În finalul parabolei, sub forma simbolului „pietrei din capul unghiului” (Psalmii117, 22), este introdus textul pentru dovedirea şi fundamentarea adevărului Învierii şi Înălţării lui Hristos: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Marcu 12, 10). Şi precum piatra unghiulară din capul unghiului încheie zidirea unei construcţii, tot aşa Mântuitorul nostru Iisus Hristos uneşte lumile celor două Scripturi într-o singură zidire, care este Biserica lui Dumnezeu.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Parabola lucrătorilor celor răi, rostită de Mântuitorul şi consemnată de sinoptici astfel: Matei 21, 33-44; Marcu12, 1-11 şi Luca 20, 9-18, se găseşte, cu unele modificări, şi în Evanghelia lui Toma, o scriere apocrifă apărută în perioada primară a Bisericii.
La originea parabolei stau cele relatate de profetul Isaia, care zice: „Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă. Şi acum voi, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea. Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă? Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea. Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire.” (Isaia 5, 1-7), parabola încheindu-se cu două versete din Psalmul 117, binecunoscut iudeilor, întrucât se recita în cadrul cultului divin: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri.” (Psalmii 117, 22-23).
Sfântul Chiril al Alexandriei consideră Parabola lucrătorilor celor răi un rezumat succint al întregii istorii a poporului ales.
Parabola are o dimensiune hristologică, numai că aceasta nu a putut fi sesizată nici de ascultători, nici de arendaşi, nici de legiuitori şi nici de farisei. Chiar înainte de a rosti pilda în discuţie Mântuitorul, Care le vorbea adesea în parabole, le spusese pilda celor doi fii trimişi de tatăl lor ca să lucreze în vie (Matei 21, 28-31).
Parabola lucrătorilor celor răi prezintă istoria unui gospodar care a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat teasc, a clădit un turn şi a dat-o în arendă unor lucrători, iar el s-a dus departe (Matei 21, 33; Marcu 12, 1).
Exegeţii spun că stăpânul din parabolă este Domnul Savaot din Isaia 5, 7, pe Care oamenii, din cauza păcatelor, Îl consideră ca fiind departe, iar via este Israelul (Ieşirea 15, 17). Gardul cu care a împrejmuit via este Legea; teascul săpat este jertfelnicul, iar turnul clădit este templul/biserica.
Sfântul Teofilact afirmă că „prin vie se înţeleg dumnezeieştile Scripturi; gard este slova, teascul care s-a săpat este adâncul Duhului, iar turn, teologia. Deci, pe toate acestea le primiseră arendaşii, legiuitorii şi fariseii”. În plecarea departe a stăpânului, Sfântul Ioan Gură de Aur vede, pe de o parte, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în relaţie cu noi, iar pe de altă parte, spaţiul libertăţii noastre.
Arendaşii cărora li s-a încredinţat via sunt imaginea legiuitorilor şi conducătorilor lui Israel (Marcu 12, 12; Luca20, 19). Parabola spune că stăpânul, la vremea recoltei, a trimis în repetate rânduri pe slugile sale la lucrători, ca să ia roadele cuvenite lui (Matei 21, 34). Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitorii trimişi, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre (Matei 21, 35).
Însă soarta celor trimişi nu l-a descurajat pe proprietar, ci din nou a trimis alte slugi, chiar mai multe decât cele dintâi; numai că lucrătorii „au făcut cu ele tot aşa” (Matei 21, 36). Atitudinea lor anticipa atitudinea fiilor lui Israel în relaţie cu Fiul lui Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Matei (21, 34-36) aminteşte două trimiteri ale slugilor: în prima, a unui număr de slujitori, dintre care unii au fost maltrataţi, alţii ucişi, iar alţii bătuţi cu pietre şi alungaţi în sudalme şi ocări; în cea de-a doua, o trimitere de slujitori mai generoasă decât prima, a căror soartă a fost însă aceeaşi.
În cele două trimiteri, Sfântul Evanghelist Matei vede pe prorocii mari şi pe prorocii mici, iar menţionarea lapidării constituie o referinţă specială privind tratamentul la care au fost supuşi respectivii (II Paralipomena 24, 21; Evrei11, 37; Matei 23, 37; Luca 13, 34).
Relatând trimiterea slujitorilor, Sfântul Evanghelist Marcu (12, 2-5) aranjează succesiunea insultelor într-o ordine ascendentă pentru a termina într-un punct culminant, ceea ce nu se întâmplă la Sfântul Evanghelist Luca (20, 10-12). Acesta din urmă s-a limitat la întreita trimitere şi maltratare a câte unui slujitor, cele trei incidente fiind aşezate într-o simetrie perfectă: „Şi la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. Şi a trimis apoi altă slugă, dar ei, bătând-o şi pe aceea şi batjocorind-o, au trimis-o fără nimic. Şi a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o şi pe aceea, au alungat-o” (Luca 20, 10-12).
Vedeţi, pe unul l-au bătut, cum au făcut cu Miheia (III Regi 22, 24), pe altul l-au omorât, cum au făcut cu Zaharia, între templu şi altar (Matei 23, 35), iar pe altul l-au ucis cu pietre, cum au făcut cu Zaharia, fiul lui Iehoiada (II Paralipomena 24, 21).
Sfântul Isihie Sinaitul consideră că repetatele trimiteri, pe care Dumnezeu le-a făcut şi continuă să le facă, presupun amplificarea stării noastre de trezvie, singura care izbăveşte pe om de gânduri, cuvinte şi fapte ucigătoare de suflet.
Atitudinea proprietarului trece dincolo de limitele raţiunii umane, în sensul că, la urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Se vor ruşina de fiul meu” (Matei 21, 37). Numai că nu a fost aşa, pentru că lucrătorii viei, văzând pe fiul său, au zis între ei: „Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui”. Sfântul Evanghelist Matei reţine astfel momentul culminant povestirii: „Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis” (Matei 21, 39).
Sfântul Evanghelist Marcu este şi mai explicit: „Mai avea şi un fiu iubit al său şi în cele din urmă l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi moştenirea va fi a noastră. Şi prinzându-l l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie.” (Marcu 12, 6-8). Potrivit Sfântului Evanghelist Marcu, fiul a fost ucis în mijlocul viei, iar trupul său a fost aruncat afară din ea (12, 8), contestându-i-se, astfel, până şi dreptul de a avea în proprietatea sa mormântul, darămite dreptul de moştenire a întregii vii.
Sfinţii Evanghelişti Matei (21, 39) şi Luca (20, 15) evidenţiază că fiul a fost mai întâi scos din vie şi apoi ucis de către lucrătorii cei răi. Ei fac referire la uciderea lui Iisus în afara cetăţii şi fără voia poporului (Ioan 19, 17; Evrei 13, 12). Este aici o asemănare evidentă între Naşterea şi Răstignirea lui Hristos, care Îl arată a fi străin lumii acesteia, nu numai îndepărtate de Dumnezeu, dar şi refuzând cu cerbicie prezenţa Sa.
În cuvintele „fiu iubit” şi „se vor ruşina de fiul meu” se subliniază dimensiunea hristologică a parabolei, reamintindu-ne cuvintele rostite de Dumnezeu Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi” (Marcu 9, 7; vezi și Marcu 1, 11).
Cu privire la întrebarea finală, care apare la sinoptici: „Ce va face stăpânul viei?”, prorocul Isaia anticipează răspunsul: „Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea, şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea.” (Isaia 5, 5-6).
Dincolo de această profeţie, sentinţa lui Hristos este definitivă şi irevocabilă: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.” (Matei 21, 40).
Da, cam asta este soarta celor care se îmbogăţesc prin mijloace necinstite!
Iar ei, auzind şi simţindu-se direct vizaţi, au zis: „Să nu se întâmple!” (Luca 20, 16).
Sfântul Evanghelist Matei reţine şi înţelesul pedepsei anunţat de Hristos: „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.” (Matei 21, 43). Neamul în discuţie este noul Israel, adică Biserica lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuieşte că „s-a dat acel pământ lucrătorilor sfinţiţi ai Noului Legământ”, adică apostolilor, iar aceştia, preoţilor şi arhiereilor.
În finalul parabolei, sub forma simbolului „pietrei din capul unghiului” (Psalmii 117, 22), este introdus textul pentru dovedirea şi fundamentarea adevărului Învierii şi Înălţării lui Hristos: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Marcu 12, 10). Şi precum piatra unghiulară din capul unghiului încheie zidirea unei construcţii, tot aşa Mântuitorul nostru Iisus Hristos uneşte lumile celor două Scripturi într-o singură zidire, care este Biserica lui Dumnezeu.
Avertismentul: „Va lua Împărăţia lui Dumnezeu de la ei şi o va da celor care vor aduce roade.” (Matei 21, 43) vizează nu doar pe Israel, ci pe toţi cei care nu se arată vrednici lucrători ai Cuvântului lui Dumnezeu în via harului, care este Biserica Sa. Doamne, să nu fie!
Să fim, aşadar, cu luare aminte să dăm roadele cele bune la timpul cuvenit, ca să ne bucurăm de intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu!