Despre numeroasele lupte pe care le-a purtat Sfântul Antonie cel Mare cu diavolii – metamorfozaţi în lei, urşi, leoparzi, tauri, şerpi, aspide, scorpii, atât în Nitra, cât şi în mormântul devenit chilie, în urma cărora nu de puţine ori a rămas aproape mort – a scris Sfântul Atanasie cel Mare. Cum i-a biruit?! Postul, privegherea şi rugăciunea i-au fost principalele arme împotriva tuturor ispitelor în acest război nevăzut.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Viaţa Cuviosului Antonie cel Mare, părintele monahismului universal, alături de Sfântul Pavel Tebeul (227-342), Pahomie cel Mare (292-348), Macarie Egipteanul (300-391), Vasile cel Mare (330-379), Arsenie cel Mare (354-449), Ioan Casian Romanul (360-435), Eftimie cel Mare (377-473), Teodosie cel Mare (423-529), Sava cel Sfinţit (439-532), Benedict de Nursia (≈480-547) ş.a., a fost scrisă în limba greacă de Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei (295-373). Sfântul Grigorie de Nazianz consideră această scriere a Sfântului Atanasie un îndreptar şi o lege pentru viaţa pustnicilor.
Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în anul 251, într-un sat numit Komon (astăzi Kemmen el-Arous) din Egipt, patria începuturilor monahismului.
La 18-20 de ani, după moartea părinţilor săi (≈270), s-a decis să-şi împartă averea săracilor şi să se retragă în pustie. Cuvintelor Mântuitorului: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (cf. Matei 19, 21; Luca 18, 22), le-a dat curs ad-litteram. A preferat pe „a fi” în Dumnezeu, în locul lui „a avea” material.
Monahismul era în acea vreme într-o fază incipientă. Este ştiut faptul că, la începutul creştinismului, viaţa ascetică începea încă din familie. Cei care doreau viaţă pustnicească se izolau în locurile retrase de la marginea oraşului sau satului. Aşa se şi explică prezenţa, în apropierea Alexandriei, a nenumăraţi asceţi păgâni sau a unor comunităţi cenobitice semi-organizate, precum cele ale sectei terapeuţilor, al căror scop era desăvârşirea. Sigur, creştinismul are un model de viaţă monastică în Mântuitorul Iisus Hristos.
Cea care a pus în practică sfaturile evanghelice sugerate de Iisus Hristos a fost Sfânta Tecla, care a trăit într-o peşteră timp de 72 de ani. Fusese convertită de Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava. Însă cel dintâi pustnic cunoscut în istoria monahismului a fost Sfântul Pavel din Teba.
Nici Vechiul Testament nu a dus lipsă de monahi. Sfinţii Ilie Tesviteanul, Elisei şi Ioan Botezătorul sunt consideraţi premergătorii monahismului creştin. O formă de ascetism găsim şi la recabiţi, care erau un neam migrator, precum şi la esenienii din ţinuturile pustii de la Marea Moartă, cu precădere în ţinutul Qumran.
Dar, să revenim. După o pregătire prealabilă, Sfântul Antonie cel Mare s-a retras în zona deşertică numită Nitra, astăzi Wadi el-Natrun, la aproximativ o sută de kilometri de Alexandria, una dintre cele mai aride regiuni ale deşertului vestic egiptean. Însă, după un timp, s-a retras într-un mormânt-peşteră gol. Simţea nevoia unei eliberări de sine. Primea, de la localnici, câte puţină pâine şi apă la două-trei zile.
Despre numeroasele lupte pe care le-a purtat Sfântul Antonie cel Mare cu diavolii – metamorfozaţi în lei, urşi, leoparzi, tauri, şerpi, aspide, scorpii, atât în Nitra, cât şi în mormântul devenit chilie, în urma cărora nu de puţine ori a rămas aproape mort – a scris Sfântul Atanasie cel Mare. Cum i-a biruit?! Postul, privegherea şi rugăciunea i-au fost principalele arme împotriva ispitelor venite de la lume, de la fire şi de la diavol.
După o vreme de nevoinţă în acel mormânt, Sfântul Antonie s-a retras în Muntele Pispir (astăzi Der el-Memun), dincolo de Nil. Aici s-a adăpostit într-o veche fortăreaţă romană, locuind aproximativ douăzeci de ani în cel mai auster mod. S-a pregătit pentru cealaltă viaţă, fără de sfârşit. A lucrat în ogorul virtuţilor pentru a deveni vas al Sfântului Duh. Hrană a primit de la un ucenic de-al său, potrivit obiceiului tebeilor, de două ori pe an. Însă nici aici nu a scăpat de lupta cu diavolii.
Despre viaţa şi nevoinţele sale a aflat însuşi Sfântul Constantin cel Mare. Impresionat de cele auzite, împăratul i-a adresat o scrisoare prin care îi cerea câteva sfaturi. Iniţial, Sfântul Antonie, plin de o prudentă modestie, a refuzat să-i răspundă, însă aflând de la alţi monahi că este vorba de un împărat care sprijină Biserica, i-a răspuns. Scrisoarea se păstrează până astăzi.
Din dorinţa de a-i întări pe creştinii asaltaţi de învăţăturile nocive ale arienilor, Sfântul Antonie a părăsit pentru scurtă vreme chilia nevoinţelor sale şi s-a dus în cetatea Alexandriei, ca să ia atitudine împotriva ereticilor, ale căror învăţături erau mai nocive decât otrava şarpelui. Mai luase atitudine şi împotriva persecuţiilor împăratului păgân Maximilian Daia (cca 310). În ambele cazuri plecase cu gândul să moară martir, însă Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru, deşi el se oferise morţii de bunăvoie.
Întorcându-se în fortăreaţa sa, credincioşii au început să îl caute pentru sfat şi rugăciune. Din dorinţa de a-şi regăsi pacea şi liniştea sufletească, Sfântul Antonie s-a retras în Tebaida, în Muntele Colzim. Ulterior, pe acest munte s-a construit Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”. Aici, mulţi ucenici, dornici de aspră viaţă duhovnicească, s-au strâns în jurul lui. Erau mulţi într-unul. Monos pentru ei nu mai însemna singur, ci unitate. Ce spune psalmistul?! „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Psalmii 132, 1). Aşadar, deşi erau mulţi, întocmai primilor creştini, „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 4, 32). Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea Ierarhia bisericească, cap. VI, spune: „De aceea li s-a acordat monahilor un nume sfânt, întrucât acest nume îşi are originea în viaţa unitară şi nedespărţită a lui Dumnezeu”.
De numele Sfântului Antonie se leagă primele reguli ale vieţii monahale, care vor fi aprofundate mai târziu de Sfântul Pahomie şi de Sfântul Vasile cel Mare.
Sfântului Antonie cel Mare i se atribuie 7 scrisori (epistole), scrise în limba coptă. Ele se păstrează în colecţia Migne. Patrologia Graeca (Tomul 40). Alte învăţături ale sfântului, păstrate şi transmise de ucenicii săi, se găsesc atât în Patericul egiptean, cât şi în Filocalia (vol. I). Dacă Patrologia greacă nu este chiar la îndemâna oricui, Patericul egiptean şi Filocalia sunt accesibile doritorilor de cunoaştere.
Sfântul Antonie cel Mare a trecut la cele veşnice la vârsta de 105 ani. El a fost contemporan cu Sfinţii Pavel Tebeul, Macarie Egipteanul, Atanasie cel Mare ş.a. În istoria Bisericii, este considerat cel dintâi monah al pustiului cu viaţă eremitică şi întemeietorul vieţii monahale creştine. Deşi Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” se afla în loc pustiu, pe munte, totuşi, periodic, sfântul se retrăgea pentru contemplare într-o peşteră.
Cât priveşte Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” (Deir Mar Antonios), ea a fost întemeiată la puţin timp după trecerea la Domnul a sfântului, fiind astfel cea mai veche mănăstire din lume. Ea se află la poalele Muntelui Al-Qalzam, locul unde se crede că a fost înmormântat Sfântul Antonie, adică în apropiere de Al Zaafarana, şi constituie unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate creştină din Egipt.
Din păcate, nu se cunoaşte în amănunţime istoria mănăstirii din primele secole de la întemeiere. Totuşi, se ştie că, în secolele VI-VII, aici s-au refugiat mai mulţi călugări de la Wadi el-Natrun, ameninţaţi fiind de atacurile beduinilor. Istoria mănăstirii este una zbuciumată, perioadele de înflorire alternând cu cele de decădere, în urma jafurilor beduinilor. Din acest motiv, zidurile înconjurătoare au fost întărite permanent, astfel încât mănăstirea arată astăzi ca o fortăreaţă.
Dintre cele cinci biserici ale mănăstirii, cea mai importantă este cea închinată Sfântului Antonie, în care se păstrează încă fresce din secolul al VI-lea şi secolul al IX-lea. Călugării oficiază slujbele în limba coptă, aflându-se în jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Copte din Alexandria.
În biblioteca mănăstirii se mai pot vedea doar 1700 de manuscrise, multe altele fiind arse de beduini. Peştera în care s-a nevoit Sfântul Antonie cel Mare se află la aproximativ doi kilometri depărtare, fiind situată la 680 m deasupra Mării Roşii şi oferind o privelişte impresionantă asupra munţilor din împrejurimi şi a mării care aminteşte de izbăvirea lui Israel din robia egipteană. Interesant este faptul că – deşi a sălăşluit şi a fost îndrumătorul spiritual al multor mănăstiri – Sfântul Antonie a dus în cea mai mare parte a timpului o viaţă izolată.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356) este considerat a fi cel mai de seamă părinte al deşertului şi exemplul cel mai elocvent al vieţii monahale trăite în singurătate. El este sărbătorit în majoritatea Bisericilor creştine la 17 ianuarie. Biserica Ortodoxă Coptă – care are cele mai strânse legături cu Sfântul Antonie din punct de vedere cultural şi geografic – îl prăznuieşte pe 31 ianuarie.