Dragă Alexandra!
Situațiile și problemele din familiile monoparentale pot fi foarte diferite, mai ales dacă ne gândim la vârsta copiilor sau la factorul care a declanșat situația (deces, divorț, etc). Nu sunt în măsură să dau sfaturi și nu cred în rețete fixe. Așa cum mai adaptăm uneori rețetele de prăjituri în funcție de ceea ce avem în frigider, tot așa cred că trebuie să adaptăm și aceste sfaturi, cu înțelepciune, în funcție de situația din fiecare familie. Cred însă în comuniune și în susținere reciprocă, de aceea, îți voi împărtăși câteva gânduri din perspectiva mea de mamă văduvă a doi copii, de 7 și 12 ani.
Nu e ușor când rămâi singură, ca mamă! Pe mine însă m-au ajutat foarte mult mărturiile bătrânilor și ale bunicilor noștri, care povesteau despre mamele lor rămase văduve în urma războiului și nevoite să-și crească singure câte 7-8 copii în vremuri mult mai grele. Gândindu-mă la ele și văzând ce oameni frumoși au putut crește, am prins și eu curaj! Cu atât mai mult ar trebui să ne încurajeze și exemplele mamelor sfinte, cum a fost Sfânta Antuza care, rămânând văduvă de tânără, l-a crescut singură pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dându-i chiar o educație aleasă.
Ca mamă singură, continui să fac ceea ce făceam și înainte: să-i iubesc, să-i îngrijesc și să-i sfătuiesc cum pot eu mai bine pe copii. Încerc, însă, să-i ascult mai mult, pentru a le afla frământările, frustrările sau grijile și mă rog ca Dumnezeu, Cel ce „pe toate le plinește”, să plinească și lipsa tatălui din viața și sufletul lor. Indiferent dacă sunt implicați unul sau doi părinți în creșterea și educarea copiilor, așa cum ne învață și Sfântul Ioan Gură de Aur, primordială cred că este, și în această situație, rugăciunea: să vorbim cu Dumnezeu despre copiii noștri, despre problemele lor, să-I cerem ajutorul și să-L rugăm să ne lumineze, mai ales atunci când simțim că situația ne depășește.
Personal, mi s-a părut, de asemenea, important, să-i învăț pe copii să nu se autocompătimească pentru situația în care se află, ci să privească mereu partea plină a paharului (că are cine să-i îngrijească, că și-au cunoscut tatăl, că au avut un tată iubitor, etc., dându-le de fiecare dată exemplele altor persoane care nu au avut această șansă) și cred că în orice situație, oricât de tristă ar fi, putem găsi și o parte pozitivă. M-au impresionat cuvintele lui Nick Vujicic, bărbat născut fără mâini și fără picioare, care spunea: „Pot să aleg să fiu supărat pe Dumnezeu pentru ceea ce-mi lipsește, sau doar să-I mulțumesc pentru ceea ce am!”
Mai am un gând: există familii în care, fizic, sunt prezenți ambii părinți, dar e posibil ca în viața emoțională a copilului, sufletește sau implicat în educarea copilului să nu fie prezent niciunul! Sau, dacă ne gândim la copiii cu ambii părinți plecați în străinătate, care își trăiesc singuri copilăria, situația e la fel de tristă. Și atunci cred că o mamă, deși singură, atâta timp cât este iubitoare, implicată și cu nădejde în Dumnezeu, poate fi o adevărată binecuvântare și va putea crește copii frumoși la suflet și la trup și plăcuți în fața lui Dumnezeu!
Așadar, nu pot decât să-ți împărtășesc nădejdea mea că, dacă îi vom cere ajutorul, Dumnezeu ne va lumina și ne va învăța cum să ne creștem copiii! Nu suntem „părinți singuri” sau „mame singure”, atâta timp cât suntem cu Hristos alături! Iar atunci când ne va fi mai greu, să ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4, 13).
(prof. Maria Gavril)
