Mitropolitul Andrei Şaguna, preşedintele Adunării de la Blaj ținută pe Câmpia Libertăţii la 3/15 mai 1848 și „diplomatul” Revoluţiei din 1848, se înscrie în istoria Bisericii Ortodoxe Române prin restaurarea, în 1864, a vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată de Casa de Habsburg în 1701, prin înființarea Facultății de Teologie din Sibiu, numită ulterior „Andrei Şaguna”, fosta şcoală teologică despre care ştim că a fost deschisă încă din 1786, prin liceele „Andrei Şaguna” din Braşov şi „Avram Iancu” din Brad, prin „Telegraful Român”, cel mai vechi ziar din ţara noastră, care apare neîntrerupt din 1853 până astăzi, prin ASTRA, readusă la viaţă în 1990, prin sutele de şcoli primare din Ardeal, continuatoarele celor peste 760 de şcoli poporale confesionale din timpul său, prin cele peste o sută şaizeci de biserici ridicate în timpul păstoririi sale, prin Statutul Organic, după care s-a condus Biserica Ortodoxă Română din Transilvania până în anul 1925, când a intrat în vigoare un nou Statut al Bisericii Ortodoxe Române din România întregită în anul 1918, în care se prevedea autonomia Bisericii faţă de statul habsburgic şi sinodalitatea, adică participarea şi a laicilor la conducerea treburilor bisericeşti, la nivel de parohie, eparhie, mitropolie, prin înfiinţarea Tipografiei diecezane, în anul 1850, în care s-au tipărit cărţi de slujbă, manuale şcolare, diverse lucrări de teologie şi pedagogie, dar și pentru Biblia tipărită la Sibiu, cu 95 de ilustraţii, având la bază textul Bibliei de la Bucureşti (1688), cu un temeinic studiu introductiv scris de el însuşi.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Mitropolitul Andrei Şaguna s-a născut într-o familie de aromâni refugiaţi în oraşul Mişcolţ (Miskolc) din nord-estul Ungariei, la 20 decembrie 1808, primind la botez numele Anastasie.
Au fost trei copii la părinţi: Evreta, Ecaterina şi Anastasie. Rămaşi orfani de tată, nu au urmat toţi şcoli înalte, ci doar Anastasie, care a fost susţinut atât de Anastasia, mama sa, cât şi de Evreta, sora sa, care era om de afaceri.
Între anii 1826-1829 a studiat Filosofia şi Dreptul la Universitatea din Pesta, după ce – în prealabil – a învăţat la Şcoala „greco-valahă”, la Gimnaziul inferior din Mişcolţ şi la cel superior din Pesta; ulterior, între anii 1829-1831, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Vârşeţ.
După terminarea studiilor teologice, în 1832 s-a închinoviat la Mănăstirea Hopovo din Serbia, unde – după un an de ascultare, în ziua de 24 octombrie 1833 – a fost călugărit cu numele Andrei. Un an mai târziu, în 1834, a fost hirotonit ierodiacon, iar ieromonah în 1837, după care a primit hirotesia de protosinghel şi arhimandrit.
Până la hirotonia întru arhiereu, – care a avut loc în Catedrala Mitropolitană din Carloviţ în anul 1848 –, arhimandritul Andrei a îndeplinit mai multe ascultări, printre care cea de egumen al mănăstirilor Hopovo şi Covil, profesor la Seminarul Teologic din Carloviţ și secretar – apoi consilier – al Mitropoliei de Carloviţ. După moartea episcopului Vasile Moga, întâmplată în vara anului 1846, a fost numit „vicar general” al Episcopiei Ardealului de la Sibiu; în 1848 a fost hirotonit arhiereu, după ce, în 1847, a fost ales arhiereu şi recunoscut de către Curtea imperială din Viena.
Este cunoscut faptul că, din anul 1688, Transilvania a fost anexată la Imperiul habsburgic; în atare situaţie, în 1701, Mitropolia Ortodoxă – cu sediul la Alba Iulia – a fost desfiinţată, mulţi dintre clerici şi credincioşi fiind forţaţi să treacă la Uniatism, iar în locul Mitropoliei ortodoxe s-a înfiinţat o Episcopie unită, cu sediul la Alba Iulia, apoi la Făgăraş şi în cele din urmă la Blaj.
Nedreptatea aceasta a ţinut până în anul 1761, când, în urma multor memorii şi mişcări ample ale credincioşilor ortodocşi, s-a restabilit în Transilvania ierarhia ortodoxă, prin înfiinţarea unei episcopii cu scaunul la Sibiu, deşi era subordonată Mitropoliei Ortodoxe Sârbe din Carloviţ.
Ca mitropolit, în cei douăzeci şi şapte de ani, dincolo de faptul că a fost preşedintele Adunării de la Blaj ținută pe Câmpia Libertăţii la 3/15 mai 1848 și „diplomatul” Revoluţiei din 1848, – alături de Avram Iancu, comandantul de oşti populare, şi de Simion Bărnuţiu, „teoreticianul” sau „ideologul” Revoluţiei, membru în Senatul imperial din Viena, deputat în Dieta Transilvaniei și membru în Casa Magnaţilor (Senatul) din Pesta, după crearea statului dualist Austro-Ungaria (1867) –, Andrei Şaguna se înscrie în istoria Bisericii Ortodoxe Române prin restaurarea, în 1864, a vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată de Casa de Habsburg în 1701, prin înființarea Facultății de Teologie din Sibiu, numită ulterior „Andrei Şaguna”, fosta şcoală teologică despre care ştim că a fost deschisă încă din 1786, prin liceele „Andrei Şaguna” din Braşov şi „Avram Iancu” din Brad, prin „Telegraful Român”, cel mai vechi ziar din ţara noastră, care apare neîntrerupt din 1853 până astăzi, prin ASTRA, readusă la viaţă în 1990, prin sutele de şcoli primare din Ardeal, continuatoarele celor peste 760 de şcoli poporale confesionale din timpul său, prin cele peste o sută şaizeci de biserici ridicate în timpul păstoririi sale, prin Statutul Organic, după care s-a condus Biserica Ortodoxă Română din Transilvania până în anul 1925, când a intrat în vigoare un nou Statut al Bisericii Ortodoxe Române din România întregită în anul 1918, în care se prevedea autonomia Bisericii faţă de statul habsburgic şi sinodalitatea, adică participarea şi a laicilor la conducerea treburilor bisericeşti, la nivel de parohie, eparhie, mitropolie.
De asemenea, Andrei Şaguna rămâne în galeria iluștrilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi prin înfiinţarea Tipografiei diecezane, în anul 1850, în care s-au tipărit cărţi de slujbă, manuale şcolare, diverse lucrări de teologie şi pedagogie şi chiar multe dintre scrierile mitropolitului Andrei, printre care Compendiu de Drept canonic, tradus în limbile germană şi rusă, Istoria bisericească universală şi a românilor, în două volume, ultimul tradus şi în limba germană, Manual de Pastorală, o Colecţie de canoane, apărută sub titlul Enchiridion şi altele; nu în cele din urmă, pentru Biblia tipărită la Sibiu, între anii 1856-1858, cu 95 de ilustraţii, având la bază textul Bibliei de la Bucureşti, din anul 1688, cu un temeinic studiu introductiv scris de însuşi mitropolitul Andrei Şaguna.
Mitropolitul Andrei Şaguna – pentru formarea viitorilor intelectuali – a înfiinţat mai multe „fundaţii”, prin care se acordau burse elevilor şi studenţilor merituoşi; cea mai cunoscută dintre acestea este Fundaţia „Emanuil Gojdu”, înfiinţată de un jurist aromân din Budapesta, prin care s-au acordat până după 1918 peste şase mii de burse de studii. Unii dintre foştii bursieri au avut un rol decisiv în pregătirea actului Unirii din 1918. La sfârşitul vieţii, toate bunurile sale le-a lăsat mitropolitul Andrei pentru susţinerea unor acţiuni filantropice şi culturale, aşa cum se prevedea în testament; executorul acestui testament a fost desemnată Arhiepiscopia Sibiului.
Dumnezeu l-a chemat la Sine pe acest „Părinte al Ardealului românesc” în ziua de 16/28 iunie 1873. A fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari, fiind prohodit de un singur preot, „fără predică, fără pompă şi fără muzică”, potrivit dorinţei sale testamentare. Acum, sfinţitele sale moaşte sunt aşezate spre închinare; o parte se află în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, iar o altă parte au rămas în biserica din Răşinari.
Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa sa din 21 iulie 2011, a hotărât ca acest „Apostol al redeşteptării naţionale şi culturale a românilor ardeleni”, despre care numeroşi învăţaţi români şi străini au scris peste 2650 de monografii, studii şi articole, acest „luminător al neamului românesc şi apărător al credinţei ortodoxe, ierarh cărturar şi vrednic păstor sufletesc al Ardealului”, să fie trecut în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire liturgică 30 noiembrie.