Iertarea păcatelor slăbănogului s-a consumat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: „Şi s-a sculat îndată și, luându-şi patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2, 12). Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulţi, cum consemnează Sfinţii Evanghelişti, cât şi de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizaţi cunoscători ai suferinţei lui. Mărturii vii!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Minunea vindecării slăbănogului din Capernaum este relatată de sinoptici, astfel: Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12 şi Luca 5, 17-26.
Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca expun episodul imediat după momentul vindecării unui lepros, deci înaintea intrării Mântuitorului în ţinutul gherghesenilor, pe când Sfântul Evanghelist Matei relatează minunea după momentul izgonirii Mântuitorului din acel ţinut.
Mântuitorul, într-un timp relativ scurt, a revelat oamenilor trei puteri nebănuite: asupra naturii, asupra demonilor şi asupra păcatului şi a bolii.
Minunea adusă în atenţia noastră îl are ca protagonist pe un slăbănog din Capernaum, un consătean de-al Mântuitorului, întrucât Capernaumul era numit „cetatea Sa” (Matei 9, 1; cf. Matei 4, 13; Marcu 2, 1).
Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sfântul Evanghelist Ioan (5, 5). Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 ani şi lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea şi afecţiunea a patru consăteni. Nu era singur în lupta lui cu suferinţa; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor.
Paraliticul de la Vitezda a fost vindecat de Hristos în funcţie de voinţa lui: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6); pe cel din Capernaum, însă, Hristos l-a vindecat graţie credinţei celor patru care îl purtau. Credinţa lor a fost remediul, leacul vindecării slăbănogului. Referatul surprinde lămurit momentul: „Văzând credinţa lor, [Hristos] a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2).
Este primul om iertat din lume, dacă ne raportăm la cronologia evenimentelor. Desigur, puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei prin Apostoli (Ioan 20, 23).
Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenţi; le-a radiografiat credinţa. Credinţa celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese şi din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum în care Mântuitorul Îşi rostea predica.
Nu era pentru prima dată când Iisus vindeca pe fondul credinţei altora. Aşa a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Matei 8, 5-13), pe femeia care avea scurgere de sânge de doisprezece ani (Matei 9, 20-22), pe fiica femeii canaanence şi pe mulţi lunatici, surzi şi muţi (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Fără îndoială, Mântuitorul a mai vindecat pe mulţi şi din milă (Matei 8, 26).
Sfinţii Evanghelişti Marcu (2, 4) şi Luca (5, 19) menționează că cei patru, negăsind loc pe unde să-l introducă pe slăbănog înăuntru, din pricina mulţimii venite din toate satele Galileei, Iudeei şi Ierusalimului, s-au suit pe acoperişul casei în care se afla Iisus de câteva zile şi, desfăcând acoperişul, l-au coborât cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus. Ne este cunoscut faptul că la evrei casele aveau o parte a acoperişului rabatabilă şi erau prevăzute cu o scară exterioară, cu un parapet protector din cărămidă. De obicei, pe acoperişul casei, evreii, când aveau oaspeţi, montau corturi în care se putea dormi; sau, de multe ori, puneau la uscat bumbac, in şi altele. Cât priveşte patul slăbănogului, exegeţii spun că era un pat format dintr-un schelet metalic, rabatabil, cu o plasă pe care se punea o saltea subţire.
Cauza slăbănogirii erau păcatele: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2) i-a spus Mântuitorul, întrerupându-Şi pentru puţin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat mai întâi sufleteşte și abia apoi l-a vindecat şi trupeşte.
Simţindu-l timorat, Mântuitorul i S-a adresat ca un părinte: „Îndrăzneşte, fiule!”. Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezenţa lui şi nici insistenţele celor patru care îi purtau patul nu au fost supărătoare. Maniera de adresare a Mântuitorului − „Îndrăzneşte, fiule!” − a fost ca un balsam pe sufletul lui.
Deşi nu era zi de sâmbătă, ceea ce a atras atenţia a fost faptul că Mântuitorul i-a spus paraliticului: „Iertate sunt păcatele tale!”. Cunoaștem faptul că între boală şi păcat există o legătură cauzală – de la cauză la efect. În accepţiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viaţă sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu. Or, cărturarii, auzindu-L pe Iisus spunându-i slăbănogului: „Iertate sunt păcatele tale!”, s-au revoltat, cugetând în inimile lor: „Pentru ce vorbește Acesta astfel? El huleşte! Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 7).
Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine − după reglementările Legii − chiar uciderea cu pietre (Leviticul24, 15; Deuteronomul 18, 20). Aveau astfel temei legal ca ei să se considere în măsură să-L răzbune pe Dumnezeu.
Dincolo de această atitudine ostilă, manifestă, Hristos − Fiul lui Dumnezeu − i-a întrebat: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4). Le-a cunoscut gândurile. Era Dumnezeu! Întrebarea se dorea a fi un mijloc prin care să li se reveleze dumnezeirea Sa. Voia ca prin întrebarea pusă − în marea Sa iubire de oameni − să-i încredinţeze de adevărul că a cunoaşte inima cuiva este o însuşire exclusivă a lui Dumnezeu (II Paralipomena 6, 30; Psalmii 7, 10; I Regi 16, 7). Voia să le dea o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale: „Și îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că așa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre?” (Marcu 2, 8). Hristos l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca acesta să fie adus la El (Ioan 1, 48).
Dar oare au înţeles ei ceva? Nicidecum, ci li s-a părut că Hristos huleşte. De aceea, El i-a întrebat iarăşi: „Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (Matei, 9, 5). Nu au răspuns nimic. Hristos Și-a continuat expozeul: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.” (Matei 9, 6).
Cum adică un paralitic să-şi ia patul şi să meargă la casa sa? Da, iertarea păcatelor s-a consumat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: „Şi s-a sculat îndată și, luându-şi patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2, 12). Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulţi, cum consemnează Sfinţii Evanghelişti, cât şi de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizaţi cunoscători ai suferinţei lui. Mărturii vii!
Mulţimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil şi de teama de a nu fi pedepsiţi pentru gândurile lor ascunse. Când Mântuitorul a spus: „cele ce ies din gură pornesc din inimă, și acelea spurcă pe om” (Matei 15, 19), adresând și îndemnul: „Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară.” (Matei 23, 26), se referea tocmai la gândurile necurate care spurcă sufletul omului. Cu alt prilej, Mântuitorul a avertizat: „veți vedea «urâciunea pustiirii», ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Adică, gândurile rele stau în minte – locul cel sfânt.
Deci mulţimile, impresionate de cele văzute şi întâmplate, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8). Au irupt în cuvinte de slavă aduse lui Dumnezeu, nicidecum lui Hristos, despre Care, în îngustimea minţii lor, continuau să creadă că este doar un om înzestrat cu puteri supranaturale, nu însă şi Dumnezeu.
Dată fiind această incapacitate a lor de înţelegere, este lesne de înţeles de ce le-a fost uşor cărturarilor şi fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării Lui Iisus. Acesta era de altfel motivul monitorizării Lui.
Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat şi de această dată cărturarilor şi fariseilor că precum are puterea de a ierta păcatele, tot aşa are putere şi de a vindeca în mod minunat „orice boală şi orice neputinţă în popor”.
Faptul că El a intervenit în viaţa paraliticului, vindecându-l sufleteşte şi trupeşte – slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu Hristos s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenţi puterea dumnezeiască a Binefăcătorului – demonstrează, contrar vrerii inamicilor Săi declaraţi din toate timpurile, că El nu este doar un om cu puteri miraculoase, ci El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Dumnezeu! Acesta este şi mesajul Evangheliei.