Tradiţia spune că Sfântul Nicolae, în noaptea de Crăciun, când Cerurile se deschid, este preferat la masa lui Dumnezeu. Şi aceasta, pentru modul său de a-i fi slujit şi înţeles pe oameni, pentru verticalitatea de care a dat dovadă în nenumărate ocazii, mai ales când a fost vorba de credinţă; pentru smerenia şi dăruirea sa în slujirea şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, pentru sfinţenia vieţii sale.
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Primul sinaxar privind viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, a fost scris în 847 de patriarhul Metodie al Constantinopolului, pe baza tradiţiilor care circulau în timpul său. Timp de cinci sute de ani, viaţa sfântului a fost – dacă putem spune aşa – oarecum necunoscută.
Potrivit acestui sinaxar, Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut între anii 270 şi 280, în oraşul Patara, unul dintre principalele porturi ale provinciei Lichia, situat astăzi în sud-vestul Turciei (Asia Mică). Patara era oraşul renumit pentru templul lui Apolo, rival al oracolului din Delphi. Acest oraş a fost creştinat de Sfântul Apostol Pavel pe la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare, după ce s-a despărţit de cei din Efes. Iată ce consemnează Sfântul Evanghelist Luca, însoţitorul Apostolului neamurilor, în Faptele Apostolilor: „Şi, mergând drept, am venit la Cos şi a doua zi la Rodos, iar de acolo la Patara.” (Fapte 21, 1).
Sfântul Nicolae a fost crescut într-un mediu creştin. Părinţii lui se numeau, conform tradiţiei, Teofan şi Nona şi au fost convertiţi la Creştinism de ucenicii Sfinţilor Apostoli. În ceea ce priveşte copilăria Sfântului Nicolae, informaţiile sunt sărăcăcioase. Se spune despre el că miercurea şi vinerea mânca o singură dată, după Vecernie. De mic s-a dovedit a fi un postitor prin excelenţă.
Cât priveşte studiile, deşi nici în această privinţă nu avem informaţiile necesare, tindem să credem că, provenind dintr-o familie înstărită, nu i-au fost străine şcolile timpului, fie din Atena sau Alexandria, fie din Beirut sau Antiohia.
Învăţătura Bisericii a dobândit-o, cum era şi firesc, mai întâi de la părinţii săi, iar mai târziu, de la fratele mamei sale, Nicolae, care a fost episcop al cetăţii Mira, capitala provinciei Lichia, situată la aproximativ 4 km depărtare de malul Mării Mediterane. Cel mai probabil, şi această cetate a fost creştinată de Sfântul Apostol Pavel, în drumul său spre Roma, după mărturia Sfântului Evanghelist Luca: „Şi străbătând Marea Ciliciei şi a Pamfiliei, am sosit la Mira Lichiei. Şi găsind sutaşul acolo o corabie din Alexandria plutind spre Italia, ne-a suit în ea.” (Fapte 27, 5-6).
După moartea părinţilor săi, – probabil, în urma unei epidemii –, Sfântul Nicolae, în vârstă de doar 18 ani, şi-a împărţit averea săracilor, după care a mers în pelerinaj la Locurile Sfinte. Revenind în patria sa, s-a retras în Mănăstirea Sion, ctitorită de unchiul său, arhiepiscopul Nicolae. În acea mănăstire s-a călugărit şi a fost hirotonit întru preot de unchiul său. Avea doar 23 de ani. După moartea episcopului locului, Sfântul Nicolae – cunoscut pentru sfinţenia vieţii sale – a fost ales de popor arhiereu. În această demnitate a strălucit prin blândeţea şi chipul virtuţilor pe care le-a lucrat.
Spre sfârşitul persecuţiei lui Diocleţian (284-305), a fost întemniţat, fiind eliberat din închisoare graţie Edictului de la Mediolan (Milan), emis în 313 de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Deşi nu există nicio dovadă istorică privind participarea sa la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), o tradiţie foarte târzie, apuseană, aminteşte de acea palmă pe care Sfântul Ierarh Nicolae i-ar fi dat-o în plen lui Arie, pentru că nu a putut să suporte hula ereticului la adresa dreptei credinţe. Se pare că pentru această palmă i s-au luat însemnele episcopale, fiind trimis în temniţă. O icoană destul de veche înfăţişează o pioasă tradiţie, conform căreia, în noaptea ce a urmat, i S-au arătat Hristos şi Maica Domnului, înapoindu-i Evanghelia şi omoforul arhieresc.
Opoziţia sa faţă de curentele străine, am putea spune chiar virulentă, după cum reiese din această adăugire la biografia sa, contrastează însă cu blândeţea şi bunătatea Sfântului Nicolae, care au devenit simboluri peste secole, luând, din păcate, uneori accente străine spiritului de iubire al Creştinismului; acest aspect pare să reiasă şi din faptul că ar fi contribuit la dărâmarea templelor păgâne din provincia sa.
Sfântul Nicolae s-a strămutat la lăcaşurile veşnice cândva între anii 340-354. Nu se ştie sigur. Ceea ce este sigur este că a fost înmormântat în ctitoria sa din Mira. La scurt timp, mormântul său a devenit izvorâtor de mir şi făcător de minuni.
Nu este cert nici când s-au descoperit moaştele sale la Mira, însă ştim că ele au fost duse la Constantinopol, din cauza năvălirii perşilor; mai târziu, în anul 1087, moaştele sale au fost luate de cruciaţi şi duse la Bari în Italia, fiind aşezate în Catedrala „Sfântul Nicolae”, construită în doar trei ani. În acea perioadă, mai multe oraşe italiene – între care Genova, Veneţia şi Bari – revendicau moaştele Sfântului Nicolae. Însă Sfântul Nicolae, ca un simbol al legăturii între cele două Biserici (din Răsărit şi din Apus) în iubire şi bunătate, a preferat să rămână la Bari.
Tradiţia a înregistrat nenumărate minuni pe care Sfântul Nicolae le-ar fi săvârşit în timpul vieţii sale. Între cele mai cunoscute sunt salvarea unor corăbieri şi potolirea furtunii pe mare, eliberarea celor trei tineri condamnaţi pe nedrept la moarte de prefectul Avlavie, precum şi a altor trei, arestaţi de Eustaţie; învierea mai multor persoane, a unei fetiţe, a trei tineri studenţi, a trei copii şi vindecarea unor boli incurabile, înmulţirea dulciurilor pentru copiii din Patara şi din Mira. Frescele mănăstirilor din Moldova, şi nu numai, care reprezintă Imnul Acatist al Sfântului Ierarh Nicolae sunt concludente în acest sens.
Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti, ctitoria lui Dobruş Banul, rectitorită de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, păstrează mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, dăruită de Mihai Voievod Viteazul şi Doamna Stanca în anul 1600, mitropolit fiind Eftimie. Domnul o primise în dar de la cardinalul din Bari, cu doar câteva luni înainte de uciderea sa. De patru sute de ani această nepreţuită relicvă săvârşeşte nenumărate minuni, fapt pentru care numărul pelerinilor este neîmpuţinat. Părticele din moaştele Sfântului Nicolae se mai află în biserici din Grecia, Italia ori Franţa.
La noi, în cinstea Sfântului Ierarh Nicolae s-au construit nenumărate biserici de enorie şi mănăstiri. Dintre acestea, amintim: Bogdana (Rădăuţi), Bălineşti, Probota, Dorohoi, Popăuţi (Botoşani), „Sfântul Nicolae” Domnesc (Iaşi), „Sfântul Nicolae” Domnesc (Curtea de Argeş), „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului.
Un alt semn al evlaviei poporului român pentru Sfântul Ierarh Nicolae este şi popularitatea de care se bucură numele său.
O istorioară pioasă, menită să surprindă unul dintre motivele care stau la baza acestui fapt, relatează cum Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Casian au fost chemaţi, în timpul vieţii, la o întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum s-au întâlnit cu un om a cărui căruţă se împotmolise în noroi. Mişcat de necazul omului respectiv, Sfântul Nicolae nu a pregetat să îl ajute, pe când Sfântul Ioan Casian, grăbit să nu întârzie, şi-a continuat – nu atât nepăsător, cât îngrijorat să nu-şi murdărească hainele şi să fie nevrednic de întâlnirea cu Dumnezeu – drumul.
Morala poveştii populare este că Sfântul Nicolae, deşi părea că va întârzia ajutându-l pe cel împotmolit, a ajuns de fapt la întâlnirea cu Dumnezeu înaintea Sfântului Ioan Casian. Se mai spune în istorioară că Dumnezeu, pentru această faptă de milostenie creştinească, l-a binecuvântat să se numere printre cei mai iubiţi sfinţi. Ca semn al acestei aprecieri este sărbătorirea sa de patru ori pe an. Nu aceeaşi binecuvântare a primit-o şi Sfântul Ioan Casian, căruia i-a rânduit să fie prăznuit o dată la patru ani. De asemenea, drept recompensă pentru punctualitatea sa, i-a spus că numele său va fi purtat doar de unul din zece mii.
Mai mult, prin fapta sa, Sfântul Nicolae a vrut să arate că cea mai scurtă cale spre Dumnezeu trece pe la poarta săracului, a oropsitului.
Tradiţia spune că Sfântul Nicolae, în noaptea de Crăciun, când Cerurile se deschid, este preferat la masa lui Dumnezeu. Şi aceasta, pentru modul său de a-i fi slujit şi înţeles pe oameni, pentru verticalitatea de care a dat dovadă în nenumărate ocazii, mai ales când a fost vorba de credinţă; pentru smerenia şi dăruirea sa în slujirea şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, pentru sfinţenia vieţii sale.
De aceea, chipul lui Moş Crăciun nu este altul decât icoana Sfântului Ierarh Nicolae, cel milostiv şi plin de bunătate!