Cuviosul Ghelasie a fost un sihastru eremit care s-a nevoit probabil în poiana sau sihăstria Hopaţi, ajungând bărbat desăvârşit şi dascăl al liniştii şi rugăciunii. Ca egumen al Mănăstirii Râmeţ, Cuviosul Ghelasie a adunat în obştea sa zeci de călugări sporiţi în fapte bune, dintre care nu puţini se nevoiau în linişte în munţii din împrejurimi. Sub povăţuirea sa, Mănăstirea Râmeţ – ea însăşi o mare sihăstrie – a trăit cea mai înfloritoare epocă duhovnicească din istoria ei, potrivit puținelor informații pe care le avem.
Iubiți cititori și cititoare,
Cuviosul Ghelasie a fost unul dintre cei mai renumiţi egumeni ai Mănăstirii Râmeţ – numită dintru început mănăstirea eremiţilor.
Eremiţii din Munţii Apuseni erau călugări din partea locului care au sihăstrit un timp în Muntele Athos, după care, având experienţa vieţii duhovniceşti a călugărilor chilioţi (închişi de bunăvoie în chilii săpate în piatră), şi-au continuat această nevoinţă în peşterile naturale sau săpate cu mâinile lor în stâncile munţilor din ţară. Sfânta Împărtăşanie o primeau numai la marile praznice. Toată viaţa și-o petreceau în chilii, în deplină tăcere, smerenie, înstrăinare de lume şi neîntreruptă cugetare la Dumnezeu. Acestea sunt câteva dintre cele pe care le ştim, sau le bănuim, despre viețuirea lor, întrucât nevoinţele lor rămân ascunse în Hristos până la sfârşitul veacurilor.
În jurul Mănăstirii Râmeţ au fost multe astfel de sihăstrii, dintre care amintim: Sihăstria (Mănăstirea) Geoagiu (secolele XV-XVI), Sihăstria Bulzu – Câmpeni (secolele XVI-XVIII), Sihăstria Afteia – Cioara (secolele XVI-XVIII), Sihăstria Cuteiuş – Huedin (secolele XVII-XVIII).
Din secolul al XV-lea încoace, călugării din Ţara moţilor au trebuit să renunţe în parte la liniştea şi asprimea vieţii ascetice, sihăstreşti, din trecut şi să devină misionari, duhovnici şi dascăli ai românilor ortodocşi din satele aflate în Munţii Apuseni, care erau asaltaţi de prozelitismul romano-catolic, iar mai apoi de cel protestant – calvin – din Transilvania.
Cuviosul Ghelasie a fost un sihastru eremit care s-a nevoit probabil în poiana sau sihăstria Hopaţi, ajungând bărbat desăvârşit şi dascăl al liniştii şi rugăciunii.
Ca egumen al Mănăstirii Râmeţ, Cuviosul Ghelasie a adunat în obştea sa zeci de călugări sporiţi în fapte bune, dintre care nu puţini se nevoiau în linişte în munţii din împrejurimi. Sub povăţuirea sa, Mănăstirea Râmeţ – ea însăşi o mare sihăstrie – a trăit cea mai înfloritoare epocă duhovnicească din istoria ei, potrivit puținelor informații pe care le avem.
Cuviosul Ghelasie, care era un recunoscut părinte duhovnicesc şi un mare povăţuitor al sihaştrilor şi al multor credincioşi din Țara moţilor, s-a învrednicit a primi de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înainte-vederii. Pentru aceasta, încă din viaţă a fost cinstit ca sfânt.
Cercetările făcute la Mănăstirea Râmeţ în decembrie 1978 de un grup de specialişti, condus de Vasile Drăguţ, au scos la iveală, în biserica mănăstirii, o inscripţie de mare însemnătate pentru întreaga noastră istorie naţională şi bisericească. Este vorba de o inscripţie redată în limba slavonă, pe un al doilea strat de zugrăveală, care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crişul Alb şi data de 2 iulie 1377. Din această inscripţie se desprinde constatarea că biserica era zidită cu mult înainte de anul 1377 – de vreme ce suntem în faţa unui al doilea strat de pictură – şi că pictura din anul respectiv a fost realizată de un autohton cu numele specific românesc de Mihul, de loc din Crişul Alb.
De asemenea, tot atunci, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania se găsea arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut cu numele în această „ţară” românească, cu reşedinţa la Mănăstirea Râmeţ sau la Mănăstirea Geoagiu, o mănăstire care datează din secolele XIV-XV.
Nu s-au păstrat informaţii legate de activitatea lui ca arhiepiscop, dar se subînţelege că în 1366, când credinţa ortodoxă a românilor transilvăneni a fost scoasă în afara legii din ordinul regelui Ludovic cel Mare al Ungariei (1326-1382), ierarhul a trebuit să-şi organizeze eparhia cum a crezut el mai bine. Fără îndoială, a hirotonit preoţi pentru satele româneşti ale Transilvaniei dintre tinerii şcoliţi la mănăstire, în zile de duminici şi sărbători, dar mai ales de ziua hramului acelui sfânt aşezământ, la Adormirea Maicii Domnului. Nu mai puţin a slujit Sfânta Liturghie şi a ţinut cuvânt de învăţătură, a susţinut viaţa duhovnicească a sihaştrilor din Munţii Apuseni şi a credincioşilor din acea zonă – cunoscuţi sub numele de mocani – care l-au cinstit ca pe un sfânt, mai ales că avea şi darul facerii de minuni.
Moaştele lui au fost descoperite în chip minunat. În timpul unor mari inundaţii care au avut loc prin anul 1925, apele au scos la suprafaţă trei cranii, dintre care unul era de culoarea spicului de grâu copt şi emana mireasmă plăcută; acesta a ocolit biserica de trei ori pe apă, după care s-a oprit pe fereastra altarului. Preotul dintr-un sat vecin, care slujea şi la biserica mănăstirii, le-a îngropat în partea dreaptă a bisericii.
Aşa se face că moaştele au rămas tăinuite până în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, când s-a aşezat la Râmeţ un călugăr din partea locului, venit de la Muntele Athos, cu gândul de a reface mănăstirea. În acest sens, a adunat în jurul său mai mulţi ucenici cu care a început felurite lucrări de reparaţii.
Fenomenul din 1925 s-a repetat, căci apele venite din munţi sau ieşite din pământ au dezgropat cele trei cranii, despre care nimeni nu ştia ale cui sunt. Însă, ca prin minune dumnezeiască, ele au fost descoperite de o femeie bolnavă cu numele Maria – din Negreşti-Oaş – care, venind la Mănăstirea Râmeţ, mânată în vis de un porumbel vorbitor, întocmai asinei lui Valaam, s-a atins de craniul Sfântului Ghelasie şi s-a vindecat.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 20 iunie a anului 1992, ţinând seama de viaţa sa aleasă, de minunile săvârşite prin moaştele sale, precum şi de cinstirea de care s-a bucurat şi se bucură din partea credincioşilor din ţară şi străinătate, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire liturgică 30 iunie.