Doamne, ajută!
Stimate domnule, vă trimitem răspunsul sectorului administrativ spre o mai buna înțelegere a lucrurilor.
«Doctrina canonică interzice slujitorilor Bisericii condiționarea oficierii slujbelor de plata oricărei taxe (canonul 4 și 29 apostolice, 2 IV Ecumenic, 22 și 23 Trulan, 4 și 5 VII Ecumenic), fapt reafirmat și de numeroase hotărâri ale Sfântului Sinod (2578/2003, 2748/2005, 1456 și 4275/2008 etc.), deoarece harul sfințitor nu se poate condiționa pecuniar.
Totodată, contribuțiile benevole ale credincioșilor, anuale, cu ocazia unor colecte sau a unor evenimente de familie ale credincioșilor (botez, cununie, înmormântare, sfințirea casei etc.) trebuie să reflecte conștiința acestora că ei sunt cei ce întrețin locașul de cult și pe slujitorii altarului și că, în lipsa acestora, parohia se va desființa.
Neînțelegerile unor credincioși cu privire la contribuțiile benevole provin din:
– lipsa de comunicare a preoților cu proprii lor credincioși;
– imposibilitatea comunicării cu unii credincioși care sunt creștini ortodocși doar atunci când au nevoie de Biserică sau de preot (cu ocazia diverselor servicii religioase);
– credința falsă că preotul are salariu de la stat și atunci este asimilat unui funcționar public care trebuie să lucreze pentru ceea ce primește de la stat, fără a cere altceva. Statul, pentru unele parohii și doar pentru unii angajați, oferă un sprijin, sprijin care de cele mai multe ori se întoarce la stat sub forma de plată a taxelor: contribuție pensie, contribuție sănătate, impozit pe venit, asigurare muncă – aproximativ 42-43% din salariul brut;
– neștiința unora care nu înțeleg că o parohie trebuie să plătească facturi la utilități (electricitate, gaze, apă, telefon etc.), pentru o bună funcționare;
– imposibilitatea de a înțelege, uneori asociată cu reaua intenție a unora, că Biserica nu este un perpetuum mobile: nu poți face filantropie fără să primești ajutor de la cei care trăiesc (sau se pretind) ca fiind proprii tăi credincioși; nu poți dărui dacă nu primești;
– dorința unora dintre noi, oameni, credincioși sau nu, care dorim voluntariat de la ceilalți și nu de la noi înșine.
Chiar și Mântuitorul, pentru mântuirea lumii, a avut nevoie de oameni care să-L ajute și material:
„Și după aceea Iisus umbla prin cetăți și prin sate, propovăduind și binevestind împărăția lui Dumnezeu, și cei doisprezece erau cu El. Și unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieșiseră șapte demoni, și Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, și Suzana și multe altele care le slujeau din avutul lor.” (Luca 8, 1-3)
Este o utopie, demonstrată de realitatea lumii acesteia și de diverse sisteme sociale, a crede că o societate poate funcționa în totalitate după regulile Împărăției cerurilor. În realitate suntem chemați spre idealul de a face voia lui Dumnezeu și de a transpune Împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ: „vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pre pământ” (Rugăciunea „Tatăl nostru”), lucru pe care nu-l reușim întotdeauna, deoarece ispita celui rău își face simțită prezența: a se vedea episodul cu Anania și Safira din Faptele Apostolilor 5, 1-11.
În conformitate cu Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române:
Art. 190
(5) „Tarifele și taxele pentru concesionarea și întreținerea locurilor de înmormântare din cimitirele bisericești se vor stabili de Consiliul Parohial … ”
(6) Este interzisă condiționarea oficierii slujbei înmormântării de plata oricărei taxe sau contribuții benevole fixate de organismele parohiale, ca donații din partea familiei pentru întreținerea bisericii parohiale.
Art. 61 prevede pentru Consiliul Parohial:
(14) propune Adunării Parohiale, spre aprobare, cuantumul contribuțiilor de cult, potrivit nevoilor parohiei, cuantum ce va fi confirmat, modificat sau respins de Permanența Consiliului eparhial;
Având în vedere faptul că parohia, „comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni”, are dreptul moral de a stabili reguli de utilizare a bunurilor aflate în folosința unității de cult și că aceasta răspunde, dimpreună cu preotul, de buna chivernisire a acestora, este normal și de bun simț ca fiecare Consiliu Parohial, în numele Adunării Parohiale care l-a ales, să stabilească anumite donații orientative pentru credincioșii parohiei.
Aceste donații orientative:
– pot diferi de la o unitate de cult la alta, fiecare având particularității definitorii proprii;
– sunt declarate și afișate spre informarea membrilor parohiei;
– se operează în contabilitatea parohiei prin emiterea unei chitanțe.
În cazul în care o familie sau o persoană nu poate să ajute parohia cu o anumită sumă, din cauza situației materiale sau din rea voință, serviciul religios se va săvârși, urmând ca ceilalți membri ai comunității să contribuie pentru cheltuielile aferente ei (plata utilităților, a lucrătorilor etc.).
Astfel se plinește Evanghelia, care spune:
– „vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7; I Timotei 5, 18);
– „Căci și când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Dar unora ca aceștia le poruncim și-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea lor.” (II Tesaloniceni 3, 10-12);
– „Dacă noi am semănat la voi cele duhovnicești, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământești ale voastre?” (I Corinteni 9, 11);
Parafrazând pe filosoful libanez Khalil Gibran (1883-1931) care a afirmat celebra frază „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă ce poți face tu pentru ea”, credinciosul adevărat este doar cel care poate să găsească răspuns la întrebarea: „Ce am făcut eu pentru PAROHIA la care eu apelez?”, răspuns la elaborarea căruia va ține cont de binecuvântarea materială și spirituală cu care Dumnezeu l-a binecuvântat în această lume și de faptul că „Şi cel ce va da de băut ….. numai un pahar cu apă rece, …., adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10, 42).»
Cam așa stau lucrurile în Biserică în ceea ce privește plata unor servicii.
Doamne, ajută!
