În fiecare biserică ortodoxă, în mijlocul Sfântului Altar se află Sfânta Masă. Ea are forma unei mese cu patru laturi, făcută dintr-o lespede de piatră sau marmură și sprijinită fie pe un singur picior ori pe patru picioare din același material. În epoca persecuțiilor se slujea Sfânta Liturghie pe lespezile de pe mormintele martirilor, iar în catacombe existau și mese portative în care se închideau fragmente din osemintele martirice [1].
Sfânta Masă simbolizează deopotrivă ieslea şi mormântul Mântuitorului, dar şi Cina cea de Taină, când a fost întemeiată Sfânta Euharistie. Ea este acoperită cu o pânză albă, numită cămaşă, strânsă cu un şnur în jurul piciorului. Aceasta închipuie giulgiurile cu care a fost înfăşurat Trupul Domnului la punerea Sa în mormânt. La cele patru colţuri ale Sfintei Mese, sub „cămaşă”, sunt fixate icoanele celor patru Evanghelişti, ca un semn că învăţătura lui Hristos se păstrează şi se predică aşa cum apare în scrierile evanghelice. Peste această pânză este adăugat un alt acoperământ, numit endotion, de culoare roşie sau galbenă, care semnifică strălucirea feţei lui Hristos de pe Muntele Tabor [2].
În Sfântul Altar, pe Sfânta Masă, este așezat întotdeauna Sfântul Antimis. Acesta este o năframă pătrată de in sau de mătase, având întipărită pe el icoana punerii în mormânt a Domnului. El este sfinţit de episcopul locului cu Sfântul şi Marele Mir şi are în cusătura sa părticele de sfinte moaşte, deoarece în primele veacuri creştine Bisericile se ridicau pe mormintele martirilor.
Cuvântul Antimis înseamnă „în loc de masă” sau „înlocuitor de altar”. În orice biserică creştină, esenţial este altarul. Aşa cum s-a spus: „Altarul e obârşia oricărei slujiri a tainelor. Adevăratul templu e altarul… Restul lăcaşului nu e decât o întregire, o imitare a altarului.” (Sf. Nicolae Cabasila). Antimisul e tocmai altarul [3].
Antimisul prezintă o importanţă deosebită deoarece pe el se face sfinţirea Darurilor şi fără el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. Se pare că antimisele au apărut în perioada persecuţiilor, când păgânii eretici prădau frecvent bisericile creştinilor ortodocşi. Ca să ferească sfintele de pângărire, în locurile expuse duşmanilor, preoţii întrebuinţau pentru oficializarea Sfintei Liturghii, în loc de sfânta Masă, o bucată de pânză sfinţită cu care, în caz de pericol, puteau acoperi uşor sfintele şi fugi din biserică [4].
Deasupra se întinde ilitonul, o bucată de stofă în care este învelit Sfântul Antimis, iar peste antimis se aşază Sfânta Evanghelie. Pe Sfânta Masă stă permanent Sfânta Cruce, precum şi Chivotul, o cutie de metal preţios, de forma unei biserici miniaturale, în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru bolnavi şi Sfântul Agneţ pentru Liturghia Darurilor înainte-sfinţite, de la sfinţire până la folosirea lui [2].
Numai slujitorii Bisericii (episcopul, preotul și diaconul), cu multă evlavie au voie să treacă prin fața Sfintei Mese și să o atingă. Nu este îngăduită depozitarea pe Sfânta Masă a altor lucruri decât cele prevăzute în mod special, la care facem referire în aceste rânduri. Pe Sfânta Masă sunt săvârșite Sfintele Taine; este locul pe care este comemorată, în mod actualizator, iconomia mântuitoare a lui Hristos, pe care se împlinește jertfa Mântuitorului, prin care pâinea și vinul sunt prefăcute prin venirea Duhul Sfânt în Trupul și Sângele lui Hristos.
Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, vede în Sfânta Masă un simbol al mesei pe care Mântuitorul Hristos a cinat pentru ultima dată cu ucenicii și a instituit Taina Euharistiei (MT XXVI, 26-29; Mc. XIV, 22-25; Lc. XXII, 16-20), al mormântului în care a fost pus trupul Domnului după moarte, precum și al tronului lui Dumnezeu pe care, purtat de heruvimi, S-a odihnit în trup. După Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfânta Masă este un simbol al locului în care stă Dumnezeu, al jertfei lui Hristos, al mormântului lui Hristos, al locului în care se sălășluiește și de unde strălucește slava Sa.
De aceea, dumnezeiasca Biserică ni-L arată pe Stăpânul cel Ceresc prin înfricoșătorul jertfelnic, adică prin Masa cea Sfântă din altar, care mai este numită și Sfânta Sfintelor, scaunul, locul și odihna lui Dumnezeu, locul jertfei celei mari, mormântul lui Hristos și sălășluirea slavei Sale [5].
Bibliografie
[1]. Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, vol I, Ed. Basilica, 2015, p. 584.
[2]. Dragoş Mihail Olteanu: https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/evanghelia-zilei/dictionar-liturgic-sfanta-masa-75419.html.
[3]. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 165.
[4]. Marian Dumitriu, Ce este Sfântul Antimis?: https://doxologia.ro/liturgica/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/antimisul.
[5]. Jean Claude Larchet, Viața liturgică, traducere din limba franceză de Felicia Dumas, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 31-34.
Chiriac Pavel
Secretar în cadrul Sectorului Misiune Pastorală și Actualitate Creștină