În ultima duminică din luna septembrie celebrăm Ziua Satului Românesc, sărbătoare instituită prin Legea nr. 44/2020.
Satul, clădit în jurul bisericii și al cimitirului – acestea dau satului o dimensiune supraistorică, deși face parte integrantă din istorie – al școlii și al primăriei, este acela care, de-a lungul vicisitudinilor timpului, ne-a salvat neamul, ca identitate, deopotrivă ființa și vatra părintească. Nu mai puțin, ne-a ajutat să ne făurim un rost bine definit în lume și istorie, așa cum istoria – în toată profunzimea ei – e inventariată de cronicile vechi.
Satele, fie cele de munte, deal sau podiș, fie cele de șes sau câmpie – mai mari decât cătunele sau prisacele și mai mici ca orașele – au fost cele mai vii forme de consacrare a vieții și civilizației; satul este matricea, care ajută la formarea personalității omului, ancorând-o în valorile perene spirituale. Peisajul satului – cu oameni, cu lăcașurile, cu vetrele, cu văzduhul – spunea Lucian Blaga – „îmi intra în sânge asemenea unei încete și dulci otrăvi și începea să mă lege”.
Se spune că atunci când vrei să descoperi frumusețile unei țări trebuie să vizitezi mai întâi câteva zone rurale, câteva sate, entități în care se împletesc armonios „frânturi de viață trecută și prezentă”.
Patriarhul Teoctist – vorbind despre „ținuturile scumpe ale obârșiei sale” – spunea: „Din fragedă copilărie port candela aprinsă, iubirea pentru aceste locuri (Tocileni n.n) și prețuirea pentru fiii lor harnici, închinători până la desăvârșire în dreapta credință și adânc înrădăcinați în acest pământ strămoșesc. Din visteria părinților mei plugari, am dobândit credința cea adevărată, dragostea de țară, de muncă; și m-am deprins – încă din casa părintească – să prețuiesc semenii și darurile lor. Lumina vieții mi-au fost toate acestea… De aceea, cu buzele inimii le sărut pururea, dar mai ales în aceste clipe unice pentru mine, cu aceeași căldură filială ca și atunci când plecam sau veneam de pe drumul școlii.”
Emoționant! Niciunde satul nu își găsește o înflorire mai pregnantă ca în sufletul de copil; mai ales în sufletele copiilor care au fost mulți la părinți și care au dormit pe cuptor sau pe paturi cu saltele umplute cu paie sau fân, sub care se păstrau economiile câștigate pe cele vândute din gospodăriile bine chivernisite prin muncă și osteneală ale celor care au învățat la lumina opaițului, ghemuiți, ținând cartea pe genunchi. Pentru fiecare dintre cei care s-au născut și au trăit la sat, satul rămâne un centru al universului, pe osia căruia se învârte ulița, în totul ei, pe care s-a născut. O atracție a satului românesc – dincolo de detașarea și liniștea create de cântatul greierilor, de mireasma florilor și de cerul înstelat, nerănit de trăsnete și netocit de apusuri, cărora li se adaugă stilul de viață specific vieții de la țară, în context european și mondial – o reprezintă arhitectura construcțiilor, sculptura în lemn, piatră sau lut, portul popular, care a conservat multe elemente din portul geto-dacilor, folclorul, muzica și dansul, cărora li se adaugă obiceiurile de iarnă și cele de primăvară, sărbătorile populare, clăcile și șezătorile.
Multe, nu puține, dintre satele noastre concentrează, totodată, o mulțime de monumente istorice și de artă – multe dintre acestea fiind declarate monumente UNESCO – în interiorul cărora se găsesc adevărate comori de artă, fragmente de frescă, sculptură în piatră sau lemn, aparținând veacurilor de început ale Evului Mediu, colecții de broderii și icoane, covoare orientale, mobilier, obiecte liturgice din metal, cupe, tipsii de aur și argint etc. În viața și în sufletul omului de la țară, valorile își au locul lor bine definit. Demn de reținut este că satele în care se află astfel de monumente, datorită turismului, s-au dezvoltat considerabil. Putna, Voronețul, Sucevița, Moldovița, Humorul, Dragomirna, Cozia, Sâmbăta, Râmeț ș.a. stau mărturie în acest sens.
Casele de la sat sunt frumoase, împodobite fără ostentație, de un alb fără pereche, luminoase și primitoare, și reflectă sufletul familiei pe care o adăpostește. Din casa omului de la țară, în trecut, nu lipseau lada de zestre, stativele de țesut, covata de frământat, piua, cociorba, sumanul și opincile, lăicerele, cuptorul pe care dormeau copiii familiei – indiferent cât de mulți ar fi fost – fierul de călcat cu cărbune, opaițul, putina și oalele de lut în care se punea laptele la prins și care, după ce se goleau, se spălau și se atârnau pe brațele prepelegilor adăpostiți în curțile împrejmuite cu garduri din nuiele de alun sau de răchită. Un perete era rezervat pentru candelă și icoane, de la care nu lipseau lumânarea de Înviere, busuiocul de la Bobotează, ramurile de la Florii și teiul de la Cincizecime, iar un alt perete era rezervat pentru tablourile de familie. În șopronul din spatele casei, numit pe alocurea paravan, se găsea râșnița alcătuită din două pietre suprapuse, centrate printr-un ax, și acționate manual – în sensul acelor de ceasornic – printr-un fus centrat într-un orificiu săpat în grinda tavanului; foiul pentru fierărie, mașina de tors, ragila, jugul boilor sau hamurile cailor, plugul, grapa ș.a., iar gospodăriile erau pline cu tot felul de vietăți – câte puține din fiecare – păzite de câini zdraveni, capabili să se lupte cu hienele flămânde coborâte după pradă de prin desișurile pădurilor, în miez de noapte, prin gospodăriile țăranilor. Alcătuirile din fiecare gospodărie încredințându-l pe „cel ce intra în ogradă de un simțământ de așezare, de durată și statornicie”. Din păcate, toate acestea au dispărut odată cu lumea de odinioară a satului.
Casa reprezintă un loc central în existența fiecărei persoane; ea este leagănul copilăriei și al adolescenței, caruselul maturității și izvorul întăritor al echilibrului vieții de familie, dar și mediul în care de desfășoară ultima parte a vieții. Este imperativ ca din acest orizont al casei să nu lipsească Dumnezeu – Iosua spunea: „Eu și casa mea am slujit Domnului” – Cel care trebuie să fie centrul vieții și – în conformitate cu poruncile Căruia – să ne dezvoltăm armonios atât social, cât și spiritual. Locuința oricărei familii trebuie să fie o biserică în miniatură – casa nesfințită este ca și omul nebotezat – o casă zidită pe stâncă, despre care Mântuitorul spune că a căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, care au izbit în casa aceea, dar ea n-a căzut (Matei 7,25). Aici este vorba de stânca unității și a comuniunii depline din interiorul familiei.
Sfințirea casei – o adevărată epifanie – este un act de mărturisire a dorinței și a opțiunii acestei familii de a trăi cu Dumnezeu; este „regăsirea Paradisului făgăduit de Hristos Domnul”, spunea Nichifor Crainic.
Bisericilor, cetăților și altor monumente istorice și de artă – castele, palate, cule – sau caselor boierești întărite – conace etc. – li se adaugă muzeele sătești și casele memoriale, care cinstesc memoria unor mari personalități românești, pictura pe sticlă – realizată cu precădere în Transilvania, atât de călugări, cât și de țărani talentați și evlavioși – și olăritul cu străvechi tradiții pe teritoriul României. Ceramica de Cucuteni, din județul Iași, care aparține culturii din mileniile III-II î.Hr., se remarcă, dincolo de vechimea multimilenară, prin eleganța formelor și armonia culorilor.
Multe dintre cele peste 13 mii de sate câte se găsesc astăzi pe cuprinsul țării – scăpate ca prin minune de „sistematizarea rurală”, gândită de fostul regim comunist – știut fiind faptul că, „acolo unde se instalează comunismul, rămâne pustiu” – conform unui plan diabolic, potrivit căruia opt mii de sate urmau să fie șterse de pe fața pământului până-n 1989 – pentru multitudinea de obiective interesante pe care le adăpostesc au fost declarate ca fiind sate turistice de creație artistică și artizanală sau adevărate stațiuni climaterice și peisagistice, pescărești sau vânătorești, viti-pomicole, pastorale etc. Unele dintre ele – mai ales cele de munte, de deal și podiș – având un potențial turistic însemnat. Este normal ca în acest secol și satul să se alinieze la normele de civilizație, pentru a-și îndeplini statutul de „sat turistic”, dar nu până într-acolo încât să-și piardă identitatea.
Satul, clădit în jurul bisericii și al cimitirului – acestea dau satului o dimensiune supraistorică, deși face parte integrantă din istorie – al școlii și al primăriei, este acela care, de-a lungul vicisitudinilor timpului, ne-a salvat neamul, ca identitate, deopotrivă ființa și vatra părintească. Nu mai puțin, ne-a ajutat să ne făurim un rost bine definit în lume și istorie, așa cum istoria – în toată profunzimea ei – e inventariată de cronicile vechi.
(*În ultima duminică din luna septembrie celebrăm Ziua Satului Românesc, sărbătoare instituită prin Legea nr. 44/2020.)
Foto Credit: Marius Vasiliu