106. A.M.
„Sărut mâna, Înaltpreasfinţite Părinte Calinic!
Vă scriu această scrisoare pentru a vă vorbi despre dragoste. Dragostea este elementul central, pe care l-am înţeles din învăţătura lui Iisus. Mai mult decât atât, dragostea pe care ne-o arată şi ne-o învaţă Iisus nu este o dragoste pasivă, contemplativă, ci o dragoste activă, participativă. Dragostea se arată aproapelui prin fapte şi nu cere răsplată.
Datele oficiale arată că în 2020 peste 50000 de copii sunt într-un sistem de protecţie asigurat de statul român. Tot datele oficiale arată că majoritatea acestor copii vor părăsi sistemul public de protecţie la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru că într-un an doar 1000-1200 de copii îşi găsesc o familie. Adică societatea noastră îi ignoră pe majoritatea micuţilor abandonaţi de către adulţii care i-au conceput. Sunt copii care nu ajung să cunoască dragostea necondiţionată a unei familii. Asistenţii maternali reprezintă doar o fărâmitură de familie. Cei mici sunt conştienţi că la 18 ani asistentul va dispărea definitiv din viaţa lor. Asistenta maternală nu este o familie, dar poate fi o tranziţie frumoasă către o familie fericită.
Biserica se implică în acte de caritate pentru copiii din sistemul public de protecţie, dar este departe de a fi suficient. Copilul are nevoie de stabilitatea unui cămin, de unul sau doi adulţi responsabili care să îi ghideze paşii în viaţă, să îi asculte nelămuririle şi să-i dea sfaturi, să îl hrănească, dar în primul rând de dragostea şi afecţiunea părinţilor.
Biserica este o instituţie în care mulţi români îşi pun încrederea, care îşi doreşte să răspundă nevoilor societăţii şi să o ajute. Tocmai din această perspectivă am câteva nelămuriri, despre care doresc să vă întreb: De ce înainte de Taina Preoţiei nu există Taina Adopţiei? Ori de ce nu apare Taina Adopţiei pe parcursul vieţii unui preot, poate după ce devine paroh? Această Taină a milosteniei şi a grijii pentru cei mici, aflaţi în mare nevoie, de ce nu o regăsim în viaţa preotului ortodox?
Introducerea Tainei Adopţiei, relaţionată de Taina Preoţiei, nu pune în pericol credinţa ortodoxă, ci o consolidează. Religia ortodoxă s-ar întări dacă preoţii ar întinde o mână copiilor abandonaţi înainte de a avea proprii lor copii.
Dacă dragostea pe care ne-o învaţă Iisus este participativă, mi-aş dori ca Biserica să ne ofere exemplul ei, nouă mirenilor. Mi-aş dori să văd Biserica împlicată total în soluţionarea uriaşei probleme pe care societatea noastră o are, aceea a copiilor abandonaţi. Dacă fiecare preot ortodox ar adopta un suflet de copil, am atenua această durere a lumii în care trăim. Dacă fiecare casă parohială ar răsuna de veselia copiilor care au ajuns într-o familie, mirenii ar constata exemple concrete în care învăţătura creştină este pusă în practică, ceea ce i-ar apropia mai mult de Biserică. Dacă nu vom mai avea copii abandonaţi în centrele de copii ori la asistenţii maternali din România (Doamne, ce vis frumos!), preoţii ar putea adopta din alte ţări ortodoxe, creştine, ori de oriunde altundeva din lume. Adopţiile internaţionale sunt permise în multe ţări.
Un preot este un om şcolit, cu o situaţie financiară peste medie, un om care înţelege cum poate purta de grijă unui copil. Ce poate urma mai frumos învăţătura lui Iisus ca dragostea activă a părintelui faţă de copil? O dragoste implicată, care nu cere răsplată şi care se manifestă în fiecare zi a vieţii.
Înaltpreasfinţite Părinte Calinic, mi-aş dori să înţeleg cum este posibil, sau de ce nu ar fi posibil, ca Taina Adopţiei să fie relaţionată de Taina Preoţiei şi să apară cândva de-a lungul vieţii unui preot. Cu multă dragoste, A.”
Stimate domnule! Biserica a fost dintotdeauna implicată în prevenirea abandonului prin acţiunile sale filantropice, care i-au avut drept promotori pe oamenii din interiorul ei, preoţi, monahi şi monahii.
Cât priveşte plecarea tinerilor din centrele sociale odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, discutând cu consilierul de resort, am aflat că legislaţia în domeniul protecţiei copiilor a suportat modificări, în sensul bun al cuvântului, şi nu mai obligă tinerii să părăsească sistemul la împlinirea vârstei de 18 ani. Aceştia pot rămâne la asistenţii maternali sau în centrele de ocrotire, dacă urmează o formă de şcolarizare, până la împlinirea vârstei de 26 ani. Cei care nu mai urmează o formă de învăţământ după împlinirea vârstei de 18 ani mai pot rămâne în sistem încă 2 ani. În sistemul de protecţie specială (de stat şi privat), la finalul anului 2020, erau aproximativ 50.000 de copii, dintre care adoptabili doar 8.000.
Biserica, prin centrele ei rezidenţiale (36 de centre de tip familial), îngrijeşte aproximativ 1000 de copii în mod permanent. În astfel de aşezăminte copiii nu au o limită de vârstă la care să părăsească centrul, ci pot să rămână până când se aşază la casele lor. De exemplu, în Aşezământul „Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi” copiii pot rămâne în „familia mare” până când devin independenţi.
Alte câteva zeci de mii primesc suport şi sprijin profesionist zilnic în cele 93 de centre de zi, 40 de grădiniţe sociale şi afterschool-uri, 47 centre educaţionale şi 14 campusuri de tabere.
Nu avem o situaţie statistică a preoţilor care au adoptat copii sau îi cresc în familiile lor, dar cu siguranţă sunt destul de mulţi.
Din cei aproximativ 50.000 de copii, 12.000 erau îngrijiţi în familiile extinse, iar 38.000 în familii substitut (familii/persoane şi asistenţi maternali) şi în instituţii specializate.
Procedura adopţiei naţionale şi internaţionale reprezintă şi în prezent o etapă destul de anevoioasă pentru orice persoană care doreşte să adopte un copil. În 2020, au fost daţi spre adopţie doar 744 de copii, în condiţiile în care existau 3000 de persoane care deţineau certificat de adoptatori.
Cât despre „Taina adopţiei”, ca un preambul al Tainei Preoţiei, nici nu poate fi vorba şi aceasta pentru că acea familie, fiind la început, nu poate oferi cele necesare unui copil. Dacă lucrurile se vor îmbunătăţi din punct de vedere financiar, ne putem deschide şi spre aceasta, însă până atunci, cu Dumnezeu înainte!