Dincolo de minunea neputrezirii trupului, mireasma ce îl înconjoară şi căldura mâinilor, rămân bunătăţile nebănuite şi frumuseţile nespuse pe care le-a câştigat cu osârdia trupului şi cu purtarea crucii şi pe care cu îndrăzneală le cere Mirelui Ceresc pentru toţi cei care aleargă la racla ei cu încredere, ducându-i prinosul de rugăciune iubitoare. Iar Sfânta răspunde cu răbdare tuturor, mai devreme sau mai târziu, în numele Mântuitorului, Izvorul tuturor bunătăţilor!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Sfânta Parascheva, sau Sfânta Vineri, cum i se mai spune în popor, s-a născut în anul 1025 în satul Epivata, astăzi Selimpaşa, o localitate din Turcia.
Din tradiţie, se cunoaşte că mama sa se numea Sofia, tatăl Nechita, iar fratele ei se numea Eftimie; acesta, după mai bine de treizeci de ani de nevoinţă într-o mănăstire din Constantinopol, va ajunge episcop de Madit (Turcia).
Deşi nu avem informaţii legate de studiile pe care le-ar fi urmat sfânta, înclinăm să credem că nu i-au fost străine şcolile cunoscute ale vremii din Constantinopol, care se afla la numai 50 km sud-vest de Epivata, având în vedere şi faptul că făcea parte dintr-o familie destul de înstărită.
Iniţial, părinţii ei au vrut să o căsătorească. Însă ea – din dorinţa de a evita propunerea părinţilor – s-a retras la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea Pontului (astăzi Eregni).
După cinci ani de aspră nevoinţă în această mănăstire, a plecat să se închine la Locurile Sfinte de la Ierusalim. Nu s-a mai întors în Heracleea Pontului, ci a rămas într-o mănăstire din pustia Iordanului unde, după un timp de nevoinţă, într-o noapte, i s-a arătat un înger în vis care i-a spus să lase pustia şi să se întoarcă în patria sa. Avea în jur de 25 ani.
Potrivit tradiţiei, ajunsă în Epivata, Sfânta Parascheva s-a implicat în nenumărate activităţi filantropice, întemeind un cămin pentru săraci, orfani, văduve şi suferinzi. De altfel, ajutorarea săracilor făcea parte integrantă din viaţa ei, având în vedere că de copilă îşi împărţea hăinuţele cu cei lipsiţi, fiind cunoscută şi apreciată pentru faptele ei de milostenie.
Epuizată de suferinţă şi de nevoinţă, Sfânta Parascheva, la numai 27 de ani, s-a strămutat la lăcaşurile cereşti, fiind înmormântată pe malul Mării Marmara, nu departe de Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Kallicrateia, unde, după întoarcerea din Ţara Sfântă, timp de doi ani şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, necunoscută de nimeni.
În relatarea vieţii este consemnat că, după mai mulţi ani, în apropierea mormântului sfintei a fost înmormântat un marinar adus de valuri la mal. Ca urmare, într-o noapte, Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a arătat în vis unor oameni evlavioşi, Gheorghe şi Eufimia, care îşi petreceau nopţile în rugăciune, cerându-le să-i dezgroape trupul de lângă acel om, fără a le spune motivul. Când cei doi, împreună cu alţi consăteni şi cu părintele lor duhovnicesc, s-au dus la locul descoperit, potrivit vedeniei, au aflat trupul Sfintei Parascheva neputrezit.
Iniţial, preotul a vrut să îngroape trupul sfintei în cimitirul satului, numai că, informându-l pe patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie (1043-1058), şi povestindu-i despre descoperirea în chip minunat al acestuia, patriarhul a dispus ca moaştele sfintei să fie aşezate în Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, unde au stat timp de două sute de ani.
Când Mitropolia de Târnovo a fost ridicată la treapta de Patriarhie (1238), în timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate la Târnovo, rămânând acolo până în 1393, an în care oraşul a fost distrus de sultanul Baiazid al II-lea Fulgerul (Ilderim). În aceste condiţii, Patriarhia de Târnovo s-a desfiinţat.
Dată fiind această situaţie, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, împreună cu ale Sfintei Filofteia, au fost duse de ţarul bulgar Straţimir la Vidin, unde au stat cinci ani (1393-1398), după cum spune Grigorie Ţamblac, biograful Sfintei Parascheva, într-un panegiric rostit în Serbia în 1422-1428.
Din Vidin, moaştele sfintei au fost duse la Belgrad, unde au rămas 125 de ani, ele fiind oferite de sultanul Baiazid cneaghinei Serbiei, Militza, numită uneori şi Anghelina, care le-a aşezat în biserica ridicată în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva.
Însă, în 1521, otomanii au ocupat Serbia şi au luat moaştele Sfintei Parascheva, împreună cu cele ale ţarinei Teofana, şi le-au dus de această dată la Constantinopol, aşezându-le nu într-o biserică, după cuviinţă, ci în palatul sultanului Soliman Magnificul.
Patriarhul ecumenic Teolipt I (1513-1522), pentru că moaştele erau ameninţate cu distrugerea de către slujitorii palatului din cauza multelor minuni ce se săvârşeau prin ele şi care făceau ca mulţi să se întărească în credinţa creştină, le-a răscumpărat cu 12000 ducaţi de aur şi le-a aşezat, cum era şi firesc, în Biserica Pammakaristos – Catedrala Patriarhală. Au rămas în acest lăcaş de cult până în 1586, când Biserica Pammakaristos a fost transformată în moschee, iar moaştele Cuvioasei Parascheva au fost mutate în Biserica Vlaherne, apoi, după un timp, în Biserica „Sfântul Dimitrie” (1597), unde au stat 4 ani, respectiv, în Biserica „Sfântul Gheorghe” (1601), aceasta din urmă fiind noul sediu al Patriarhiei Ecumenice.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Patriarhiile de Constantinopol şi Ierusalim se aflau în mare strâmtorare, nereuşind să plătească birul anual impus de Poarta Otomană şi abia asigurându-şi existenţa. Cele două instituţii au beneficiat de sprijinul domnului Moldovei Vasile Lupu (1634-1653), acesta plătind datoriile pe care le acumulaseră timp de mai mulţi ani. Astfel, în semn de recunoştinţă pentru binefacerile domnului moldovean, patriarhul Partenie I (1639-1644) a dăruit moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru a fi aşezate în mănăstirea ctitorită de domn în Iaşi (1639) şi închinată Sfinţilor Trei Ierarhi.
Aşa se face că, în ziua de 13 iunie 1641, mitropolitul Varlaam (1632-1653), însoţit de episcopii Evloghie al Romanului (1641-1644) şi Gheorghe al Huşilor (1634-1645), în prezenţa domnului Vasile Lupu, a primit moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, pe care le-a aşezat în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Inscripţia din firida în care au stat moaştele istoriseşte pe scurt firul evenimentelor care au avut loc cu acel prilej.
În anul 1888, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii, lucrări începute încă din 1884, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost mutate în paraclisul amenajat în Sala gotică. Din păcate, în noaptea de 26 spre 27 decembrie a aceluiaşi an, paraclisul a luat foc de la o lumânare rămasă aprinsă, moaştele fiind mutate la începutul lui ianuarie 1889 în Catedrala Mitropolitană, unde se află şi astăzi.
Din însemnările istorice aflăm că, de la acea dată, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva au părăsit Catedrala numai în trei rânduri.
Prima dată s-a întâmplat în 1944, în luna martie, când, din cauza războiului, moaştele au fost duse la Mănăstirea Govora, cu o oprire pentru şase luni la Mănăstirea Sămurcăşeşti, de lângă Bucureşti, ctitoria Vornicului Constantin Sămurcaş şi a soţiei sale Zoe, după care au fost readuse la Iaşi.
A doua oară, plecarea a avut loc în vara anului 1947, între 10 iunie şi sfârşitul lunii august, când moaştele Sfintei Parascheva au fost purtate prin satele încercate de secetă şi foamete din judeţele Iaşi, Vaslui, Bacău, Neamţ şi Suceava. Procesiunea a fost coordonată de arhimandritul Teoctist Arăpaşu, participant şi el în alai, care a fost ales mai târziu mitropolit şi patriarh.
A treia oară, moaştele Sfintei Parascheva au părăsit Catedrala Mitropolitană în primăvara acestui an – 2020 – în timpul pandemiei, fiind însoţită în judeţele Iaşi, Neamţ şi Botoşani de Părintele Mitropolit Teofan.
De reţinut este faptul că nicio biserică din ţară – şi nu numai – nu a primit părticele din moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, ele păstrându-se intacte, fiind învelite într-o pânză de in, sigilate, încă din 1641, de însăşi mâna mitropolitului Varlaam, în prezenţa domnului Vasile Lupu; despre cele câteva fragmente care se află în Catedrala Episcopală din Roman, istoricii susţin că au fost aduse de Petru Rareş înainte ca trupul Cuvioasei să fi fost aduse în ţară.
Sinaxarele mai cuprind şi alte sfinte care poartă numele de Parascheva, cum ar fi Sfânta Muceniţă Parascheva, prăznuită la 26 februarie, care a fost martirizată în timpul lui Nero (54-68); Sfânta Muceniţă Parascheva-Piatniţa, prăznuită la 28 octombrie, care a fost martirizată în timpul lui Diocleţian (284-305); Sfânta Parascheva de la Poloţk, numită în Apus Praxeda, fiica cneazului Vasile Rogvolod, care a trăit în secolul al XIII-lea şi a fost martirizată la Roma; şi Sfânta Muceniţă Paraschevi, prăznuită la 26 iulie, care a fost martirizată în timpul lui Antonin Piul. Poate de aici şi anumite confuzii privind părticelele de moaşte atribuite Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi.
Sfânta Cuvioasă Parascheva este o sfântă făcătoare de minuni. Pelerinii închinători pot da mărturii în acest sens. O parte din mărturiile acestora le găsiţi în lucrarea „Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva” publicată de Editura Doxologia a Arhiepiscopiei Iaşilor. Cele mai multe au rămas însă neştiute, trăite în taină de cei ce s-au bucurat de grabnicul ajutor şi purtarea de grijă ale celei numită cu dragoste Ocrotitoarea Moldovei. Dincolo de minunea neputrezirii trupului, mireasma ce îl înconjoară şi căldura mâinilor, rămân bunătăţile nebănuite şi frumuseţile nespuse pe care le-a câştigat cu osârdia trupului şi cu purtarea crucii şi pe care cu îndrăzneală le cere Mirelui Ceresc pentru toţi cei care aleargă la racla ei cu încredere, ducându-i prinosul de rugăciune iubitoare. Iar Sfânta răspunde cu răbdare tuturor, mai devreme sau mai târziu, în numele Mântuitorului, Izvorul tuturor bunătăţilor!