Sfântul Grigore Palama (1296-1359) rămâne teologul „energiilor divine necreate”, dar şi cel care a diagnosticat originea maladiilor spirituale apusene, ale căror consecinţe sunt dezastruoasele curente de secularizare a vieţii bisericeşti, precum şi umanismele care au dus la totalitarismele secolului al XX-lea, cărora le-au căzut victime milioane de vieţi omeneşti.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare
Pomenirea Sfântului Grigorie Palama – în a doua duminică a Postului Mare – este legată de cinstirea icoanelor, fiind, de altfel, o prelungire a triumfului icoanei, ca poartă harică spre Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), fondatorul şi susţinătorul fervent al isihasmului, a fost atras de viaţa monahală, – întocmai tatălui său Constantin, sfetnicul sau consilierul împăratului Andronic II, care s-a călugărit înainte de moarte sub numele Constantius –, fiind iniţiat în practica „rugăciunii inimii” de mitropolitul şi scriitorul filocalic Teolipt al Filadelfiei. La numai 21 de ani, în 1317, a devenit ucenicul lui Nicodim Athonitul, pustnicul care îşi avea chilia nu departe de Mănăstirea Vatopedu. După o bogată experienţă duhovnicească dobândită în Lavra Sfântului Atanasie (până în 1321), după o aspră nevoinţă în pustiul Glosia (până în 1324), după o şedere închinată lui Dumnezeu în Tesalonic, oraşul hirotoniei sale întru preot, dar şi după o perioadă austeră pe un munte de lângă Veria (până în 1326), Sfântul Grigorie s-a retras, dimpreună cu fratele său Macarie, la Schitul „Sfântul Sava” din Sfântul Munte Athos, încercând să răspundă în scris marilor frământări teologice şi spirituale ale timpului. Aşa se face că, în 1335, el lucra la două tratate despre purcederea Sfântului Duh şi lumina necreată a lui Dumnezeu, ca răspuns la cele trei tratate împotriva isihasmului scrise de Varlaam, un învăţat călugăr calabrez cu o viaţă plină de ciudăţenii.
În tratatele sale, Grigorie Palama susţinea că nu este imposibil a vedea lumina necreată a dumnezeirii, una şi aceeaşi cu lumina Taborului; ea este o lucrare, o energie necreată a lui Dumnezeu, izvorâtă din Fiinţa Sa nevăzută, însă fără a fi identică cu Fiinţa însăşi.
Despre vederea luminii necreate, pe lângă Sfintele Evanghelii (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), vorbesc şi Epistolele Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan. Petru afirmă: „fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru 1, 16); iar Ioan: „ceea ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit […] Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă […] vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşirea cu noi” (I Ioan 1, 1-3).
Axat pe învăţătura Sfinţilor Vasile cel Mare (†379), Grigorie de Nyssa (†395), Evagrie Ponticul (†399), Macarie Egipteanul (†391), Diadoh al Foticeei (†≈500), Ioan Scărarul (†649), Sfântul Grigorie Palama vorbeşte, cu o elocvenţă de neînvins, despre deosebirea dintre Fiinţa lui Dumnezeu (ousia) – inaccesibilă şi incomunicabilă oamenilor – şi energiileSale necreate, care decurg din Fiinţa Sa, energii sau lucrări prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora El revarsă harul Său, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea.
Procesul de îndumnezeire, deşi este un act supranatural, este posibil, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceste energii sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, iar prin lucrarea lor Dumnezeu Se manifestă în lume.
Afirmaţiile acestea nu contravin cu nimic învăţăturii Bisericii, statornicită la Sinoadele Ecumenice, precum şi la cele locale.
Isihasmul dorea ca adevărul – mărturisit în formularea sa dogmatică – să fie experiat, pentru că el este, în primul rând, o trăire mistică, legată de Trinitatea creştină. Or, trăirea lui Dumnezeu, pe care au experimentat-o sfinţii – cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae – este realizată prin harul Duhului Sfânt. De altfel, isihasmul este calea rugăciunii neîntrerupte, în care Duhul Sfânt ia în stăpânire sufletul – eliberat de imagini şi concepte, de patimi şi de păcate – şi îi arată în El Însuşi imaginea nevăzută a lui Dumnezeu.
Învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre energiile divine necreate, energii care nu există în afara lui Dumnezeu, nu este nouă, ci îşi are izvorul atât în Noul Testament, cât şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi, tradiţia ei – cum învaţă Sfântul Vasile cel Mare – pierzându-se în cele ce se ţin „în tăcere”. Prin energiile divine, oamenii ajung „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4), însă fără ca, prin acestea, fiinţa omenească să devină Fiinţa lui Dumnezeu, Fiinţă care rămâne ascunsă omului în esenţa Sa.
Relaţia dintre esenţă şi energii – adică dintre Fiinţa dumnezeiască şi lucrările Sale – este o relaţie care defineşte, în acelaşi timp, identitatea şi distincţia; păstrează transcendenţa totală a lui Dumnezeu şi fundamentează experienţa mistică de unire a omului cu Dumnezeu. Astfel, omul poate fi îndumnezeit în mod real, fără ca transcendenţa divină să fie afectată.
Îndumnezeirea este obiectivul – sau mai bine zis scopul credinţei noastre.
Or, Rugăciunea lui Iisus – explică părintele I. Rămureanu – este o afirmare necondiţionată a convingerii în existenţa lui Dumnezeu – Treime, dar şi a dorinţei de a fi în comuniune cu Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit; aceasta este comoara care ni s-a încredinţat şi pe care, cum îndeamnă Sfântul Pavel, trebuie să o păzim „cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi” (II Timotei 1, 14).
Prin numirea lui Iisus drept „Fiu al lui Dumnezeu” se prezumă existenţa Tatălui, iar prin numirea lui Iisus ca Domn se prezumă existenţa Duhului Sfânt, dacă ţinem seama de ceea ce ne descoperă Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus!, decât în Duhul Sfânt” (I Corinteni 12, 3). În acelaşi context, prin invocarea numelui lui Iisus se afirmă şi firea Lui umană pe lângă dumnezeirea Sa. Din această cauză, omul unit cu Hristos – Persoană devine purtător de Lumină necreată, scrie părintele Stăniloae.
În Apus, Toma de Aquino (†1274) susţinea că între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine care, potrivit teologilor apuseni, sunt create nu există deosebire reală; însă, în mod paradoxal, aceasta face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu, spune el, rămâne izolat omului.
Un opozant vehement al doctrinei isihaste a fost călugărul Varlaam din Calabria, care susţinea că lumina de pe Tabor a fost materială, stricăcioasă şi trecătoare. Negreşit, acesta era pe linia de gândire apuseană care prezenta învăţătura despre lumina taborică nu numai prin prisma revelaţiei divine, ci şi prin prisma filosofilor scolastici şi post-scolastici, deşi el se pretindea a fi un teolog răsăritean.
De altfel, în tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică prezidate de papa Benedict al XII-lea (1334-1342), care au avut loc la Avignon, în 1339, ca trimis al împăratului Andronic III, călugărul Varlaam a susţinut învăţătura ortodoxă, pentru ca după un an (1340) să-i acuze pe isihaşti de diteism (existenţa a doi dumnezei într-unul singur).
Cu toate acestea, Sinodul de la Constantinopol (1341) n-a ţinut cont de argumentele calabrezului catolic şi s-a pronunţat în favoarea isihasmului, condamnându-l pe Varlaam şi învăţătura lui. Dată fiind această situaţie, Varlaam a părăsit Constantinopolul şi a plecat în Italia (1342), unde a ajuns episcop de Gerace. Ca episcop, a continuat atacurile nu numai împotriva isihasmului, ca metodă şi doctrină, ci şi a Ortodoxiei.
Nu a fost singurul adversar al isihasmului, ci lui i s-au alăturat patriarhul ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), precum şi Grigore Achindin, susţinuţi de împărăteasa Anna de Savoia (†1347). Ba, mai mult, în Sinodul de la Constantinopol (1345), Ioan al XIV-lea Calecas l-a condamnat şi anatematizat pe Sfântul Grigorie Palama, condamnare care i-a fost ridicată de Isidor de Monemvasia (1347-1350) – care a urmat în scaunul ecumenic după înlăturarea lui Ioan al XIV-lea Calecas – în cadrul Sinodului ţinut la Constantinopol, în anul 1347. De altfel, la sinoadele din 1347 şi 1351 s-a aprobat doctrina palamită, mai ales că din 1347 urcase pe tron Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355), ca asociat al împăratului Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391), un susţinător al isihasmului. Aşa se şi explică faptul că, după 1355, el s-a călugărit în Mănăstirea Manganelor din Constantinopol, sub numele de Ioasaf, după care s-a retras în Muntele Athos.
Aşadar, patriarhul ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350) a ridicat, în 1347, pe Sfântul Grigorie Palama la rangul de Arhiepiscop al Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa (13 noiembrie 1359).
În Sinodul ţinut pe 27 mai 1351, în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353 şi 1355-1363), isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Răsăritului, pătrunzând astfel în tot Orientul creştin ortodox. Miezul doctrinei isihaste, care s-a impus în Ortodoxie, constă în faptul că Fiinţa lui Dumnezeu – inaccesibilă omului – şi energiile Sale necreate nu sunt separate, deşi se deosebesc; dimpotrivă, ele formează o unitate, la om ajungând energiile sau puterile divine şi nu Fiinţa lui Dumnezeu, care rămâne inaccesibilă oamenilor.
Poziţia lui Varlaam de Calabria, ca de altfel şi a altor susţinători de-ai săi – Grigorie Achindin (†1348), Nichifor Gregoras (†1360), Dimitrie Kydones monahul (†1397) şi canonistul Constantin Armenopoulos (†1380) – este tributară Apusului raţionalist, care menţine distanţa dintre divin şi uman.
Or, învăţătura Sfinţilor Părinţi răsăriteni, sintetizată de Sfântul Grigorie Palama şi susţinută de Patriarhul Filotei Cokkinos (1353-1354 şi 1364-1376), Grigorie Sinaitul (†1346), Nil Cabasila (†1363), Nicolae Cabasila (†1371), Simeon al Tesalonicului (†1429) ş.a., are ca scop descoperirea lui Hristos în noi, precum şi transfigurarea întregii noastre fiinţe în şi prin El. Este evident, pe de o parte, că Hristos este în noi şi se uneşte cu noi, însă, pe de altă parte, ne schimbă şi ne transformă în El Însuşi, cum spune Nicolae Cabasila în lucrarea sa, Viaţa în Hristos.
Pe pământ românesc, isihasmul a existat din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea, o prezenţă a spiritului isihast la noi este certificată abia în secolul al XVIII-lea, după publicarea Filocaliei de către Nicodim Aghioritul (†1804), în 1792, la Veneţia.
Printre numele de rezonanţă care au contribuit la răspândirea isihasmului, mai ales prin operele lor, se numără stareţul Vasile de la Poiana Mărului (†1767, semnatarul predosloviilor la lucrările lui Grigorie şi Filotei Sinaitul, stareţul Paisie de la Neamţ (†1794), prin traducerea Filocaliei şi a altor scrieri patristice filocalice în slavonă şi română, şi părintele Dumitru Stăniloae (†1993), traducătorul celor douăsprezece volume ale Filocaliei, precum şi al altor scrieri cu temă ascetică şi mistică.
Sfântul Grigore Palama (1296-1359) rămâne teologul „energiilor divine necreate”, dar şi cel care a diagnosticat originea maladiilor spirituale apusene, ale căror consecinţe sunt dezastruoasele curente de secularizare a vieţii bisericeşti, precum şi umanismele care au dus la totalitarismele secolului al XX-lea, cărora le-au căzut victime milioane de vieţi omeneşti.
Pe 13 noiembrie 1359, arhiereul lui Hristos, teologul şi propovăduitorul harului necreat – la numai 63 ani de viaţă şi 12 ani de arhierie – s-a strămutat în lăcaşurile cele veşnice, inundat de lumina harului dumnezeiesc. A fost canonizat în şedinţa Sinodului de la Constantinopol din 5 aprilie 1368, prezidat de patriarhul Filotei Cokkinos.
Moaştele sale, făcătoare de minuni, scăpate întregi de furia incendiului din 1890 năpustit asupra Catedralei „Sfântul Dimitrie” din Tesalonic, în care au fost aşezate iniţial, se află astăzi în Catedrala „Sfântul Nicolae” din acelaşi oraş.