Părintele Serafim era un om modest. Avea un singur rând de haine. Oriunde mergea, purta, într-o traistă, Sfânta Evanghelie, simbolizând jugul lui Hristos, iar la piept, crucea de aramă dăruită de mama lui, pentru a-şi aduce aminte mereu de Crucea purtată de Mântuitorul. Vara muncea în grădiniţa de legume, iar iarna tăia lemne. Mintea şi-o ocupa cu Rugăciunea lui Iisus; de multe ori, cânta cântări bisericeşti. Săvârşea zilnic slujbele Bisericii, iar noaptea îşi făcea pravila şi canonul. Făcea zilnic câte o mie de metanii.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Sfântul Serafim de Sarov s-a născut în 1759, ca al doilea copil al familiei Moşnin, primind la botez numele Prohor. Părinţii săi, Agata şi Isidor Moşnin, locuiau în provincia rusească Kursk. Se îndeletniceau cu comerţul. Tatăl său avea o fabrică de cărămidă, ceea ce i-a înlesnit preluarea multor construcţii din oraş. De numele său se leagă începerea construirii bisericii închinate Sfântului Serghie de Radonej, pe care, din păcate, nu a reuşit să o termine, murind pe neaşteptate în 1762. Lucrările edificiului au fost preluate şi continuate de evlavioasa sa soţie, finalizându-se târziu, în 1778. Biserica poate fi văzută şi astăzi.
Nu avem nicio informaţie cu privire la şcolile absolvite. Ceea ce ştim însă este faptul că de mic a fost atras de studiul Sfintei Scripturi şi al cărţilor duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi. Probabil că primul lui mentor a fost mama sa, Agata Moşnin, care s-a dedicat cu precădere educaţiei celor doi copii, Alexie şi Prohor. Probabil că în formarea lui Prohor un rol foarte important l-a avut și preotul Bisericii „Sfântul Serghie de Radonej”. Mai ales că tânărul Prohor era nelipsit de la biserică. Probabil astfel se şi explică de ce, la vârsta de şapte ani, a căzut din clopotniţa Bisericii „Sfântul Serghie”.
De altfel, nu a fost prima dată când Prohor a văzut moartea cu ochii. Şi la vârsta de zece ani Dumnezeu l-a cercetat cu o boală gravă. Însă de fiecare dată Maica Domnului l-a salvat.
Alexie, fratele său, a ajuns comerciant, om de afaceri. Intenţiona să îl atragă şi pe Prohor în lumea afacerilor, numai că el îşi dorea o cu totul altă lume. Încurajat de mama sa, dar şi ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, Care l-a scăpat de la moarte în cele două rânduri amintite mai sus, la şaptesprezece ani Prohor s-a decis să se pună în slujba lui Dumnezeu. Şi a făcut întocmai. Mai întâi a mers la Lavra Pecerska, din Kiev, pentru a se închina la moaştele sfinţilor şi pentru a cere sfat unor mari duhovnici. Acolo l-a întâlnit pe stareţul zăvorât Dositei, de la Mănăstirea Kitaev. Lui i-a cerut sfatul cu privire la ce mănăstire să meargă. Acesta, luminat de Duhul Sfânt, i-a recomandat Mănăstirea Sarov, întemeiată în anul 1706.
Astfel, în ziua de 20 noiembrie 1778, Prohor a păşit pentru prima dată pragul Mănăstirii Sarov, fiind primit de stareţul Pahomie. După o prealabilă discuţie, stareţul l-a încredinţat părintelui Iosif, economul mănăstirii. Prohor s-a făcut repede iubit de părinţii şi fraţii din obşte pentru că îşi împlinea ascultarea cu sfinţenie. Participa la toate slujbele, îşi împlinea ascultarea, fie la brutărie, fie la prescurărie, fie la tâmplărie, fie ca paracliser. Iar când termina cele rânduite, mergea la chilie, unde se dăruia din nou rugăciunii sau lecturii cărţilor sfinte. Îi plăcea îndeosebi să citească Sfânta Scriptură, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, Cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul, Scara Sfântului Ioan Scărarul, Filocalia şi Vieţile Sfinţilor. În timpul liber, dacă mai putea fi vorba de timp liber, sculpta uneori cruci din lemn de chiparos, iar alteori se retrăgea pentru meditaţie, rugăciune şi post aspru într-o colibă în pădurea din imediata apropiere a Mănăstirii Sarov.
În 1780, deşi tânăr, având doar 21 ani, Prohor s-a îmbolnăvit de ascită (acumularea de lichid în peritoneu), boală ce l-a ţintuit la pat vreo şase luni. Nimeni nu credea că se va mai face bine. Prohor a cerut să fie spovedit şi împărtăşit.
După primirea Sfintei Împărtăşanii, este notat în Viaţa sfântului, l-a vizitat la chilia sa Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan. În urma acestei vizite, Prohor s-a însănătoşit ca prin minune. În semn de recunoştinţă, a luat binecuvântare de la stareţ să meargă prin oraşe după donaţii pentru a sprijini construirea în mănăstire a unui aşezământ-spital pentru bolnavi. Cu acest prilej, el a trecut şi prin oraşul natal, unde a aflat că mama lui murise. Fratele său, Alexie, a donat o sumă importantă de bani.
Strângându-se banii necesari, s-au început lucrările de construire atât a aşezământului-spital, cât şi a bisericii aferente. Sfânta Masă din Sfântul Altar a fost sculptată de cuvios. Ea se păstrează şi astăzi.
După opt ani de ucenicie, în ziua de Sfântul Maxim Mărturisitorul a anului 1786, Prohor a primit tunderea în monahism, cu numele Serafim. Câteva luni mai târziu, în octombrie, episcopul Victor al Vladimirului l-a hirotonit diacon.
Ca diacon, a slujit Sfânta Liturghie zilnic. După şase ani şi zece luni, în ziua Sfântului Ioan Postitorul a anului 1793, episcopul Teofil de Tambov l-a hirotonit ieromonah. Avea treizeci şi patru de ani.
După moartea stareţului său Pahomie, la 20 noiembrie 1794, luând binecuvântare de la noul stareţ, Isaia, un bătrân cu viaţă sfântă, părintele Serafim s-a retras în chilia sa din pădure. Aceasta se afla la cinci kilometri de mănăstire, pe culmea unui deal, nu departe de un râu. Era o casă de lemn, simplă, alcătuită dintr-o cameră, un pridvor şi un cerdac. În jurul casei avea o grădiniţă de legume şi câţiva stupi. În apropiere se aflau chiliile în care locuiau alţi schimnici ai Sarovului.
Părintele Serafim era un om modest. Avea un singur rând de haine. Oriunde mergea, purta, într-o traistă, Sfânta Evanghelie, simbolizând jugul lui Hristos, iar la piept, crucea de aramă dăruită de mama lui, pentru a-şi aduce aminte mereu de Crucea purtată de Mântuitorul. Vara muncea în grădiniţa de legume, iar iarna tăia lemne. Mintea şi-o ocupa cu Rugăciunea lui Iisus; de multe ori, cânta cântări bisericeşti. Săvârşea zilnic slujbele Bisericii, iar noaptea îşi făcea pravila şi canonul. Făcea zilnic câte o mie de metanii. Mânca puţină pâine şi câteva legume. Treptat, a eliminat complet pâinea şi s-a rezumat numai la câteva buruieni. Duminica şi în zilele de sărbătoare se întorcea în mănăstire, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie şi pentru a se împărtăşi.
Aghiografii spun că, timp de o mie de zile şi nopţi, cuviosul a stat pe o piatră din apropierea chiliei, asemenea stâlpnicilor de odinioară.
Cu două zile înaintea praznicului Înălţării Sfintei Cruci a anului 1804, pe când se afla în chilia sa, a fost atacat de trei tâlhari. Veniseră la cuvios să-l prade. L-au bătut crunt, lăsându-l aproape fără suflare. Nu au găsit niciun ban, precum îşi închipuiau. Cu greu s-a târât până la mănăstire. Opt zile s-a zbătut cuviosul între viaţă şi moarte. Avea doar patruzeci şi cinci de ani. Însă şi de această dată Maica Domnului l-a scăpat.
După ce stareţul Isaia s-a strămutat la cele veşnice, părintele Serafim şi-a impus, alături de părinţii Pahomie şi Iosif, postul gurii – tăcerea. Trei ani s-a nevoit astfel. După cincisprezece ani de vieţuire în pustie, în ziua Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan a anului 1810, cuviosul Serafim s-a întors în mănăstire.
A doua zi, după ce s-a împărtăşit în Biserica „Adormirii Maicii Domnului” de la aşezământul pentru bolnavi, ctitoria sa, a luat binecuvântare de la egumen să se zăvorască în chilie. Cei cincisprezece ani îl antrenaseră pentru această formă de nevoinţă. Nu ieşea din chilie, nu primea pe nimeni şi nu vorbea cu nimeni. În chilie nu avea decât o icoană, o candelă, un butuc pe care stătea şi un sicriu. Mânca pâine uscată de ovăz, varză murată şi bea apă. Se ruga, citea Sfânta Scriptură şi contempla. Gândul la moarte îi era întreţinut de prezenţa sicriului pe care îl avea în chilie. Cinci ani a stat zăvorât în acea chilie.
După o astfel de experienţă, a început să primească pe monahi şi pe mireni. Monahilor încerca să le trezească râvna pentru rugăciunea neîncetată şi pentru asceza trupului şi a sufletului. Iar pe mireni îi îndemna să aibă mereu gândul îndreptat la Dumnezeu. Deşi îi primea pe toţi în chilie, nu ieşea afară niciodată. Trăirea sa în zăvorâre nu încetase. A ieşit pentru prima dată după cincisprezece ani de zăvorâre în Postul Mare al anului 1825. Mergea fie în pustie, la chilia sa, fie în vizită la alţi pustnici. În mănăstire petrecea duminica şi în sărbători, împărtăşindu-se.
Cuviosul Serafim era legat sufleteşte de mănăstirea de maici de la Diveevo, aflată cam la un kilometru şi jumătate de Sarov. În 1826 a construit o moară, pentru nevoile acestei mănăstiri. Apoi a ridicat o nouă mănăstire, Serafim-Diveevo, lângă moară, cu maici din obştea veche de la Diveevo. De această nouă obşte s-a îngrijit personal. Însă sporind obştea, în anul 1828, cuviosul a început construirea unei biserici din piatră, cu două niveluri. Biserica de la demisol, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, a fost sfinţită la 8 septembrie 1830, iar cea de sus, cu hramul „Naşterea Domnului”, a fost sfinţită pe 6 august 1829. Rânduiala slujbelor, stabilită de cuvios, era asemănătoare rânduielii slujbelor din mănăstirile noastre.
Sfântul Serafim a mai ctitorit şi alte două mănăstiri: Ardatov şi Zelenogorsk.
Cu un an înainte de a se strămuta la cele veşnice, în 1832, Cuviosul Serafim mai mergea când şi când în pustie. Adesea le vorbea celor din anturajul său despre momentul adormirii sale.
Cuviosul Serafim s-a mutat la cele veșnice împăcat cu Dumnezeu, cu părinţii şi fraţii mănăstirii, cu maicile şi surorile din cele două mănăstiri şi, nu în ultimul rând, cu toţi credincioşii, în noaptea zilei de 1 spre 2 ianuarie a anului 1833, stând la rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului. A fost înmormântat în partea dreaptă a altarului bisericii mari. Mormântul său, la care s-au petrecut multe minuni, a devenit centru de pelerinaj.
Numărul mare de pelerini a atras mai târziu atenţia liderilor bolşevici care, în 1923, au dispus ca moaştele cuviosului să fie confiscate, iar Mănăstirea Sarov, închisă. În 1926, şi Mănăstirea Diveevo a fost desfiinţată. Sacul cu relicvele sale a fost descoperit, în anul 1991, de un student, în podul Muzeului Religiei şi Ateismului din Sankt Petersburg. Fiind anunţat Patriarhul Alexei I al întregii Rusii, acesta a hotărât, la 28 iulie 1991, ca moaştele să fie aşezate, după o procesiune de mai multe zile prin oraşele şi satele din drumul spre Sarov, în Mănăstirea Diveevo, ctitoria sa, aşa cum sfântul însuşi prorocise încă din timpul vieţii.
Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat la 19 iulie 1903, cu zi de pomenire 2 ianuarie. Părticele din moaştele sfântului se găsesc la Mănăstirea „Sfânta Treime” – Eşanca, nu departe de orăşelul Darabani, din judeţul Botoşani, dar şi în alte biserici din ţara noastră.