La Denia din Sfânta și Marea Marți ascultăm încă o dată învăţăturile rostite de Mântuitorul Iisus despre banul dajdiei, despre cele mai mari porunci din Lege, despre starea celor ce vor învia, dar și mustrările aduse fariseilor şi cărturarilor pentru făţărnicia lor, iar Pilda celor zece fecioare ne reamintește îndemnul la priveghere neîncetată.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Referindu-se la ziua de marţi din Săptămâna Pătimirilor Mântuitorului Hristos, 11 Nissan (4 aprilie), anul 30 d.Hr., sfinţii evanghelişti consacră mult spaţiu învăţăturilor rostite de Iisus. Mai întâi, El le-a vorbit despre Împărăţia cerurilor, pe care a asemănat-o cu o vie dată de un stăpân în grija unor lucrători nevrednici, dar care şi-au luat plata pentru faptele lor rele (Matei 21, 33-41; Marcu 12, 1-9; Luca 20, 9-16). Cât priveşte parabola despre nunta fiului de împărat, se pare că este o interpolare a Sfântului Evanghelist Matei (22, 1-14), fiind rostită cu altă ocazie.
Ispitirea lui Iisus privitor la banul Cezarului se regăseşte însă la toţi sinopticii (Matei 22, 15-21; Marcu 12, 14-17; Luca 20, 21-25), la fel ca şi problema învierii morţilor, ridicată de saduchei (Matei 22, 23-32; Marcu 12, 18-27; Luca 20, 27-38). Convorbirea lui Iisus cu învăţătorul de lege îi oferă pretextul de a rezuma întreaga Sa învăţătură în două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37; cf. Marcu 12, 30). Şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39; cf. Marcu 12, 31). Este calea cea mai scurtă spre Împărăţia cerurilor. Învăţătorul de lege primeşte un răspuns punctual, legat de poruncile Legii, aşa cum erau prezentate de cele mai reprezentative şcoli rabinice din vremea Sa.
Iisus aduce apoi diverse mustrări fariseilor şi cărturarilor, criticând făţărnicia lor: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!” (Matei 23, 13-30). Strigătul viza Judecata de Apoi. Faptele lor rele sunt enumerate într-o multitudine de comparaţii, metafore şi personificări: călăuze oarbe şi nebuni care strecoară ţânţarul şi înghit cămila; morminte frumos văruite pe dinafară, dar pline de necurăţie în interior; şerpi şi pui de viperă. Atinşi în orgoliul propriu, fariseii şi cărturarii nu se gândeau decât cum să pună capăt incomodului predicator galileean.
Rechizitoriul Mântuitorului se încheie cu profeţia despre pustiirea Ierusalimului (Matei 24, 2 ş.u.; Marcu 13, 2 ş.u.; Luca 21, 20 ş.u.). Ca un contra-exemplu, Iisus le spune şi cum ar trebui să fie adevăratul credincios. Modelul acestuia este întruchipat de o văduvă, ce dăruieşte templului ultimii ei bănuţi. Şezând lângă cutia darurilor, Iisus a observat cum bogaţii aruncau sume mari în ea. Însă, atunci când şi-a adus şi văduva darul său, Mântuitorul şi-a chemat ucenicii, arătând-o pe cea care a dăruit mai mult decât toţi bogaţii la un loc. Pentru că dacă aceştia au dăruit din prisosul lor, ea a dăruit ceea ce îi era strict necesar vieţii. Pentru aceasta, fapta ei a rămas consemnată pentru totdeauna în Evanghelii (Marcu 12, 41-44; Luca 21, 1-4).
Însă toate darurile făcute templului şi toate podoabele lui nu îl vor salva de la distrugerea sa, împreună cu întreg Ierusalimul, din cauza fărădelegilor poporului care ajunsese să cinstească pietrele mai mult decât pe Dumnezeu. Din acest motiv, Iisus îi îndeamnă la priveghere permanentă şi le descoperă câteva dintre semnele ce vor prevesti şi apoi vor însoţi cea de-a doua venire a Sa, atunci când Se va arăta, în calitate de Judecător (Matei 24, 23-42; Marcu 13, 21-37; Luca 21, 8-28).
Deşi toţi evangheliştii subliniază îndemnul Mântuitorului dat celor ce-L ascultau de a priveghea permanent, Pilda celor zece fecioare – care apare doar la Sfântul Evanghelist Matei (25, 1-13) – reprezintă cea mai frumoasă expresie şi motivare a acestui îndemn. Datorită acestei parabole care se citește la Sfânta Liturghie, în cadrul deniei de luni seara Iisus este numit „Mirele sufletului”, fapt ce sugerează intimitatea şi infinitatea iubirii Lui faţă de cei credincioşi.
Enigmatica pildă a celor zece fecioare este un apel nu doar la privegherea fizică, cât mai ales la cea spirituală, adică de a ţine candela credinţei aprinsă, cunoscut fiind faptul că în literatura biblică sufletul unei persoane este sugerat adeseori prin candelă. Untdelemnul reprezintă faptele bune ale fiecăruia, dar şi rugăciunea fiecăruia, rugăciunea fiind numită „împărăteasa virtuţilor”.
Pilda spune că toate cele zece fecioare aveau ulei în candelele lor; lumina candelei sugerează rugăciunea, care este deplină pentru cinci şi insuficientă pentru celelalte. Diferenţa o face vasul cu ulei – strădania pentru rugăciune şi priveghere – pe care îl aveau în plus cele înţelepte şi care le-a ajutat să nu li se stingă candelele, în aşteptarea Mirelui ce întârzia. Drept răsplată, ele au intrat în cămara cea luminoasă, bucurându-se de ospăţul Mirelui. În opoziție, cele nebune, plecând să îşi cumpere de la cei ce vindeau uleiul necesar candelelor sufletelor lor, au pierdut timpul întâlnirii cu Mirele. Astfel, dincolo de îndemnul la priveghere, Pilda celor zece fecioare ascunde şi îndemnul de a lucra fapte bune, astfel încât ele să prisosească, ferindu-ne de mulţumirea de a fi făcut suficient pentru mântuirea noastră.
Pilda celor zece fecioare este urmată de o altă pildă, a Talanţilor (Matei 25, 14-29; Luca 19, 12-27), în care Mântuitorul ne arată, de asemenea, că trebuie să prisosim în tot ceea ce facem. Nu trebuie să fim pasivi faţă de ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, ci cu râvnă trebuie să înmulţim darul, în folosul celor din jurul nostru pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Pilda reliefează şi binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă asupra celor credincioşi.
Apoi, făcându-se seară, Iisus a plecat din templu, retrăgându-Se cu ucenicii spre Muntele Măslinilor, după obicei, pentru a Se ruga (Luca 21, 37).