Sfântul Daniil Sihastrul, prăznuit liturgic în 18 decembrie, a fost de mic atras de viaţa monahală, pe care a şi îmbrăţişat-o la doar şaisprezece ani, fiind călugărit în Mănăstirea Bogdana, pe atunci catedrala episcopală din Rădăuţi, în timpul Sfântului Ierarh Leontie, luând numele David. Iubind postul, liniştea şi rugăciunea, monahul David s-a distins de ceilalţi monahi prin viaţa sa. Dorind să se îmbunătăţească duhovniceşte, printr-o viaţă mai aspră, s-a retras la Schitul „Sfântul Lavrentie” din Vicovu de Sus – Laura, unde a îmbrăcat schima cea mare, luându-şi numele Daniil.
Iubiți cititori și cititoare,
Sfântul Daniil Sihastrul, prăznuit liturgic în 18 decembrie, s-a născut într-o familie de răzeşi, la începutul secolului al XV-lea, într-un sat situat nu departe de oraşul Rădăuţi, primind la botez numele Dumitru.
De mic a fost atras de viaţa monahală, pe care a şi îmbrăţişat-o la doar şaisprezece ani, fiind călugărit în Mănăstirea Bogdana, pe atunci catedrala episcopală din Rădăuţi, în timpul Sfântului Ierarh Leontie, luând numele David.
Iubind postul, liniştea şi rugăciunea, monahul David s-a distins de ceilalţi monahi prin viaţa sa, aşa cum de altfel glăsuieşte şi condacul său: „Viaţă îngerească ai petrecut pe pământ, chip şi pildă făcându-te ucenicilor tăi. Prin rugăciuni, posturi îndelungate şi privegheri, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi, Sfinte Daniil, de Dumnezeu cinstitorule, podoaba sihaştrilor şi lauda călugărilor”.
Însă dorind o viaţă mai aspră, înainte de anul 1450, cu binecuvântarea episcopului de Rădăuţi, s-a retras la Schitul „Sfântul Lavrentie” din Vicovu de Sus – Laura. La acel schit, a îmbrăcat schima cea mare, luându-şi numele Daniil. Pentru un timp, ieroschimonahul Daniil s-a retras pe valea pârâului Secu – Neamţ. Revenind din ţinutul Neamţului, nu s-a întors însă la Schitul „Sfântul Lavrentie”, ci pe malul pârâului Viţeul din localitatea Putna – Suceava. Acolo şi-a făcut mai întâi o colibă din lemn, după care şi-a făcut într-o stâncă – în partea de jos – o chilie, iar deasupra ei un paraclis, cu pridvor, naos şi altar. Astfel „pământul sălbatic devine istorie, devine casă şi schit odată cu apariţia isihastului”.
În acea chilie s-a nevoit douăzeci de ani, realizând „comuniunea pământului cu cerul”. Tradiţia spune că, în 1451, când Bogdan, domnul Moldovei, a fost ucis de fratele său, Petru Aron, fiul acestuia, Ştefan, s-a retras în munţii Putnei; după unii, Ştefan se afla la vânătoare, nu departe de chilia pustnicului. Rătăcind târziu în noapte, a văzut o lumină care ieşea discret dintr-o stâncă. Era lumina unei lumânări la care schimnicul îşi făcea pravila.
Venind să-i ceară sfat, acesta i-a profeţit că va ajunge pe tronul tatălui său, Bogdan al II-lea, şi al bunicului său Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor, lucru care s-a şi întâmplat în 1457. De atunci, Cuviosul Daniil Sihastrul i-a devenit duhovnic şi sfetnic de taină. Sigur, nu i-a fost singurul duhovnic; unii istorici spun că adesea Ştefan i se confesa mitropolitului Teoctist, dar mai ales episcopului Vasile al Romanului. Dar, cu siguranţă, Cuviosul Daniil Sihastrul este cel care l-a sfătuit pe domn să zidească o biserică pentru fiecare bătălie purtată, indiferent de rezultat; pe de o parte, pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu, iar pe de alta, pentru sufletele celor căzuţi.
Se crede că şi Mănăstirea Putna a fost zidită tot la îndemnul isihastului, „pentru ca Dumnezeu să-i ajute la toate treburile lui”. De altfel, în mănăstire se păstrează ferecătura de argint, împodobită cu mărgăritare, a degetului Cuviosului Daniil, pe care egumenul Ghedeon de la Voroneţ l-a dăruit Mănăstirii Putna, încă din 1749, relicvă care – din păcate – a dispărut. Acesta a fost degetul cu care Cuviosul Daniil Sihastrul i-a arătat domnului locul potrivit pentru a construi sfânta mănăstire. Probabil că de aceea, după sfinţirea din 10 septembrie 1470, săvârşită de mitropolitul Teoctist, de episcopul Tarasie al Romanului şi de un ales sobor de arhimandriţi, ieromonahi şi preoţi de mir, în număr de şaizeci şi patru, domnul Ştefan cel Mare a vrut să-l numească stareţ al Mănăstirii Putna, ascultare pe care, după cum menţionează cronicile, ar fi refuzat-o, preferând să-şi continue viaţa pustnicească.
Acelaşi refuz se va repeta şi în 1478, când, murind mitropolitul Teoctist, i s-a propus scaunul de mitropolit al Moldovei. Pe fondul acestor propuneri, dar şi pentru faptul că satul Putna începea să prindă contur, populându-se, pustnicul Daniil s-a retras într-un alt loc pustiu, numit Corbul, din preajma Voroneţului, săpându-şi o altă chilie, însă mult mai mică decât prima, aşezată deasupra Stâncii Şoimului. În această singurătate, monahul „stabileşte legământ cu pietrele şi cu fiarele, cu care, graţie rugăciunii, va trăi în pace”.
Acolo Ştefan, numit astăzi cel Mare şi Sfânt, după înfrângerea de la Valea Albă – Războieni, Neamţ (1476), atunci când era copleşit de durere şi deznădejde, a găsit linişte şi încurajare din partea pustnicului. Totodată, a primit sfatul duhovnicului său de a-şi reconstrui oastea şi de-a nu lăsa Moldova să devină paşalâc otoman. În acelaşi timp, i-a sugerat ca, după izbândă, aşa cum spune pisania, să aducă mulţumire lui Dumnezeu, făcând o mănăstire pe care să o închine Sfântului Gheorghe, lucru care s-a şi întâmplat. Otomanii au fost izgoniţi, după care s-a trecut la construirea Mănăstirii Voroneţ; respectând dorinţa sihastrului, acest lăcaş a fost ridicat în vara anului 1488, de la 26 mai până la 14 septembrie, la 12 ani după bătălie.
Noua ctitorie domnească a fost sfinţită în 1488, iar ieroschimonahul Daniil – deşi era trecut de optzeci de ani – a fost numit stareţ, fiind primul stareţ consemnat în hrisovul mănăstirii. A păstorit obştea până la mutarea sa la cele veşnice. Nu se ştie cu exactitate anul când s-a întâmplat trecerea sa la Domnul. De pe lespedea mormântului aflăm doar atât: „Acesta este mormântul Părintelui nostru David, schimnicul Daniil”. Prin veacul al XVII-lea, „moaştele Sfântului stareţ Daniil” au fost aşezate în biserică spre închinare, deşi nu i se făcuse o canonizare oficială. Numai că, în 1775, când Ţara de Sus a fost trecută sub stăpânire austriacă, ele au fost reaşezate în mormânt.
De altfel, în foarte multe documente – privind daniile unor ierarhi, domni sau monahii făcute Mănăstirii Voroneţ, „unde se odihnesc sfintele moaşte ale Preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu Părintelui nostru Daniil cel Nou” – Daniil Sihastrul apare cu apelativul „Sfântul stareţ Daniil”. De asemenea, numele acestui cuvios apare şi într-o însemnare din 1550, făcută pe un manuscris slavon, care a fost dăruit de un monah cu numele Ioan Mănăstirii Voroneţ, „unde din fragedă tinereţe şi din copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Daniil cel Nou şi unde am primit îngerescul cin”.
Mai târziu, teologul ucrainean Zaharia Kopistenski, în cartea sa Palinodia (1621-1622), amintea pe „Daniil, sfântul făcător de minuni” de la Voroneţ. După şase decenii, Mitropolitul Dosoftei, în cartea sa, Viaţa şi petrecerea sfinţilor (vol. II, Iaşi, 1686, fila 152), îl aşază în fruntea unui şir de nouă sfinţi, notând, totodată, că a şi văzut moaştele sale şi pe ale lui Rafail de la Agapia.
Nicolae Iorga îl numea „sfântul românesc din vremea lui Ştefan Vodă” sau „sfânt ţărănesc târziu pe care l-a dat Moldova noastră”.
Chipul Sfântului Daniil apare pictat alături de cel al mitropolitului Grigorie Roşca, ucenicul său, pe faţada de miazăzi a pridvorului Mănăstirii Voroneţ, lângă uşa de intrare. Acesta este zugrăvit ca un bătrân cu barba şi pletele albe, în veşminte de sihastru, iar în jurul capului îi apare aureola de sfânt, precum şi inscripţia „Sfântul Daniil”. În mâna stângă are un toiag, iar în dreapta ţine un sul de pergament, cu o inscripţie slavonă: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Învăţa-vă-voi frica Domnului, cine este omul”.
Un alt chip al sfântului apare într-un Tetraevanghel, dăruit de mitropolitul Grigorie Roşca Mănăstirii Voroneţ. Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, cu barba şi pletele albe, stă în picioare cu o cruce în mâna dreaptă şi cu un toiag în mâna stângă; este îmbrăcat în veşminte scumpe şi bogate. Faţa îi străluceşte de bunătate şi de evlavie. Este o faţă spiritualizată, de schimnic, care a trăit toată viaţa în post şi rugăciune.
Iată doar câteva mărturii din care reiese că acest cuvios de la Voroneţ s-a bucurat de o aleasă cinstire, încă din timpul vieţii. După moarte a fost considerat „sfânt”, lucru confirmat, deşi cam târziu, şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin proclamarea canonizării sale din 2 iulie 1992, rânduindu-se să fie prăznuit în fiecare an la 18 decembrie. De atunci, în cinstea lui s-au organizat seminarii, colocvii, conferinţe naţionale şi internaţionale şi s-au ridicat biserici, centre cultural-pastorale, librării religioase, biblioteci, case pentru pelerini etc.