Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava în vizită pastorală în eparhia Sa

1. Introducere

Inspirat de patronul eparhiei sale, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic a dat binecuvântarea unui pelerinaj cu moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, în parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei, în perioada 24-25 Octombrie 2022, sub conducerea Preasfințitului Episcop Damaschin Dorneanul.

La Catedrala Sf. Treime din Vatra Dornei se face un popas duhovnicesc cu priveghere, încununat cu săvârșirea Sf. Liturghii, oficiată de un sobor numeros de preoți și diaconi, alături de poporul lui Dumnezeu, care stă de față și așteaptă de la Dumnezeu mare și multă milă.

Proorocul David invocă mila lui Dumnezeu atunci când zice: „tinde Doamne mila ta celor ce te cunosc pe Tine”! (Psalm 35, 10).

Cunoașterea lui Dumnezeu întru Sfinții Lui coboară împărăția lui Dumnezeu pe pământ cu multă dreptate, pace, bucurie și dragoste în Duhul Sfânt (Romani 14, 17), iar viața cea veșnică se câștigă prin cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-a trimis în lume (Ioan 17, 3).

Organizarea unui pelerinaj de o asemenea anvergură face parte din dorința noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu întru sfinții Lui și de a-I aduce laudă pentru împlinirile și darurile Sale. În primăvara aceasta s-a mulțumit lui Dumnezeu, în mod aniversar, pentru cei 500 de ani de la Sfințirea Bisericii Mănăstirii Sf. Ioan de la Suceava.

Acum, aducem recunoștința noastră Sfântului Ioan, pentru faptul, că după pelerinajul cu Sfintele sale Moaște prin eparhie, în perioada acută a pandemiei din 2020-2021, incidența de infectare cu Covid a scăzut în mod considerabil, așa cum confirmau, la cea vreme, organele medicale competente, după o analiză statistică epidemiologică, făcută cu multă rigoare științifică.

Îndrăznim și de data aceasta, prin organizarea acestui pelerinaj să îl invocăm pe Sf. Ioan ca să mijlocească la Bunul Dumnezeu să ne păzească și de ororile războiului de lângă noi.

2. Scurtă aducere aminte despre viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

Sf. Ioan s-a născut în jurul anului 1300 în orașul Trapezunt într-o familie evlavioasă de negustori. A continuat tradiția familiei sale de a practica „negoțul cu bună măsură”, adică cu măsura bunului simț, fără speculă, înșelătorii și alte viclenii comerciale „elevate”.

Veniturile le investea în lucrarea filantropică a slujirii aproapelui, întrucât avea „o conștiință mereu trează, specifică omului postitor și rugător. În tot ce făcea, Dumnezeu îl consilia”^[1].

În anul 1332 tânărul Ioan are de onorat o comandă comercială solicitată de cineva din Cetatea Albă. În acest scop închiriază o corabie venețiană. În drum spre Cetatea Albă, tânărul Ioan intră într-o dispută teologică confesională, chiar cu proprietarul corăbiei, un catolic pe nume Reiz. Argumentele tânărului Ioan au fost mai convingătoare, ceea ce a atras și admirația celor ce asistau la acea dispută. Această stare jenantă și umilitoare pentru proprietarul corăbiei a stârnit dorința acestuia de răzbunare pe tânărul mărturisitor și susținător al Ortodoxiei. Reiz a mers la eparhul cetății și jucând rolul de mijlocitor, a mințit că un tânăr creștin, împreună călător pe corabia lui, ar dori să îmbrățișeze religia tătarilor nogai, care adorau soarele, luna, stelele și focul. Atunci eparhul bucuros a poruncit să fie adus în fața sa tânărul Ioan pentru a fi primit, cum se cuvine, în religia idolatră.

Spre stupefacția eparhului, Sf. Ioan a negat vehement că ar avea o asemenea dorință și a început să-l mărturisească pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute. Din această cauză Sf. Ioan a fost supus la numeroase chinuri, timp de mai multe zile, suferind bătaia cu toiage, cu lanțuri grele, târât pe pietrele ulițelor cetății, legat de coada unui cal, și în cele din urmă, decapitat cu sabia. Astfel a trecut la Domnul, primind cununa muceniciei. A iubit mai mult pe Hristos, decât tinerețea și bunăstarea sa materială. Pentru aceasta Dumnezeu l-a binecuvântat cu îndumnezeirea trupului său martirizat, cu darul neputrezirii și al facerii de minuni.

Vestea despre acest nou mucenic al lui Hristos a ajuns și la Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), care cu binecuvântarea Mitropolitului Iosif I Mușat, în anul 1402 (după unii istorici, anul 1415) a adus moaștele de la Cetatea Albă la Suceava și le-a așezate în Biserica din Mirăuți, unde stau până în anul 1589 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană^[2]. Sub presiunea  zbuciumată a istoriei, Sfintele sale Moaște peregrinează prin diferite locuri.

Important este faptul, că acum, Sf. Ioan este prezent printre noi, ca oaspete de onoare, atât cu Sfintele sale moaște pline de Harul Sf. Duh, cât și cu sufletul său mare care ne privește din înălțimea cerului și ne binecuvintează.

3. Câteva argumente biblice și patristice privind cinstirea Sf. Moaște

Ce sunt Sf. Moaște? Sfintele Moaște sunt rămășițe ale trupului sfinților, păstrate în racle speciale și cinstite de creștinii evlavioși; prin extensie, obiecte rămase de la ei (relicve).

Etimologic, termenul provine din paleoslavul „mošti” (puteri; în bulgara actuală: мощност – mostnost = putere)^[3]. Deci, ele reprezintă semne ale puterii lui Dumnezeu, lăsate ca mărturie în unele trupuri neputrezite ale Sfinților.

Prin cinstirea Sf. Moaște creștinii adoră pe „Dumnezeu întru sfinții Săi”, precum și energia dumnezeiască necreată, care sălășluiește în Sf. Moaște, fără amestecare și unire, dăruind acestora neputrezirea și darul facerii de minuni. Cu alte cuvinte, nu se încalcă legea dată de Dumnezeu, care ne poruncește să nu ne închinăm la alți dumnezei (Ieșire 34 ,14, Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 16; 5, 8 – 9, Psalmi 96,7, Înțelepciunea lui Solomon 14, 15, Romani 2, 23), întrucât închinarea este adresată direct lui Dumnezeu prin Sfinții Săi: „lăudați pe Domnul întru sfinții Lui” ( Psalmul 150, 1),  iar „celor drepți li se cuvine laudă” (Psalmi 32, 1).

Închinându-ne în fața Sfintelor Moaște, deci, nu la Sfintele Moaște, îi cinstim și îi lăudăm pe sfinți, iar prin acest act cultic și liturgic, Îl adorăm direct  pe Dumnezeu. Însuși Mântuitorul spune, cu referire la cei care L-au urmat și I-au împlinit poruncile: „M-am preamărit întru ei” (Ioan 17, 10).

Sfântul Ioan Damaschin, spune că în Legea Veche „era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiți necurați înșiși morții. Dar după ce însăși viața și cauza vieții a fost socotită între morți, nu mai numim morți pe cei care au adormit întru nădejdea învierii și cu credința în El”^[4]. De altfel, Însuși Mântuitorul mărturisește: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24; 3,15; 8, 51; I Ioan 3, 14)^[5].

Norma de învăţătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată pe referințe biblice  și pe experiența harică și vie a Bisericii, accentuându-se că cinstirea sfinţilor nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare. În această privinţă, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „noi nu adorăm creatura şi nu-i slujim, ci cinstim moaştele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt“ (Epistola 109 ad Riparium).

O referință biblică limpede despre lucrarea lui Dumnezeu prin trupurile sfinților săi adormiți o găsim în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Profetul Elisei „a murit; și l-au îngropat. Iar la începutul acelui an au intrat în țară pâlcurile tâlhărești ale lui Moab. Și a fost că-n timp ce unii îngropau un om, iată că au dat cu ochii de tâlhari și l-au aruncat pe om în mormântul lui Elisei; și de-ndată ce acela s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat și a stat pe picioarele lui” (IV Regi 13, 20-22).

Sf. Chiril al Ierusalimului referitor la această minune spune: „pe când era viu a săvârșit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepților și ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârșit ceea ce săvârșise și sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viață mortului și, deși a dat viață, a rămas totuși mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedește că în trupul sfinților, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâția ani în trup și trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Cateheza a XVIII, 16).

Ca temei liturgico – istoric amintim faptul că Biserica consemnează, chiar din primele veacuri, zidirea lăcașurilor de cult pe mormintele martirilor. Avem și un text biblic în acest sens: „[…] sub altar sufletele celor junghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o […]. (Apocalipsa 6, 9), cărora li s-au dat veșminte albe și li s-a spus să stea în tihnă” (6, 11). Cu deosebire, masa sfântului altar era așezată pe un astfel de mormânt. Plecând de la această tradiție, s-a transmis rânduiala ca la temelia ridicării unei biserici să se așeze Sfinte Moaște. Iar Sfântul Antimis, fără de care nu se poate săvârși Sfânta Liturghie, are încorporată o bucățică de Sfinte Moaște^[6], ca semn al comuniunii euharistice cu toți sfinții.

Sf. Ap. Pavel face deosebire între trupuri: „Sunt trupuri cerești și trupuri pământești; alta este slava celor cerești și alta a celor pământești…” (1 Corinteni 15, 40).

ADN-ul uman rămâne impregnat în oasele fiecărei persoane, prin puterea Sfântului Duh, în vederea învierii celei de obște. Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioşilor după înviere, ne învață Sf. Biserică.

Sfântul Ioan Damaschinul argumentează cinstirea Moaştelor Sfinte astfel: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? […]. Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? […].  Dar nu trebuie cinstiţi oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirea lor […]. Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura şi slujitorii Lui”. (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica“, Bucureşti, 1938, p. 278).

Tot Sf. Ioan Damaschin explică de ce nu putrezesc Sfintele Moaște. El spune că în momentul despărțirii sufletului de trup al sfinților, Sf. Duh preia funcția sufletului, care menținea viața în trup, și astfel trupul capătă un miros plăcut, o căldură odihnitoare și darul facerii de minuni.

Sfântul Nicolae Cabasila afimă că „nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la trup şi la suflet şi la felul morţii şi întru toate […]. Aşa că, dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta, în carne şi în oase, apoi aceasta se poate face în sfintele moaşte. […]. Aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată“ („Despre viaţa în Hristos“).

Sf. Ambrozie al Mediolanului scrie: „aţi auzit, ba aţi şi văzut voi înşivă că mulţi au fost curăţiţi de demoni, că foarte mulţi chiar, când s-au atins cu mâinile de îmbrăcămintea sfinţilor, au fost vindecaţi de bolile de care sufereau […]. Câte basmale, câte obiecte de îmbrăcăminte sunt atinse de sfintele moaşte şi prin această atingere devin lecuitoare! Toţi se bucură să atingă acoperământul moaştelor şi atingându-le să se facă sănătoşi. Slavă Ţie, Doamne Iisuse, că ai trezit pentru noi astfel de duhuri ale sfinţilor martiri, în acest timp, când Biserica Ta are nevoie de mari ajutoare de la Tine!“ (Sfântul Ambrozie al Milanului, „Scrisori“, scrisoarea a XXII-a).

4. Regrete și compătimiri pentru contestatarii cinstirii Sf. Moaște.

Cu toate aceste argumente biblice, patristice și cu toată experiența harică a Bisericii, sunt anumiți concetățeni, ostili Bisericii și rânduielilor ei, care-și exprimă disprețul față de închinătorii evlavioși, numindu-i medievali, pupători de oase, ba chiar turmă de „vite”!

Astfel defăimătorii înfumurați, de altfel cu un grad de cultură seculară ridicat, însă, în duhul înțelepciunii acestei lumi, pe care Sf. Apostol Pavel spune că „Dumnezeu a dovedit nebună înțelepciunea acestei lumi” (1 Corinteni 1, 19-20), acești „înțelepți închipuiți” în loc să devină trâmbițe ale valorilor veșnice și ale Sf. Duh, devin „tomberoane” media.

Credem că această atitudine, dincolo de lipsa bunei-cuviințe, vine și dintr-o necunoaștere a valorii spirituale a Sf. Moaște, și de aceea am adus, pe cât  posibil, argumente, repere și temeiuri din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, temeiuri liturgice, precum și mărturia vie a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească, privind importanța cinstirii Sf. Moaște.

Sf. Apostol Iuda deplânge pe cei ce „pângăresc trupul, leapădă stăpânirea și hulesc măririle cerești […], defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele necuvântătoare – știu din fire, într-acestea își găsesc pieirea” (Iuda 1, 8 – 10).

Sf. Apostol Iuda, în unicul său capitol, descrie cearta Arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul neînsuflețit al lui Moise (vers. 9), „care n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis doar: „să te certe pe tine Domnul”!

Atenție mărită celor ce citesc Molitfele Sf. Vasile, traduse eronat din grecește cu formula „te blestem pe tine diavole!”, în loc să zică „să te certe pe tine Domnul”, ca și Arhanghelul Mihail, întrucât exorcizo – exorcismă –  însemană a certa, nu a blestema.

Nici Iisus Hristos nu a blestemat pe diavol, ci a poruncit să iasă din cel/cei demonizat/ți, ascultându-le chiar rugămintea demonilor de a intra în turma de porci (vezi pericopa evanghelică din duminicile a V a și a XXIII după Rusalii.

Origen spune că diavolul dorea să ia trupul neînsuflețit al lui Moise, pentru ca să-l incinereze și să nu rămână nimic din cel prin care Dumnezeu a dat Legea și a scris Pentateuhul, însă prin grija lui Dumnezeu  și prin lupta Sf. Arhanghel Mihail cu diavolul „acesta a fost îngropat în vale, în pământul Moabului” (Deuteronom 34, 5-6). Din păcate, sunt și astăzi mulți adepți ai diavolului care practică incinerarea.

Cum să arzi trupul mamei, care te-a născut și te-a purtat în brațe, sau al tatălui, sau al fratelui, al surorii sau al  rudeniei tale? Este posibil să arzi chiar niște viitoare Sf. Moaște, întrucât prin Taina Mirungerii toți purtăm pecetea Sf. Duh și suntem candidați la îndumnezeire.

Știm că doar gunoaiele se incinerează, însă, comoara Templului Sf. Duh, care este orice trup adăpat cu Sfintele Taine se îngroapă ca bobul de grâu, spre a aduce multă roadă și ca să învieze spre viața cea veșnică.

5. Mulțumiri și concluzii

Mai înainte de a face încheierea aș dori să mulțumim, toți cei prezenți, IPS Arhiepiscop CALINIC, Preasfințitului Episcop DAMASCHIN, tuturor organizatorilor, părinților consilieri, protopopilor, preoților, ieromonahilor slujitori,  monahilor și monahiilor ostenitori, pentru această mare bucurie duhovnicească, prilejuită de acest măreț pelerinaj cu moaștele Marelui Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, prin eparhia și mai ales la Catedrala noastră.

Ca o concluzie scurtă, putem spune că „Sfintele Moaşte sunt mărturia în lume a prezenţei lui Hristos, Care Şi-a înscris cu mărire numele în osemintele aleşilor Săi. Cinstirea sfintelor moaşte e o sursă inepuizabilă din care izvorăşte certitudinea Învierii Domnului şi convingerea învierii noastre viitoare, pentru a fi astfel întăriţi în lupta împotriva păcatului şi a morţii”^[7], în vecii vecilor Amin.

         24 Octombrie 2022, Catedrala Sfânta Treime, Vatra Dornei

Pr. Dr. Docent Mihai VALICĂ

^[1]    † Calinic BOTOȘĂNEANUL, Episcop – vicar, Sfinții – Prietenii noștri adevărați. Portrete în cuvinte, Doxologia, Iași, 2000, p. 142.

^[2]    IDEM, ibidem, pp. 143-146.

^[3]

^[4]    Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV-a, 15, trad. pr. D. Fecioru, Editura Apologeticum, 2004, p. 153.

^[5]           Vezi pe larg: Arhid. prof. dr. Hrișcă Bogdan – Mihai, în: https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/cinstirea-sfintelor-moaste%EF%BF%BC/.

^[6]    https://radiorenasterea.ro/cinstirea-sfintelor-moaste/.

^[7]           Pr. Liviu Petcu, Ziarul Lumina, în: https://ortodox.md/de-ce-cinstim-sfintele-moaste/.