Dionisie Exiguul a fost un teolog de excepţie, preocupat de problemele dogmatice care tulburau atunci Biserica, dar şi un traducător al Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba latină; nu mai puţin, un foarte bun cunoscător al canoanelor Bisericii, cărora li se adaugă bogatele cunoştinţe legate de calendar şi de calculele calendaristice, dar şi de astronomie. Într-un cuvânt, putem spune că a fost un monah al rugăciunii şi al privegherii, al postului şi al vieţii trăite în Hristos după rânduielile Sfinţilor Părinţi, mai ales a celor capadocieni.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Dionisie Exiguul – adică cel Smerit – s-a născut în Scythia Minor (Dobrogea de azi) în jurul anului 470. Era scit de neam, cu moravuri întru totul romane (a se vedea Cassiodor, De institutione divinaraum litterarum, PL, 70, col. 1137). Nu avem informaţii legate de familia şi copilăria acestui cuvios; despre el se spune că ar fi fost un copil orfan. După o experienţă considerabilă în trei mănăstiri, una din Scythia Minor, sub oblăduirea episcopului Petru, stareţul său, alta din Orient, probabil din Ţara Sfântă, iar cea de a treia, din preajma Constantinopolului, prin anul 496 a plecat de la Constantinopol la Roma, stabilindu-se în Mănăstirea „Sfânta Anastasia” de la poalele Palatinului, populată de egipteni. Cu toate acestea, nu a încetat să ţină legătura, prin corespondenţă, cu călugării sciţi. Se presupune că – graţie elocinţei sale – la scurt timp i s-a încredinţat stăreţia acelei mănăstiri.
Nu se cunoaşte anul şi nici mănăstirea în care a fost călugărit, nici de către cine a fost tuns în monahism. De asemenea, nu se știe nici când şi de către cine a fost hirotonit preot. Cert este că la Sinodul roman de la 1 martie 499 era deja hirotonit şi că, după hirotonia în preot, fiind un foarte bun cunoscător al limbilor greacă şi latină, a lucrat în cancelaria pontificală sub zece papi, de la Anastasie II (496-498) până la Vigilius (537-555), când s-a retras în Mănăstirea Vivarium din Calabria. Acolo, probabil în anul 544/545, a trecut la cele veşnice.
Această experienţă acumulată în cancelaria pontificală a contribuit la alcătuirea, la propunerea stareţului Mănăstirii „Sfânta Anastasia”, mănăstire în care s-a retras după plecarea sa din Constantinopol, unei Colecţii de decrete pontificale, cunoscută sub numele de Colecţia dionisiană, care cuprindea un număr de 38 de epistole sau canoane de mare autoritate. Această colecție, împreună cu Canoanele apostolice (50), respectiv cu cele ale primelor patru Sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale, reunite sub numele Codex Canonum Ecclesiasticorum, traduse din greacă în latină, avea să fie de un real folos în Biserica Apuseană. Din acest motiv, Cuviosul Dionisie, un foarte bun cunoscător al canoanelor, a fost numit de contemporani „Părinte al ştiinţei canoanelor”.
Activitatea Cuviosului Dionisie Exiguul în cancelaria pontificală a început atunci când Roma şi Constantinopolul (sau Bizanțul, cum mai era numit) erau despărţite bisericeşte de peste două decenii. Tentative de împăcare au fost multe, însă fără sorţi de izbândă. Cei care susţineau aşa-numita schismă acachiană – oameni grei la minte, schismatici de vocaţie – nu puteau înţelege întruparea Fiului lui Dumnezeu și modul în care sunt unite cele două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos; această învăţătură de credinţă a fost stabilită, de altfel, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), sinod în care au fost combătute învăţăturile monofizite ale nestorienilor.
Dionisie Exiguul, în apărarea învăţăturii hristologice de la Calcedon, explicată cu o deosebită profunzime dogmatică de Sfântul Chiril al Alexandriei, face câteva traduceri din limba greacă în limba latină, cu prefeţe de o încărcătură teologică remarcabilă, dintre care amintim: Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie, din anul 430, cunoscută sub numele de Epistola XVII, două Scrisori ale Sfântului Chiril al Alexandriei către un episcop din Diocezareea Isauriei, respectiv cele douăsprezece Anatematisme ale Sinodului al IlI-lea ecumenic, Epistola către armeni a patriarhului Proclu al Constantinopolului, o predică pentru cinstirea Maicii Domnului, precum şi tratatul Despre crearea omului al Sfântului Grigorie de Nyssa.
În susţinerea acestora vine şi o culegere de texte patristice referitoare la problemele trinitare şi hristologice extrase din Sfinţii Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare, aceştia fiind recunoscuți ca autorităţi teologice din Răsărit. Acestora îi adaugă pe Ciprian din Cartagina, Ilarie de Pictavium, Ambrozie de Mediolanum şi Fericitul Augustin din Occidentul latin.
Tot Cuviosului Dionisie i se datorează şi acele lucrări cu profil aghiografic traduse din greacă în latină, printre care Istorisirea aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisia şi Viaţa Sfântului Pahomie.Prin toate aceste lucrări, el a încercat să facă joncţiunea între teologia celor trei continente: Asia, Africa şi Europa, dar şi între Răsăritul ortodox şi Apusul latin, contribuind astfel la menţinerea unităţii bisericeşti la începutul secolului al VI-lea, unitate la care a aderat şi pe care a susţinut-o şi împăratul Justinian al Bizanţului.
Celor enumerate mai sus li se adaugă câteva lucrări de argumentare a pascaliei, – calcule care fuseseră încredinţate de Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) Bisericii din Alexandria Egiptului –, dintre care se remarcă Cartea despre Paşti, Argumente pascale şi două scrisori, cu titlul Despre raţiunea Paştilor.
Dincolo de acestea, de numele lui se leagă fixarea cronologiei erei creştine, numită „a Întrupării”, propunând împărţirea istoriei în două perioade: „înainte de Hristos” şi „după Hristos” şi renunţarea la calendarul roman, ce folosea ca punct de reper în numerotarea anilor data întemeierii Romei. Cronologia propusă de Cuviosul Dionisie avea în centru evenimentul Nașterii Domnului; pe baza izvoarelor folosite, el a stabilit că anul 753 de la întemeierea Romei (ab urbe condita) era anul în care S-a născut Hristos, acesta devenind anul 1 al erei creştine (sau „anul mântuirii”, „anul Domnului”). În urma calculelor ulterioare realizate de cercetători a reieșit că, din pricina diferitelor calendare aflate în uz, fiecare cu o altă modalitate de măsurare a timpului, Cuviosul Dionisie a greşit cu câţiva ani, naşterea Mântuitorului Hristos având loc în jurul anului 749 de la întemeierea Romei. Trecând peste această eroare, numărarea anilor în raport cu Naşterea Mântuitorului a fost un act de o însemnătate universală, noua cronologie fiind adoptată încă din anul 527 în Italia; în timp, s-a impus în întreaga lume.
În concluzie, Dionisie Exiguul a fost un teolog de excepţie, preocupat de problemele dogmatice care tulburau atunci Biserica, dar şi un traducător al Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba latină; nu mai puţin, un foarte bun cunoscător al canoanelor Bisericii, cărora li se adaugă bogatele cunoştinţe legate de calendar şi de calculele calendaristice, dar şi de astronomie. Într-un cuvânt, putem spune că a fost un monah al rugăciunii şi al privegherii, al postului şi al vieţii trăite în Hristos după rânduielile Sfinţilor Părinţi, mai ales a celor capadocieni.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 8-9 iulie 2008, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, pentru profunzimea erudiţiei teologice, pentru multele virtuţi pe care le-a dobândit şi cultivat, precum şi pentru sfinţenia vieţii lui. Ca zi de prăznuire a fost rânduită ziua de 1 septembrie, când Biserica prăznuieşte liturgic începutul anului bisericesc.