Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,

Viaţa Sfântului Cuvios Dimitrie din satul Basarabov este destul de săracă în informaţii. Unii istorici susţin ipoteza că el ar fi trăit în secolul al XII-lea. Alţii indică spre secolul al XIII-lea sau secolul al XIV-lea.

Athonitul Paisie de la Mănăstirea Hilandar susţine că ar fi trăit în anul 1685, informaţie care se găseşte şi într-o copie a istoriei slavo-bulgare, semnată de ieromonahul Pantelimon, la Ruse, şi în care este consemnat că Sfântul Dimitrie a trăit în secolul al XVII-lea, fiind înmormântat la Mănăstirea Basarabov, ctitorită de domni români.

Provenind dintr-o familie săracă, se subînţelege că nu a avut posibilitatea să urmeze vreo şcoală a timpului. Pentru a-şi ajuta familia, păştea oile şi vacile satului. În Viaţa sa se spune că odată, păscând vitele, a călcat din neatenţie pe un cuib de pasăre, omorând, fără să vrea, puişorii. Întristându-se de această nefericită întâmplare, s-a autopedepsit, umblând cu acel picior vreme de trei ani – vară şi iarnă – desculţ. Din acest motiv este reprezentat în unele icoane cu un picior desculţ, iar cu celălalt înfăşurat în cârpe.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, învăţătorul Nicolae Nemţov din Basarabi – într-o descriere a satului Basarabov – vorbeşte despre casa în care s-ar fi născut Sfântul Cuvios Dimitrie şi pe locul căreia ulterior s-a construit o biserică închinată lui, dar şi despre bisericuţa din sat la care mergea Cuviosul Dimitrie şi despre faptul că nu primea plată pentru păşunatul vacilor decât de la oamenii mai înstăriţi.

Atras de asprimea vieţii monahale, s-a retras în una din chiliile săpate în stâncile de pe malul râului Lom, dedicându-se meditaţiei, rugăciunii, postului şi privegherii. A fost un model de rugăciune atât pentru călugării din chiliile învecinate, cât şi pentru oamenii din acele ţinuturi. Nu se ştie câţi ani a trăit în acea peşteră, dar iconografia îl înfăţişează ca fiind destul de vârstnic.

Fiind înzestrat încă din timpul vieţii cu darul facerii de minuni, el şi-a cunoscut dinainte ceasul morţii, pregătindu-se pentru trecerea din această viaţă la Domnul. Tradiţia spune că s-a aşezat singur între două lespezi de piatră, ca într-un sicriu, fiind acoperit cu timpul de apele râului Lom. Astfel s-a mutat la cele veşnice Cuviosul Dimitrie.

Potrivit unei tradiţii locale, moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie au fost descoperite în mod minunat. Astfel, o tânără fecioară din satul Cervena Vodă şi-a pierdut vederea. Într-o noapte, a visat că a mers la Mănăstirea Basarabovo, unde s-a spălat pe faţă cu apă din fântâna Sfântului Dimitrie, după care şi-a recăpătat vederea. Fata a povestit visul părinţilor săi, care au hotărât să meargă la Mănăstirea Basarabovo, care se afla la o distanţă de 17 km.

Ajungând acolo pe înserat, au rămas peste noapte, – ea împreună cu părinţii săi –, dorind să se spele cu apă din fântână a doua zi dis-de-dimineaţă. Noaptea, având dureri îngrozitoare de ochi, au mers cu toţii la fântână, unde tânăra s-a spălat şi şi-a recăpătat astfel vederea. Privind spre apa Lomului, ce trecea prin faţa mănăstirii, a văzut deasupra râului mai multe candele şi făclii aprinse. S-a apropiat şi a zărit în apă moaştele Sfântului Dimitrie strălucind. Tatăl fetei, chemat şi el, nu a văzut nimic.

A doua zi, mergând pe malul râului, credincioşii şi preoţii au văzut mai multe luminiţe licărind deasupra apei. Săpând în albie, au aflat moaştele Cuviosului Dimitrie întregi. Ele au fost aşezate într-o raclă şi au fost duse în biserica satului. Vestea despre descoperirea lor a stârnit interesul domnilor Ţării Româneşti, care au făcut demersurile aducerii lor în ţară. Racla a fost pusă într-un car, dar, ajungând la Ruse, boii nu au vrut să meargă mai departe; ei s-au întors în Basarabi, oprindu-se în faţa casei părinteşti a Sfântului Cuvios Dimitrie.

Prin voia Sfântului Dimitrie, moaştele au ajuns însă mai târziu la Bucureşti; în timpul războiului ruso-turc, între anii 1768-1774, pentru a le feri de profanarea turcilor, generalul Piotr Saltîkov a hotărât să trimită racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie la Kiev. Trecând prin apropierea Bucureştilor, mitropolitul Grigore al II-lea şi negustorul macedoromân Hagi Dimitrie l-au rugat să dăruiască moaştele poporului român. Astfel, din iunie 1774, moaştele Sfântului Dimitrie se află în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

În anul 1895, învăţătorul Nicolae Nemţov a vizitat Mitropolia de la Bucureşti şi s-a închinat moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie, rugându-l pe mitropolit să-i deschidă racla. Făcând o descriere a veşmintelor şi a înfăţişării sfântului, învăţătorul a consemnat că acesta avea nasul puţin ciupit, – probabil de peştii râului Lom –, că o mână este mai albă, iar cealaltă pare puţin înnegrită din cauza mulţimii închinătorilor care o sărută.

Racla a fost dăruită în anul 1879 de episcopul Ghenadie al Argeşului (1876-1893), care a ajuns mitropolit primat (1893-1896), fiind realizată din argint masiv. Ea este împodobită cu scene din viaţa Sfântului Cuvios Dimitrie. Astfel, pe capacul raclei se află chipul Sfântului Cuvios Dimitrie, în mărime naturală, având de jur-împrejur un grilaj ferecat cu aur, iar pe marginea capacului 12 serafimi, șase de o parte şi șase de cealaltă parte, despărţiţi prin colonade de argint. Pe frontispiciul raclei sunt gravate icoana Sfintei Treimi şi încoronarea Maicii Domnului, iar pe partea inferioară, Arhanghelul Gavriil, ţinând în mână semnul Bunei Vestiri. Pe părţile laterale ale raclei sunt opt icoane înfăţişând scene din viaţa Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, despărţite de asemenea printr-o colonadă de argint. Racla este aşezată pe patru picioare de argint masiv.

Din însemnările timpului aflăm că racla cu moaştele Sfântului Dimitrie a părăsit Catedrala Patriarhală doar în patru rânduri.

În 1815, moaştele Cuviosului Dimitrie au fost scoase în procesiune pe străzile Bucureştiului, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capăt – prin rugăciunile sfântului – epidemiei de ciumă.

În 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, s-a întâmplat acelaşi lucru, în speranţa opririi epidemiei de holeră. Cu cinci ani mai înainte, în 1827, în timpul lui Grigore Ghica, fiind secetă, s-a organizat o procesiune pentru ploaie. Ultima dată când au părăsit Catedrala Patriarhală a fost în primăvara anului 2020, racla cu moaştele Cuviosului Dimitrie fiind purtată în procesiune pe străzile din Bucureşti, înălţându-se totodată rugăciuni pentru încetarea pandemiei.

Istoria consemnează şi o tentativă de furt a moaştelor Sfântului Dimitrie, însă nereuşită. Se spune că în februarie 1917, în timpul Primului Război Mondial, bulgarii au forţat uşile Catedralei Patriarhale „Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena” şi au luat racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie. Însă nu au ajuns prea departe, doar până la Giurgiu, pentru că, fiind noapte, s-au rătăcit. Autorităţile române alertate au făcut demersuri pe lângă mareşalul Mackensen şi generalul german Zack, care au ordonat oprirea şi întoarcerea convoiului bulgar.

În acest context, mitropolitul primat Conon adresa o scrisoare de suflet mareşalului Mackensen, în care spunea: „Excelenţa Voastră, cu mare durere sufletească, aducându-le aceasta la Înaltă-Va cunoştinţă şi în credinţa că Biserica şi Religiunea Ortodoxă sunt protejate prin toate tratatele de la Haga etc., cunoscând înaltele sentimente ale Majestăţii Sale Împăratul Germaniei, Noi Vă rugăm stăruitor ca să binevoiţi a ordona să se ia cele mai urgente măsuri şi să se oprească pe drum călătoria Sfintelor Moaşte, oriunde vor fi, urmărindu-se toţi ostaşii vinovaţi, binevoind a dispune înapoierea Sicriului Sfintelor Moaşte şi tot avutul lor, ca să stea nestrămutate în Catedrala Sfintei Mitropolii a Ţării, Sfântul Dimitrie fiind însuşi Patronul Capitalei Bucureşti.”

Aşa se face că, în seara zilei următoare, racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou a fost readusă în Bucureşti. După reaşezarea lor în catedrală, mitropolitul primat Conon a adresat o nouă scrisoare generalului Mackensen, de această dată de mulţumire, însă fără a ezita să aducă în atenţie binefacerile făcute poporului bulgar: „Noi privim dureros fapta ostaşilor dovediţi acum a fi de peste Dunăre, observăm că Dumnezeu, orbindu-le ochii şi mintea, spre a nu vedea lucrurile adevărate şi drumurile rătăcirii lor, nu le-a ajutat ca să-şi săvârşească complect sacrilegiul încercat, ci s-au încurcat, putând fi prinşi la Giurgiu […] uitând că la şcoalele acesteia – ale Mitropoliei Ungrovlahiei sau a Munteniei şi Dobrogei, n.n. – toate generaţiile bulgăreşti de la 1860 încoace s-au adăpat, căpătându-şi cultura necesară şi pregătindu-se pentru conducerea eventuală a ţării lor; iar acuma, în loc de recunoştinţă, ostaşii lor au încercat de a răsplăti cu rău vechilor şi prietenoşilor lor binefăcători.”

Pentru multele sale binefaceri, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost declarat Ocrotitorul Bucureştiului şi al Ţării Româneşti. În şedinţele din anii 1950-1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului său în toată ţara. Aşa se face că în ţară s-au construit nenumărate biserici care au fost puse sub protecţia Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, cum, de altfel, numeroase au fost şi sunt binefacerile care s-au revărsat asupra ţării noastre, graţie rugăciunilor şi protecţiei sale: tămăduitor de boli, izvorâtor de binefaceri, ocrotitor în vremuri grele.

Sunt cuvinte care enumeră binefacerile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, izvorâte din recunoştinţa celor care s-au bucurat de aceste fapte minunate. Dar ele încearcă să exprime şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu, Care Şi-a dovedit iubirea Sa faţă de poporul nostru prin minunile pe care le-a săvârşit Sfântul Dimitrie cel Nou, consemnate în cronica veacurilor care au trecut de la aducerea moaştelor sale la Bucureşti.