1
„De n-ați putut priveghea un ceas împreună cu Mine,
cum v-ați făgăduit că veți muri pentru Mine?
Vedeți măcar pe Iuda cum nu doarme,
ci se nevoiește să Mă dea celor fără de lege”[1].
Straniu. Iuda e mai râvnitor. Se dovedește mai tenace în a-și atinge scopul. În Ghetsimani, lui Petru, Iacov și Ioan le este somn. În noaptea cea mai întunecată a omenirii, cei ce ar fi putut să-i stea aproape lui Iisus, întristat „de moarte” în sufletul Lui, măcar din sentiment de empatie, cum am zice azi, nu o fac. De trei ori sunt treziți, de tot atâtea ori adorm. În schimb, Iuda nu mai stă pe gânduri, „aleargă” să-și facă treaba.
La fel de ciudat: binele are ritm mai încet, răul se propagă amețitor. Binele cere osteneală, veghere, zăbavă; răul aduce plăcere imediată. Binele așteaptă, răul face presiune. Răul e amețitor, ispititor, fascinant, uluitor, trezește curiozități. Binele e cuminte, așezat, nu iese în evidență. Răul e la-ndemână, binele se cere căutat.
Ajung până într-acolo încât vreau să fac binele și nu pot (iar răul, pe care îl detest, îl împlinesc). Dar, de nu voi face micul bine pe care (încă) îl pot, să nu mă aștept la ceva mai mult. Dacă nu pot ajunge la binele „cel mare”, nu voi neglija pe cel care mi-e aici, la îndemână.
Entuziaști, luați de val, Petru, Ioan și Iacov promiteau că vor merge până la moarte și că vor bea paharul pe care-L va bea și Iisus. Dar, dez-amăgire: un ceas nu au putut să privegheze.
Idealurile mari se validează prin consecvența lucrurilor (părute acum) mărunte înfăptuite. Pașii mici nu sunt mers de melc, ci trăinicia care promite lucrare sigură, durabilă. Oriunde. Și mai ales în ogorârea duhovnicească a inimii.
2
„Ce pricină te-a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului?
Au doară te-a despărțit din ceata Apostolilor?
Au doară te-a lipsit de harul tămăduirilor?
Au doară, cinând împreună cu ceilalți, pe tine te-a gonit de la masă?
Au doară picioarele celorlalți le-a spălat, iar ale tale nu le-a băgat în seamă ?
O, de cât bine te-ai făcut uitător!”[2].
Ce pricină te-a făcut, omule, să-L uiți pe Ziditorul tău?
Au doară nu ești plămădire a mâinii Lui? Sau nu El ți-a dat viața și darurile toate?
Au doară te-a lipsit de cele de nevoie și mai mult decât atât? Ploaie nu doar pentru cei drepți a trimis, ci și pentru tine, lucrător al nedreptății. Soarele a mângâiat nu doar creștete curate și inimi deschise a iubire, ci a luminat – și a încercat a schimba – și căile tale, nu totdeauna gata a face binele. De ce oare numai când ți-a fost greu ai alergat la El? Și apoi, dintre leproși, cu cei nouă te-ai găsit a te asemăna?
Au doară nu și ție ți-a spălat nu picioarele, ci păcatele? Nu puține. Nu ușoare. Nu lucruri de cinste. Și nu le-a mai băgat în seamă. Le-a șters, ca și când nu au fost. Că El este singurul Care, cu adevărat, nu ține minte răul. Au doară în zadar a fost Sângele Lui?
Au doară te-a lipsit de la Cină? Au doară nu Ți S-a dăruit, cu Trup și Sânge, și ție, când doar știm că cele sfinte sfinților se cuvin. Au doară te-a lăsat afară de Nuntă, afară de la Masa dragostei Sale?
O, de cât bine te faci, omule, uitător!
3
„Simțirile noastre curate să le aducem înaintea lui Hristos
și, ca niște prieteni ai Lui, sufletele să le jertfim pentru Dânsul”[3].
Singur a rămas Iisus în vremea Pătimirii Sale. Apostolii, numiți la Cină chiar așa, „prieteni”, se știe, au fugit. De frică? Din necredință? Din puținătate de suflet? Din lipsă a plinătății harului, poate ar fi mai potrivit a spune.
Acum suntem chemați a ne arăta prietenia noi, cei din Legământul cel nou, pecetluit cu sânge. Cei părtași la Cincizecime. Beneficiari ai atâtor rodiri în Biserica harului și a adevărului în cele două mii de ani.
Din dragoste, Hristos S-a jertfit, surpând peretele din mijloc al vrajbei. Aducând împăcarea. Re-împrietenirea. Răspunsul meu? Prietenia mea arătată Lui? Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru Prietenul său. Sufletele să le „jertfim”, adică să I le aducem Lui. Să le punem înainte. Să le purtăm pe brațe de inimi. Să le „legănăm”, ca pe ofrandele cele de demult. Nu fiere, oțet, trestie, burete se cade a sta lângă Jertfelnicul Domnului. Ele au fost atunci semn al batjocorii (nicicând învinovățindu-i pe cei ce le-au purtat pe Golgota, iudei, romani, oricine ar fi fost, căci, de ne-am fi întâmplat în acel ceas, nu știu de nu am fi făcut și noi tot așa, poate mai rău chiar). Dar le putem răscumpăra astăzi: Îi aducem înainte simțurile noastre curate; curăție a gândurilor, a inimilor, a dorințelor, a năzuințelor. Aceasta este jertfa cea bineplăcută Domnului. De nimic altceva nu are nevoie Atotputernicul.
De nu le primește pe acestea, Se întreabă: Unde sunt, iarăși, prietenii Mei?
4
„Să Se răstignească!,
strigau cei ce se îndestulau pururea cu darurile Tale …
Iar Tu tăceai, Hristoase, suferind necuviința lor”[4].
Nu Crucea a fost atât de grea. Nu piroanele L-au durut pe Iisus. Suferința cea mai mare era pricinuită de necuviința celor dinaintea Lui. De neomenia lor (de unde omul fusese chemat a fi caDumnezeu!). Nu o lance a sutașului L-a străpuns la inimă – deja sângerândă – , ci ura pornită împotrivă-I. Amar I-a fost gustul nerecunoștinței mai mult decât al oțetului și al fierii.
Răspunsul Suferindului a fost tăcerea. Unde mai era loc de cuvânt? De îndemn, de corectare, de reproș, de mustrare? Tăcere grăitoare. Tăcere a dragostei și tăcere a „mustrării” dragostei.
În fața necuviinței dimprejur îți vine să alegi și tu, de multe ori, tăcerea. E terapeutică, mai ales dacă e o tăcere ne-judecătoare, neacuzatoare, o tăcere a plânsului pentru cel căzut, o tăcere rugătoare. Doar dintr-o astfel de tăcere se va putea naște cuvânt, cuvânt-sămânță care să mai poată schimba ceva. Cu puterea Celui singur Cuvânt viu și de viață dătător.
5
„Puțin glas a slobozit tâlharul pe cruce,
și mare credință a aflat.
Într-o clipă s-a mântuit,
și întâi el, deschizând ușile raiului, a intrat”[5]
Mulțumim, tâlharule bun, că ne-ai dat nădejde! Mulțumim Ție, Doamne, că ai redeschis raiul nu cu un Petru plin de credință, nici cu Ioan cel feciorelnic! Ci cu un tâlhar jefuitor de case, de bani și, acum… de rai.
Puțin glas a slobozit, dar a fost cuvânt de mângâiere pentru Cel pe nedrept osândit. La vreme de ananghie, de strâmtorare, de părăsire și de singurătate, în huiduieli din guri batjocoritoare, ce mult face o… vorbă bună[6]. Cu aceasta a cucerit tâlharul Paradisul. Altceva nu avea. De nu avea nici căderea, nici putința de a-L da jos de pe Cruce, a găsit puterea de a-L alina cu o vorbă bună. Izvorâtă din smerenie. Semn al pocăinței și al evlaviei cuminți. Pildă de cuviincioasă îndrăzneală (să ceri loc în Împărăție, când te știi cine ai fost până mai adineauri!).
De ce atât ne complicăm? De ce ni se pare scump, greu, cu neputință? De ce deznădejde și frică de iad? Când o clipă poate fi câștig pentru veșnicie? De ne vom pogorî, de ne vom smeri a zice, a slobozi din adânc de inimă: „Pomenește-mă, Doamne”, întru Împărăția Ta!
6
„Acum se întinge condeiul răspunsului de judecată
de la judecătorii cei nedrepți
şi Iisus Se judecă şi Se osândește spre răstignire”[7].
Este profund nedrept ceea ce s-a petrecut în zilele acelea în Ierusalim. Din toate punctele de vedere. Convocări de ședințe de sinedriu în grabă, cu multe vicii de procedură. Condamnare și execuție la repezeală. Șantaj la adresa lui Pilat („vrei să fii de partea Acestuia, Ce-Și zice Împărat? Te zicem noi Cezarului, că noi doar pe el singur îl recunoaștem drept unic, «iubit» conducător”). Preferință pentru un tâlhar notoriu, chit că mai mor după aceea unii de mâna lui ori că furtișagurile nu vor conteni (sigur, lor le convenea: ce înseamnă o mână de bani mai puțin la pungile de arginți rămase!).
Judecătorii cei nedrepți își pun semnătura, victorioși, „atotputernici”, pe actul de condamnare; și nu oricum, ci o fac cu răutate, cu venin revărsat, „osândă” chiar preferând a-și lua asupră-le.
– Dar, totuși, ce rău a făcut Acesta?, mai încearcă Pilat, cu un ochi și la Claudia, soția-i trezită din visul cu Dreptul Ce stă la judecată. Îl voi biciui, să vă fac pe plac, că nu vă mai săturați de sânge, apoi Îl voi elibera!
– De ești laș, fricos? Lasă pe seama noastră. Ne asumăm noi, noi și copiii noștri. Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra urmașilor noștri!…
Și Iisus tace.
– Nu spui nimic în favoarea Ta? Mie nu-mi spui nimic? Nu știi că putere am să Te eliberez și putere am ca să Te răstignesc?
– „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus”[8].
Nimic nu s-ar fi putut petrece dacă El nu ar fi vrut. Dacă El nu ar fi lăsat să se întâmple așa, și nu altminteri. Așa cum s-a hotărât în sfatul cel mai presus de timp al Dumnezeirii. Dacă Tatăl a binevoit a nu trece pe lângă Iisus-Fiul Său paharul acesta, atunci voia Lui să se facă, de acum și voia întărită a Omului-Dumnezeu Iisus.
Iisus nu „a fost” judecat, ci Se judecă. Nu „a fost osândit”, ci Se osândește. Nu „a fost dat” spre moarte, ci Se dă spre moarte, într-o alegere, într-o înfăptuire personală, voluntară, nu din afară determinată. Iisus nu este victima unui complot al iudeilor cu romanii, nici al trădării lui Iuda, până la urmă. El nu este un perdant, ci singur Își acceptă misiunea, căci împlinește o negrăită și de taină rânduială.
„Pentru aceasta Mă iubește Tatăl,
fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau.
Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun.
Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăși ca să-l iau”[9].
Da, acum se întinge condeiul. Dar e condeiul Lui de judecată, este condeiul Crucii Lui. Căci „acum este judecata acestei lumi”, adică „acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”[10]. Nu mai are stăpânire peste ea. Nu-i mai aparține. Revine Celui Ce a făcut-o și singurul Căruia I Se cuvine. Căci pentru aceasta a trimis Tatăl pe Fiul: nu să „judece” lumea, ci „ca să se mântuiască, prin El, lumea”[11], să fie salvată, să fie liberată, să fie iertată:
„cu condeiul Crucii, sângerându-Ți degetele cu vopsele roșii,
Te-ai milostivit a iscăli pentru noi, ca un Împărat,
cele ce sunt spre iertare”[12].
7
„Nici chip n-ai avut,
Nici frum’sețe, când pătimeai, Doamne”[13].
Într-o eră a imaginii, a vizualului, este foarte important cum arăți. Esteticul devine criteriul, nu de puține ori. Cele din afară contează, ambalajul. Designul vinde. Cele pe care le văd. Dacă nu sunt interesat de profunzimi, văzul are prioritate în alegeri, în evaluări, în interpretări, în decizii.
Pe Golgota nu mai putem spune, ca la Naștere, „ce vedere minunată, lângă Vitleem s-arată!”… Sau nu, poate și aici, chiar unde nu ne așteptăm, n-am greși dacă am zice, cu sfială: „O, ce vedere minunată…”, o vedere, o priveliște care stârnește mirare, uimire, surprindere. Mirarea și surprinderea oamenilor. Uimirea și nedumerirea îngerilor. „Cel împodobit cu frumusețea mai mult decât toți oamenii, fără podoabă Te arăți, neavând chip, nici frumusețe”[14].
Condamnatul în Pretoriu și Răstignitul de pe Dealul Căpățânii nu a fost disprețuit doar prin cuvinte nedrepte, injurii, hule și blasfemii, ironii și glume, râsete și batjocură. De parcă nu ar fi fost de ajuns, soldații plini de must, fie la poruncă, fie din plăcerea lor, sadica și exersata lor plăcere, au ținut să-I „însemne” și corpul. A fost biciuit – se crede că I S-au dat cel puțin patruzeci de bătăi fără una – încât carnea I s-a desprins și a rămas pe flagellum-urile ostașilor obosiți de atâta efort. Cunună de spini I s-a îndesat pe frunte, deja obișnuită din Ghetsimani cu sânge, în loc de picături de sudoare. Hlamidă de ocară I s-a pus pe trupul schingiuit, tremurând, care s-a lipit de rănile sângerânde și încă o dată deschise când I s-a luat de pe umeri. Piroane în mâini și picioare, vedere de rușine a goliciunii pe stâlp de lemn.
Chip stâlcit. Om batjocorit. Disprețuit, de la Care să-ți întorci fața.
Așa cum a prorocit, mai înainte, Isaia:
… nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El,
şi nici o înfățișare, ca să ne fie drag.
Disprețuit era şi cel din urmă dintre oameni;
om al durerilor și cunoscător al suferinței,
unul înaintea Căruia să-ți acoperi fața;
disprețuit și nebăgat în seamă.
Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre
şi cu suferințele noastre S-a împovărat.
Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.
Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre
şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.
El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră
şi prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.
Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră,
şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor.
Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa;
ca un miel spre junghiere S-a adus
şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund,
așa nu Şi-a deschis gura Sa[15].
– „Primăvară dulce,/ Fiul meu preadulce,/ Frum’sețea unde Ți-a apus?”[16], se tânguia Fecioara.
– Păstrează, Maica Mea, dimpreună cu tainicele cuvinte[17], și frumusețea chipului Meu în inima ta și vezi, așa cum te-ai obișnuit, cu cele dinlăuntru. Și peste puțin Mă vei vedea, în cinste și în lumină, în slava și frumusețea chipului înnoit al lui Adam.
Cu încredințarea aceasta, a Maicii Fecioare, pe care o primim și noi, Îi strigăm azi, la vederea Crucii, cu nemăsurată nădejde pentru cele ce vor fi peste trei zile:
Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase!
Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta[18].
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.
[1] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al șaselea, troparul al treilea.
[2] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, sedealna de după antifonul al șaselea.
[3] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul întâi, troparul al treilea.
[4] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al optulea, troparul al doilea.
[5] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al paisprezecelea, troparul al doilea.
[6] Este ideea (și titlul) unei splendide meditații a părintelui Nicolae de la Rohia, în Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dovândi, ediție îngrijită, revăzută și adăugită de Ioan Pintea, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 21997, pp. 60-62.
[7] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, stihira de la Slavă… Și acum… de la stihoavnă.
[8] Cf. Ioan 19, 10-11.
[9] Ioan 10, 17-18.
[10] Ioan 12, 31.
[11] Cf. Ioan 3, 17.
[12] În Duminica a III-a a Postului Mare, la slujba Vecerniei, la „Doamne, strigat-am”, stihira de la Slavă….
[13] În Sfânta și Marea Sâmbătă, la slujba Utreniei, starea a doua a Prohodului, troparul 33.
[14] În Duminica a III-a a Postului Mare, la slujba Utreniei, stihira de la Slavă…, din timpul venerării Sfintei Cruci.
[15] Isaia 53, 2-7.
[16] În Sfânta și Marea Sâmbătă, la slujba Utreniei, starea a treia a Prohodului, troparul 13.
[17] Cf. Luca 2, 19.
[18] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al cincisprezecelea, troparul întâi, reluat și la slujba Ceasului al nouălea Împărătesc, ultimul tropar din cele 12 ale Ceasurilor Împărătești.