Fariseii, deși Îl vedeau și se minunau de cuvintele și faptele Lui, continuau să rămână orbi față de dumnezeirea lui Hristos, considerându-L doar un urmaș al lui David. Indignat de gândirea lor pur umană, limitată, Hristos i-a întrebat: „Deci dacă David Îl numește pe El Domn, cum este fiu al lui?” (Matei 22, 45).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Textul biblic consemnat de Sfântul Evanghelist Matei (22, 34-40) și citit în cadrul Sfintei Liturghii în Duminica a XV-a după Pogorârea Sfântului Duh se găsește și la Sfinții Evangheliști Marcu (12, 28-34) și Luca (10, 25-28), cu precizarea că la Sfântul Evanghelist Luca discuția dintre Hristos și învățătorul de lege constituie un preambul la Parabolasamarineanului milostiv.
Un cărturar, din partida fariseilor, învățător de lege, văzând că Hristos, la întrebarea despre înviere, nu a putut fi prins în cuvânt de saduchei, care, după cum se știe, nu credeau în învierea morților și cărora le-a „închis gurile” (Matei22, 30-34), ispitindu-L, L-a întrebat: „Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” (Matei 22, 36). Cum să nu fi știut, ca învățător de lege, care este cea dintâi poruncă între toate? (Marcu 12, 28).
Știut este că numărul poruncilor pozitive, așa cum le prezintă cărțile religioase ale iudeilor (Targumele și Talmudul), erau potrivit numărului oaselor corpului omenesc, adică 248, iar numărul interdicțiilor era egal cu numărul zilelor unui an solar, adică 365. Însă unii insistau pentru a avea prioritate legea circumciziunii, alții, aducerea jertfelor, alții, ținerea sabatului. Nu lipseau nici cei care acordau întâietate curățirilor levitice.
Ca învățător de lege, este de presupus că cel care L-a interpelat pe Hristos știa răspunsul la întrebare, care de altfel era scris în Lege și în proroci, numai că întrebarea făcea parte din strategia ispitirii (Matei 22, 34-35). De asemenea, Iisus știa și școala rabinică din care făcea parte ispititorul Său, de aceea i-a spus: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta.” (Deuteronomul 6, 5; cf. Matei 22, 37); aceasta era considerată întâia și marea poruncă de școala rabinică din Ierusalim. Iar a doua, asemenea acesteia: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19, 18; cf. Matei 22, 39).
De fapt, cele două porunci sunt o rezumare a Decalogului de către școala rabinului Hilel. De împlinirea acestor două porunci atârna primirea celor prescrise de Lege și proroci, cum de altfel le-a spus chiar Mântuitorul (Matei 22, 40).
Răspunzând astfel, Hristos a trecut examenul. Învățătorul de lege s-a declarat mulțumit: „Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele.” (Marcu 12, 32-33). Învățătorul de lege a vorbit ca unul care nu era „departe de Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu12, 34). Am putea spune că afirmația sa era destul de curajoasă și chiar în detrimentul arderilor și jertfelor. După Talmud, era chiar împotriva prescrierilor Legii, întrucât se considera că toate neamurile de pe pământ vor avea de suferit atunci când nu se vor mai aduce jertfe la Templul din Ierusalim.
Hristos nu i-a cruțat, dându-le acest răspuns, ci Și-a pregătit terenul pentru întrebarea cheie: „Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” Mai îndrăzneți, fariseii au răspuns: „Al lui David.” (Matei 22, 42). Este fără îndoială un răspuns în spiritul celor revelate în Sfânta Scriptură, numai că David L-a văzut pe Hristos în Duh, prin darul Duhului. Or, fariseii, deși Îl vedeau și se minunau de cuvintele și faptele Lui, continuau să rămână orbi față de dumnezeirea lui Hristos, considerându-L doar un urmaș al lui David. Indignat de gândirea lor pur umană, limitată, Hristos i-a întrebat: „Deci dacă David Îl numește pe El Domn, cum este fiu al lui?” (Matei 22, 45).
Sfântul Evanghelist Matei spune că nimeni nu a putut „să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva din ziua aceea să-L mai întrebe” (Matei 22, 46). Se vede clar că învățații Legii treceau printr-o criză de discernământ. Nu puteau deosebi lucrurile dumnezeiești de cele omenești, pentru că erau oameni care trăiau doar trupește. Or, dacă ar fi trăit duhovnicește, ar fi fost iluminați de Duhul Sfânt și ar fi putut da răspunsul pe măsura iluminării primite, că Hristos este, cu adevărat, Dumnezeu.