Sfântul Niceta, Episcopul Remesianei, rămâne o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe, prin viaţa sa plină de sfinţenie, prin scrierile sale şi prin învăţătura cea dreaptă pe care a predicat-o cu zel misionar strămoşilor noştri daco-romani, precum şi multor neamuri din aceste zbuciumate ţinuturi sud-dunărene.
Poemele XVII şi XXVII ale Episcopului Paulin de Nola (354-431) – care au fost alcătuite în urma celor două vizite ale lui Niceta, Episcopul Remesianei, din anii 398 şi 402 – sunt singurele izvoare care vorbesc despre perioada de după alegerea în scaunul episcopal; nu ne oferă însă date despre locul naşterii, educaţia primită şi nici despre activitatea desfăşurată în Biserică până la hirotonia sa întru episcop. Ştim doar că a trăit între 335 și 414.
Remesiana – din cele scrise de Paulin de Nola în Poemul XVII – era pământul natal al lui Niceta; un daco-roman originar din Dacia Mediterranea. Este cunoscut faptul că Dacia de altădată cuprindea nu numai teritoriile din nordul Dunării, ci şi pe cele din sud, care se află în Bulgaria şi Serbia de astăzi, acestea fiind stăpânite de Imperiul roman. Aici învăţătura creştină a fost cunoscută încă din „veacul apostolic”. Aşa se şi explică faptul că – pe la începutul secolului al IV-lea – în provinciile romane din sudul Dunării existau vreo patruzeci de scaune episcopale, eparhiile aparţinând de acestea fiind conduse de ierarhi cu multă ştiinţă de carte, dintre care unii au luat parte la lucrările primelor Sinoade ecumenice sau au scris lucrări de teologie împotriva ereziarhilor.
Un astfel de scaun se afla şi în oraşul Remesiana, un oraş întemeiat de împăratul Traian, pe locul căruia se află azi satul Bela Palanka, acesta fiind situat pe valea râului Nišava la aproximativ 30 de kilometri, în partea de răsărit a oraşului Naissus – astăzi, oraşul Niš din Serbia. Scaunul episcopal din acea vreme era ocupat de Niceta, pe care Paulin de Nola – în Poemul XXVII – îl numea: „părinte”, „învăţător”, „sfânt” şi „părinte sfânt”.
Printre cei care au dat mărturie despre faptul că Sfântul Niceta a fost un teolog cu multă ştiinţă de carte se numără Ghenadie de Marsilia (449-496), Cassiodor (485-578) – discipol al lui Boethius (480-520) – şi Paulin de Nola (353-431) din al cărui cerc teologic şi cultural făcea parte.
Ghenadie de Marsilia era impresionat nu doar de elocinţa sa – întrucât sciţii, geţii şi dacii, toţi ocupând aceleaşi regiuni, dar şi bessii din Remesiana îi ascultau învăţăturile – ci şi de limba latină „simplă şi clară” în care scria.
Se spune că până şi păgânii – care erau vestiţi prin tâlhării şi omoruri şi locuiau prin munţi – datorită lui Niceta s-au întors la Hristos, unii dintre ei călugărindu-se. Niceta s-a folosit în această activitate pastoral-misionară printre neamurile „barbare” şi de o anume operă scrisă.
Moştenirea literară de la el ajunsă până la noi întăreşte afirmaţiile lui Ghenadie de Marsilia, Cassiodor şi Paulin de Nola, care îl arată a fi fost un teolog erudit al timpului, care a vegheat cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe.
Lui Niceta i se atribuie, între altele, următoarele scrieri: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (De diversis appellationibus), Despre privegherea robilor lui Dumnezeu (De vigiliis servorum Dei), Despre folosul cântării de psalmi(De psalmodiae bono), precum şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus).
Acestea sunt câteva dintre lucrările sale; prin ele autorul a vrut să facă învăţătura creştină cunoscută celor din vremea sa, apărând-o – totodată – de rătăcirile ereticilor, precum şi de superstiţiile păgânilor. Lui îi sunt atribuite şi unele lucrări liturgice, prin care a încercat să le vorbească păstoriţilor săi despre participarea la slujbe, atitudinea din timpul serviciului divin, cântarea în comun şi, respectiv, despre ţinuta vestimentară.
Totodată Sfântului Niceta i se atribuie şi un comentariu la Simbolul Credinţei, considerat a fi tot atât de valoros ca şi comentariile Fericitului Ieronim (cca. 347-420) și Fericitului Augustin (354-430), ale Sfinților Ambrozie al Milanului (337-397) și Atanasie cel Mare (cca. 295-373), ale lui Isidor de Sevilla (560-636), Ilarie de Poitiers/Pictavium (cca. 315-367) şi alţii. De asemenea, îi sunt atribuite şi o parte din slujbele de priveghere ale Bisericii.
Sfântul Niceta – care a fost numit pe bună dreptate de contemporanii săi „Apostolul daco-romanilor” – este amintit ultima oară ca Episcop de Remesiana, la 13 decembrie 414, într-o scrisoare a Papei Inocenţiu I al Romei adresată „episcopilor macedoneni”, în legătură cu ereticul Bonosiu. Din acea zi, numele lui nu a mai fost menţionat. Nu se ştie când a fost trecut în rândul sfinţilor.Martirologiile romane îl sărbătoresc pe 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu Paulin de Nola. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte – din 20 iulie 1992 – la 24 iunie.
Sfântul Niceta, Episcopul Remesianei, rămâne o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe, prin viaţa sa plină de sfinţenie, prin scrierile sale şi prin învăţătura cea dreaptă pe care a predicat-o cu zel misionar strămoşilor noştri daco-romani, precum şi multor neamuri din aceste zbuciumate ţinuturi sud-dunărene.