Diospolis în lucrarea sa Martirii din Palestina – scrisă în 311 şi revizuită în 313 – şi nici Martirologiul sirian (secolul al V-lea) sau Martirologiul ieronimian (secolul al VI-lea) nu îl menționează ar indica fie că Sfântul Gheorghe nu a murit în timpul marii persecuţii iniţiate de Diocleţian, fie că încă nu era suficient de răspândit cultul său.
În afara palimpsestului datat în secolul al V-lea, un oarecare Teodosie, în topografia sa despre Ţara Sfântă, – alcătuită în timpul împăratului Anastasie I (491-518) –, menţionează existenţa unui altar dedicat Sfântului Gheorghe în oraşul Diospolis – Lydda, ridicat pe locul în care a fost martirizat şi înmormântat. Cea mai veche mărturie epigrafică o constituie o inscripţie în limba greacă, descoperită la Zorava sau Ezra, în provincia romană Arabia, şi datând din anul 515.
Inscripţia din Sakkaia – oraș numit şi Maxianopolis – înregistrează construcţia Bisericii „Sfântul Gheorghe” de către un anume episcop Tiberinus, în anul 263. Însă numărarea anilor în acest oraş pornea de la anul 286 d.Hr., anul proclamării lui Herculius Maximianus ca cezar, astfel încât anul construcţiei bisericii este de fapt 549 d.Hr.
O altă inscripţie cu numele Sfântului Gheorghe a fost descoperită într-un mic templu în Cezareea Eitha, tot în Arabia; aceasta datează din anul 535. Cel mai probabil, cultul Sfântului Gheorghe s-a dezvoltat în prima jumătate a secolului al IV-lea în zonele apropiate cetăţii Diospolis – Lydda, iradiind apoi în întreg spaţiul creştin.
Cea mai veche dintre cele cinci sau şase biserici din Constantinopol ridicate în cinstea Sfântului Gheorghe este cea atribuită împăratului Constantin cel Mare. Tot acestui împărat îi este atribuită şi biserica ridicată pe locul mormântului Sfântului Gheorghe din Palestina. Deşi Eusebiu spune doar că această biserică a fost dedicată „unui om de cea mai înaltă distincţie”, fără a menţiona numele lui, toate datele conduc spre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ca patron al acestei biserici. Chiar dacă cele două biserici nu au fost ridicate de Constantin cel Mare, vechimea şi stilul lor indică faptul că au fost ctitorite de primii împăraţi creştini.
Pe la mijlocul secolului al VI-lea, împăratul Iustinian cel Mare a ridicat o nouă biserică închinată Sfântului Gheorghe la Bizanes, în Armenia Mică. Împăratul Mauritius a ctitorit şi el o biserică în Constantinopol în cinstea Sfântului Gheorghe.
În Viaţa Sfântului Teodor Sicheotul se spune că acesta a slujit mult timp într-un paraclis închinat Sfântului Gheorghe şi că avea o mare evlavie faţă de acest mucenic, evlavie pe care a insuflat-o şi împăratului Mauritius în momentul în care i-a prezis urcarea pe tronul Bizanţului. O altă biserică din Constantinopol cu hramul „Sfântul Gheorghe”, numită Mangan, în jurul căreia s-a dezvoltat o mănăstire, a dat al doilea nume al strâmtorii Dardanele, şi anume „Braţul Sfântului Gheorghe”.
Punctul central al cultului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este legat de biserica din Diospolis – Lydda în care erau adăpostite moaştele sale, conform mărturiilor pelerinilor Teodosius, Antoninus şi Arculfus care au vizitat-o între secolele VI-VIII.
Deşi s-a încercat identificarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu Gheorghe de Capadocia, episcopul arian al Alexandriei şi oponentul Sfântului Atanasie cel Mare, martirizat în timpul lui Iulian Apostatul (360-363), această ipoteză este contrazisă de vechimea cultului Sfântului Gheorghe în Palestina.
Mijlocirea Sfântului Gheorghe era cerută în special cu prilejul bătăliilor de către soldaţi şi conducători, mai ales că Sfântul Gheorghe se distinsese – la rândul său – prin numeroase acte de vitejie. Istoricii bizantini consemnează mai multe bătălii câştigate şi numeroase minuni săvârşite prin invocarea numelui lui, ceea ce a contribuit la răspândirea cultului sfântului. Nu este de mirare că i s-au dedicat numeroase biserici în Răsărit şi Apus. Cel mai mare ecou l-au avut – se pare – victoriile repurtate de cruciaţii lui Godefroy de Bouillon împotriva saracinilor, între anii 1098-1099, pentru recuperarea Antiohiei şi a Ierusalimului.
Legenda Aurea – Legenda de Aur – scrisă de Jacobus de Voragine (1230-1298), viitor cardinal de Genoa, şi tipărită în 1488 de Anton Koberger, cea mai populară şi mai răspândită carte religioasă din Evul Mediu, a contribuit la popularizarea cultului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în rândul credincioşilor. Autorul a scris cartea sub forma unei culegeri de vieţi de sfinţi, aşezate în ordinea calendarului bisericesc, pe care le-a îmbogăţit cu multe elemente mitologice.
Se pare că lui i se datorează răspândirea legendei despre lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul din cetatea Sylene. Balaurul este întruchiparea răului, fiind similar dragonului european sau hidrei greceşti. Povestirile despre sfinţi – care s-au întâlnit şi s-au luptat cu diferite fiare, mai ales balauri – sunt destul de comune în aghiografia creştină.
Mulţi cercetători văd simbolizată în zdrobirea balaurului victoria repurtată de Creştinism asupra păgânismului. Această idee este întărită de motivul jertfelor umane; nu de puţine ori persecutorii au aruncat creştinii în arenele romane, dându-i hrană animalelor. Și realitatea convertirilor spontane este redată prin uciderea balaurului.
Mai puţin cunoscut este însă faptul că Eusebius notează în Viaţa lui Constantin că împăratul a pus să fie pictat în vestibulul palatului său din Constantinopol motivul cavalerului – împodobit cu semnul crucii pe cap – omorând balaurul, motiv ce se regăseşte şi pe monedele emise în timpul domniei sale. Din această cauză, nu poate fi negat substratul mitologic, precreştin, al acestei legende, întâlnit în folclorul tuturor popoarelor.
Contestatarii existenţei reale a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe l-au considerat o simplă „creştinare” a mitului grecesc al lui Perseu, fiul lui Zeus şi învingătorul Meduzei otrăvitoare. Cea mai timpurie reprezentare a acestei legende – al cărei erou este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – datează de la începutul secolului al XI-lea, fiind descoperită în Capadocia, iar prima consemnare literară se găseşte într-un manuscris georgian din acelaşi secol.
În 1222, Richard Inimă de Leu l-a proclamat pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe protector al Angliei, iar crucea sa – de o formă mai aparte – a fost pictată pe steagul ţării. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Georgia, în secolul al XIV-lea, deşi numele ţării nu a derivat de la numele Sfântului Gheorghe, cum se crede în general. Şi alte ţări – şi chiar oraşe – îl consideră pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ocrotitorul lor, dar şi ocrotitorul a numeroase bresle şi meserii.
Popularitatea de care se bucură Sfântul Gheorghe a depăşit graniţele Europei şi Asiei Mici, dar şi pe cele ale Creştinismului; musulmanii îl cinstesc şi ei pe Mar Girgius, în special în Palestina, unde merg adeseori să se închine la biserica sa din Lod (vechiul Lydda) sau la bisericile dedicate lui în alte zone. Între acestea se numără şi biserica din Beith Jala, în apropiere de Bethleem, ridicată pe locul unde se crede că Sfântul Gheorghe a omorât balaurul. Ca semn distinctiv, creştinii arabi din Palestina au pus – pe frontul caselor – efigia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Imaginea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe doborând balaurul a fost reprezentată şi pe steagul Voievodatului Moldovei, încă din timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care avea o evlavie deosebită faţă de acest sfânt militar, aşa cum se poate vedea pe steagul dăruit de acesta Mănăstirii Zografu din Sfântul Munte, păstrat astăzi în Muzeul Național de Istorie a României.
În primele icoane, mozaicuri şi fresce, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este cel mai adesea reprezentat purtând armura specifică timpului – cea romană sau bizantină. După căderea Constantinopolului şi asocierea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ordinelor cavalereşti, a început să fie pictat călare pe un cal alb. Din aceeaşi perioadă datează şi asocierea sa – în icoane – cu Sfântul Dimitrie, pictat călare pe un cal roib. În unele icoane Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este reprezentat omorând cu o lance un dragon, aflat la picioarele calului său.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este şi ocrotitorul Armatei Române, ziua Armatei coincizând cu ziua de pomenire a acestui Mare Sfânt, respectiv în ziua de 23 aprilie.